WEF – România, sub Ruanda și Sri Lanka. Dar cine să discute?

Acum 3 zile, Hollande a ținut o conferință de presă de două ore și jumătate (știu, Băsescu e gelos, motiv pentru care a ținut și el una în aceeași zi și la aceeași oră). Și-a onorat în fapt promisiunea din campania electorală de a organiza la fiecare șase luni o mare conferință de presă despre ce a făcut și despre ce va face pentru Franța.

Hollande a vorbit despre cele trei mari provocări ale Franței în mandatul său: situația din Europa, reducerea datoriei și competitivitatea. Povestea despre competitivitate se baza pe un raport recent apărut, raportul Gallois, și ale cărui propuneri vor fi duse, în parte, la îndeplinire de Guvernul Ayrault.

În aceeași zi, World Economic Forum lansa Raportul asupra Competitivității Globale 2012 – 2013. La paginile 302 și 303 este evaluarea României, pe indicatori și sub-indicatori. Vestea de presă este că am coborât un loc față de anul trecut: acum suntem pe 78, sub Panama, Ruanda sau Sri Lanka. Am bătut Botswana însă, care e cu un loc sub noi. La anul poate ne mobilizăm și prindem din urmă Iranul, acum pe poziția 66 (ptiu drace!).

Nu am văzut nicăieri o mediatizare serioasă asupra situației României din Raport. Ne plângem că investițiile străine sunt la minimul ultimilor opt ani, dar refuzăm nu doar să ne uităm la cauzele profunde, dar și la ceea ce îl face pe un investitor să-și facă o evaluare rapidă și să spună „pas” venirii în România. La evaluarea pe care o arată reputatul raport al WEF, cine să riște să-și aducă banii aici?

Și media, și politicienii aflați în campanie au ratat cu brio subiectul, deși el ar trebui să stea la baza oricărei oferte de guvernare. Nu-i de mirare că, așa cum arată Vasile Dâncu, „modernizarea” a devenit un cuvânt atât de străin și de gol pe aceste meleaguri.

Nu cred că mass-media trebuie să facă tot felul de campanii mărețe despre cine schimbă România. Dacă tot sunt chinuite de responsabilitatea socială, ar putea începe tratând subiectele importante. Da, cu oamenii care se pricep. Nu, tocmiții de serviciu nu intră în calcul.


Credit poză aici

Ce e în spatele intervențiilor lui Băsescu?

După mine, ce e central în intervențiile de luni și de ieri ale Președintelui este mesajul cu „eu nu negociez cu nimeni instituțiile statului”. În ideea că poate nu s-a înțeles, Președintele a ieșit ieri cu același mesaj.

Eu am impresia că exact asta încearcă Traian Băsescu să facă – să transmită că este dispus la negociere, chiar cu instituțiile statului pe post de monedă. Vorbim aici de intenții, căci nu cred că Președintele e dispus să-și ducă la îndeplinire partea de angajament (sincer, nici nu știu dacă poate). Să-mi explic acum „povestea”.

Ideea unei suspendări a lui Traian Băsescu post-alegeri este o bătaie de cap mai mare pentru USL chiar decât pentru Președinte. Gândiți-vă – pragul e tot acolo, iar un referendum ar avea loc undeva între 15 și 20 ianuarie. Deci Băsescu s-ar întoarce iar Cotroceni, fără prea mari probleme.

Că Traian Băsescu poate face artificii prea mari după ce USL ia 50%+1 din mandate la alegerile parlamentare e o copilărie. Ifosele prezidențiale nu vor primi vreun mare feed-back „de afară”, că acolo există totuși un respect pentru ideea de majoritate. Oricâte patalamale i-ar da lui Băsescu Zegrean și Curtea de cinci, tot n-ar face mare lucru în percepția externă. Este vorba, ca în acea carte a unui franțuz celebru, despre spiritul legilor.

Ce poate face atunci Traian Băsescu și care e logica artificiilor sale televizate?

Traian Băsescu încearcă să destabilizeze USL, prin atac la principalii săi stâlpi, Ponta și Antonescu. Ponta este ținta principală, iar Președintele încearcă să-l scoată din cărți pentru funcția de prim-ministru.

Cum? Trimițând semnale de negociere către eșalonul doi din PSD, către republica baronilor. Băsescu știe că pe baronii îi interesează să-și pună oamenii prin ministere și prin instituții. Dacă e unul de-al lor la Guvern, nu contează care, e suficient. Cea mai mare bătaie de cap pentru ei ar fi să o ia de la capăt cu suspendarea – bani, mobilizare la vot, risc suplimentar de dosare penale. Băsescu face în fapt apel la comoditatea și raționalitatea baronilor locali.

Ce-ar putea totuși să le ofere pentru un astfel de târg? Președintele are influență asupra ANI și două numiri de făcut la DNA și Parchetul General. Exact singurele instituții care mai bagă spaima în baronetul local. Cele din cauza cărora somnul la 6 dimineața nu este niciodată foarte lin. Președintele poate vinde impresia că va acorda indulgențe măcar capilor (ceea ce Ponta nu poate face, a se vedea cazul Năstase). Dacă va livra, e altă poveste, având în vedere cât se ține președintele de cuvânt. Dar cred că sunt destui care să-l creadă, supraevaluându-i influența și constatând că, după toți „scheleți din dulap”, nu servesc ceai la cană de fier.

Ce-ar avea totuși Președintele cu Ponta? Ponta e unul dintre stâlpii USL. Cu el căzut, se reorganizează jocul. Tot USL va fi la guvernare, dar procesul de autonomizare a PSD și PNL se va accelera. Aceasta va produce probleme pentru Crin și PNL, mai ales că semne majore de întrebare vor fi în privința prezidențiabilului din 2014.

Prin tot acest joc, ce țintește președintele este momentul 2014. Vrea să cumpere timp și șanse pentru acel moment, în așteptarea unui prezidențiabil care să mulțumească (am în minte această imagine în care Băsescu îl întreabă pe MRU ce dracu’ a avut în cap când și-a luat unguent și vită Kobe pe banii statului) și în speranța unei guvernări PSD - PDL în 2014, înaintea alegerilor prezidențiale (sau mai repede, în funcție de cum se destramă căruța USL).

Credit poza aici

Nu te poți juca de-a selecția candidaților. Eșecul comisiei Macovei

Profunda neîncredere a cetățenilor în politică, dar și nevoia de a fructifica politic și comunicațional perioade dinaintea începerii campaniei electorale propriu-zise fac partidele să apeleze la tot felul de soluții de „moralizare” a spațiului politice.

Cel mai recent exemplu este Comisia Macovei. Eșecul său este demonstrat și mai accentuat de modul în care este tratat, politic și mediatic, cazul Trășculescu.

Ideea generală cu astfel de mecanisme de moralizare este că nu ai voie să greșești ca partid. Un singur dalmațian scăpat și te-ai ars. Mecanismele de control trebuie să fie întotdeauna de așa natură încât, atunci când se stabilesc candidații, problema responsabilității partidului să nu poată fi pusă.

Știm care au fost rezultatele Comisiei Macovei. Zeci de persoane respinse de Comisie candidează până la urmă pe listele ARD. Macovei dă comunicate prin care se spală pe mâini și spune împotriva câtor zeci de candidați a spus ea „nu” la evaluare. O bulibășeală și un dezastru de comunicare.

Din punct de vedere al imaginii, e cert că un artificiu comunicațional și organizațional care ar fi trebuit să aducă beneficii ARD se dovedește a fi o imensă bătăie de cap. O vulnerabilitate pe care ARD și-a creat-o singură, crezând că merge cu jumătăți de măsură și doar cu discursul despre moralitate în politică.

Ei bine, nu merge. Fie ești deschis să mergi până la capăt, fără a face evaluări pe google sau a da indulgențe, fie nu faci nimic și, măcar, ești mai onest.

Există o soluție deja testată și validată în privința selecției candidaților, dacă sec caută această moralizare (despre profesionalizare văd că nu vorbește nimeni). Dacă vrei moralizare, atunci îți validezi candidații în fața alegătorilor. Faci alegeri interne sau referendumuri interne deschise, în care orice cetățean să poată participa, eventual prin plata unei sume simbolice, pentru a se acoperi costurile consultării. S-a întâmplat în Franța în 2011 când l-au ales pe Hollande candidat al PSF la prezidențiale, iar beneficiile de imagine au fost atât de importante, că UMP va utiliza același proces pentru următoarele alegeri de acest tip.

Acesta este comportament de partid mare care vrea să-și asume riscuri și transformări. Variantele călduțe, se vede, nu aduc nimic bun. Dacă lași alegătorul să decidă, fără a mai implica onor conducerea de partid, riști și, în acest caz, ai multe șanse să și câștigi.

Credit poză aici

La ce vă uitați la aceste alegeri parlamentare?

Astăzi începe campania electorală. Așa cum arată și sondajul IMAS de săptămâna trecută, pare că marea miză a alegerilor lipsește – sunt puțini cei care se îndoiesc că USL va lua peste 50% din voturi și peste 50% din mandate.

În acest context, întreb la ce anume în acest alegeri ne uităm cu atenție noi, cei cu un interes specific pentru politică. Ce anume ne interesează?

Eu am câteva lucruri la care mă uit în mod deosebit în aceste alegeri:

• Participarea la vot la nivel național. Sub sau peste cea din 2008?

• Un independent în Parlament? Mă uit cu simpatie către Liviu Alexa la Cluj, dar mai ales la Olt în colegiile de deputat nr. 2 și 3.

• Cel mai votat deputat? Cel mai votat parlamentar?

• Procentul lui MRU din colegiul din Arad.

• Ce se va alege de relația cu scântei dintre primarul Cherecheș și USL la Baia Mare?

• Câți parlamentari vor avea PC și UNPR?

• Câți români vor vota în Diaspora? Am un interes special pentru Paris, unde mă voi uita de-aproape la „coada” de la ambasadă.

• Dacă vom trece peste bariera de 500 parlamentari?

• Câți parlamentari non-USL vom avea în Oltenia?

• De câtă mediatizare va avea parte disputa Ponta – Diaconescu?

Mă opresc aici, deși mai sunt destule subiecte asupra cărora merită să arunci un ochi.

Arunc cu această leapșă electorală (prima de altfel pe care o inițiez) către colegii de la „Leacul Durerii” și către toți cei interesați.

Credit poză aici

Lecția candidaturii lui Dragnea – baronii vor mai mult

Baronii PSD au cucerit cam tot ce au vrut la alegerile locale. PSD a avut 23 candidați de Președinția CJ și toți au câștigat. Aerul teritoriului și spectrul înscăunării au făcut să avem aproape 20 parlamentari USL care și-au dat demisia după locale pentru a-și lua în primire postul de primar sau de Președinte de Consiliu Județean.

Într-o poveste a consolidării mirajului teritoriului, cum s-ar putea însă explica decizia lui Dragnea de a-și lăsa județul și de a candida pentru un umil loc de deputat? Încerc să dezvolt un scenariu care, probabil de la un punct încolo, e doar imaginația mea. Dar nu mă pot abține să nu fiu „povestitor”.

Venirea lui Dragnea la București înseamnă în primul rând țintirea președinției PSD. Nu acum, pentru că nu-i timpul. Cei din tagma lui sunt oameni pragmatici, iar Ponta pare la fel de pragmatic și dispus să livreze. Gândurile lui Dragnea chiar pot crea nedumeriri și ridicări de sprânceană în rândul multora dintre „egalii” săi.

Dragnea poate aspira la această poziție dacă livrează ceea ce lipsește atât de mult baronilor locali – gândul că te poți bucura de liniște, de resursele pe care le-ai făcut în ani mai mulți sau mai puțini de teritoriu. Dacă Dragnea îi asigură pe baroni că nu vor fi ridicați la 6 dimineața de mascați sau condamnați precum Năstase, atunci îi poate lua locul lui Ponta, care e mult mai șovăielnic pus în fața presiunilor UE sau SUA.

Dar cum ar putea Dragnea să ofere imunitate baronilor?

Printr-un joc foarte inteligent la revizuirea Constituției, unde poate lua din nou discursul descentralizării în brațe. Nu, nu e vorba de a lăsa baronii fără pâine prin desființarea județelor. Este vorba de a transforma Senatul într-o Cameră a reprezentanților teritoriului, cu senatorii aleși de exemplu de consilierii județeni. PSD a vehiculat această variantă prin 2010. Ar fi astfel impus un model francez. Ce e însă interesant este că în Franța senatori sunt și aleși locali. Aici poate fi cartea prin care baronilor li se poate da imunitate, într-un Parlament controlat de USL. Doar pentru un astfel de motiv baronii ar avea nevoie să fie în Parlament.

E un scenariu pe termen mediu, dincolo de logica imediată a relației Ponta - Dragnea – Antonescu.

Cum vă place?

Credit poză aici

Influența meciului electoral Ponta – Diaconescu asupra campaniei electorale

Cei din ARD care privesc cu bucurie la decizia lui Diaconescu de a merge în Gorj și a candida ar trebui să se trezească. Nu doar pentru că, așa cum arată sondajul IMAS, nu au reușit să prindă aripi după prostiile USL și după formarea acestei „mari alianțe de dreapta”, ci mai ales pentru că duelul Ponta – Diaconescu ar putea deveni elementul structurant al campaniei electorale.

Se anunță o campanie mai interesantă ca în 2008. Atunci miza a fost doar în colegiile celor pe care partidele îi propuseseră de prim-miniștri. Îmi aduc aminte că am avut atunci exit-poll-uri pentru Geoană, Tăriceanu și Blaga (pentru că Stolojan era europarlamentar și nu candida). Logica uninominală, grație și sistemului de vot, a pălit însă în fața cifrelor de la nivel național.

În acest an avem un câștigător mediatic foarte clar al campaniei. El se numește colegiul electoral nr. 6 Gorj, unde îi vom avea pe Ponta și pe Diaconescu. Sunt tare curios câtă expunere mediatică va avea această bătălie electorală, câtă „earned media” (că înțeleg că vom avea, pentru prima oară pe față, și „paid media” în campanie). Duelurile lui Becali, ale lui Antonescu sau MRU vor fi copil mic pe lângă ce va reieși în urma elodiilor politice ale lui Diaconescu îndreptate spre Ponta.

Avem mai puțin de o săptămână și programele politice pe care le tot căutam acum câteva săptămâni nu au apărut. Înțeleg precauția unora, dar totuși când? În lipsă de imaginație și de diferențiere, USL și ARD ar trebui totuși să încerce să le producă rapid, măcar din blazon politic, dacă tot rolul lor e greu de estimat, spre modest, în comportamentul de vot.

Miza alegerilor va fi, ca de fiecare dată, jocul electoral. Sondaje, declarații, atacuri. Atenția deosebită asupra cuplului Ponta – Diaconescu pe care o va acorda media va face totuși să transpară și câteva elemente de politici publice, câteva zone de intervenție guvernamentală. Din acest duel pot ieși teme publice pe care oamenii să le considere relevante în luarea unei decizii de vot (vorbesc în special despre acei nehotărâți care au votat împotriva lui Băsescu și sunt oarecum dezamăgiți de USL). Ceea ce spun aici se numește în teoria comunicării efectul de „priming”, de amorsaj.

Din bătălia dintre un om de stânga și un populist de stânga este clar ce teme pot fi dezbătute – pensii, salarii, asistență socială, stat-providență. Dacă Ponta și Diaconescu reușesc să provoace impresia unui dialog pe aceste teme, să se atace, să-și dea replici, atunci de-aici poate ieși „tema centrală” a campaniei. Unii ar spune că, dacă va exista o coerență a subiectelor, ne putem face cu adevărat o idee despre eventuale legături subterane între USL și PP-DD. Dar divaghez.

Cert e că ARD nu e nicăieri într-un astfel de joc mediatic. Nu sunt sub reflector. Ba, mai mult, dacă temele campaniei vor fi cele de stânga, atunci lovitura va fi cruntă – ce decizie credeți că vor lua, în legătură cu unii care au tăiat salarii, nehotărâții care preiau, pe baza mediatizării, tema veniturilor ca subiect central de evaluare a candidaților/partidelor? Ponta și Diaconescu, alături de media care acum poate fi cumpărată și cu factură de campanie, pot pune la cale o bombă teribilă pentru ARD. Traian Băsescu s-ar putea să nu aibă cum să stea liniștit.

P.S. O să-mi spuneți că PP-DD este un ARD sub acoperire. PP-DD este însă un partid-franciză, în care cine a dat, a primit. Și sunt destui din USL care au dat.

Credit poza aici

USL. Unde e programul de guvernare?

Totul A trecut aproape o săptămână de la lansarea faraonică a candidaților USL pe de Național Arena. Altfel, a fost un răspuns bun la venirea PPE la București, mai ales ducă ce socialiștii europeni au spus „pas”, neîngrijindu-se prea tare de diplomație.

Totul Așadar, USL și-a lansat candidații. Care candidați trebuie să le spună ce alegătorilor?

Totul De aproape o săptămână tot caut să găsesc ceea ce ar trebui să fie programul de guvernare al USL pentru perioada 2012-2016. Dacă nu e poate practic să prezinte un document de câteva sute de pagini, tot e absolut necesar ca USL să prezinte principalele direcții de politici publice.

Totul Am avut, la sfârșit de august și la început de septembrie, convențiile naționale ale celor două mari partide americane, în care Romney și Obama au fost oficial nominalizați pentru președinție. Dar ambele convenții au lansat documente programatice, elemente esențiale pentru strategia politică și discursivă.

Totul Din punct de vedere comunicațional, poate nu vrei să „omori” două momente în cadrul aceluiași eveniment. Poate vrei să distingi lansarea programului politic/de guvernare de lansarea candidaților. Dar, orice logică de comunicare ai avea, nu poți lansa candidați înainte de a-i înarma cu un minim set de propuneri. Este ca și cum ai trimite apostoli să propovăduiască fără să-i luminezi în legătură cu ce ar trebui să spună.

Totul Poate îmi scapă mie. Voi vedeți rațiunea unei lansări de candidați care să nu aibă în spate un program politic/de guvernare?

Sursă foto: aici

Dalmațieni mulți. Piață politică blocată. Există vreo ieșire?

Vin alegerile, vorba lui Turambar. Voi simțiți vreun fel de pasiune, de emoție, de suspans, pentru ceea ce va fi pe 9 decembrie?

Cum remarca și Rogozanu pe VoxPublica, alegerile sunt acum, când se stabilesc candidații. Useliștii caută colegiile cu cei mai mulți primari și voturi la locale, pe când cei de la ACD fug disperați după cele în care pot lua cele mai multe voturi, ca să iasă parlamentari la redistribuire, în dauna colegilor.

Miza națională lipsește și ea. USL pare a se fi stabilizat în jurul cifrei de 55%. Poate coborî, dar greu de crezut că va lua sub 50% din mandate, cu toți circarii pe care i-a pus să împingă la poarta Parlamentului.

Participarea, din motive de dezinteres și scârbă, dar și de condiții de vot (votezi doar în colegiul în care ai domiciliul), nu va fi nici ea grozavă.

Întrebarea este, dincolo de execuțiile stângace ale candidaților, ce găsim să anime această campanie electorală.

N-a fost diferit nici la locale. Apatie și acolo. Dar măcar ne-am distrat cu Nicușor Dan. Avem vreun Nicușor Dan la parlamentare? Nu-mi spuneți de sinucigașul Sobaru, că nu cred că e nimeni confortabil să trimită kamikaze prin Parlament.

Societatea civilă de la noi, câtă și cum o fi ea, pare încremenită. Mai semnează din când în când câte-o petiție, mai face un apel și, cel mai probabi, se va limita la a inventaria pătații de pe listele de candidaturi ale partidelor. Dacă se vor limita la atât, vor putea spune finanțatorilor că și-au făcut treaba și de această dată, chit că rezultatele lipsesc.

Dilema mea este de ce nu-și asumă societatea civilă candidați în colegiile cu personajele cele mai dubioase propuse drept candidați de partide. De ce nu pun acolo câțiva oameni pentru care să vorbească reputația și care să îndrepte reflectorul către mizeria care se pregătește să intre sau să reintre în Parlament? Măcar în două colegii, unul USL și unul ARD. E atât de greu să găsești acești oameni?

Cum ne spune Aligică, piața politică e un cartel, un loc în care accesul e cvasi-imposibil pentru partide noi și pentru candidați independenți. Ați văzut din partea aceleiași societăți civile o presiune pentru a deschide piața?

Se poate juca, în aceste condiții chiar, pentru a arăta cât de disfuncționale sunt mecanismele noastre elective și politice. Dar se bagă cineva?

Câteva gânduri despre prima dezbatere dintre Obama și Romney

E greu de explicat prestația lui Obama din prima dezbatere cu Romney. Mai precis, lipsa de angajament a Președintelui în funcție. Deși nu s-a uitat la ceas, Obama părea mai degrabă precum George Bush Senior în dezbaterea cu Clinton și Perot din 1992 – aștepta să se termine mai repede.

Oricare ar fi fost strategia, e clar că execuția l-a trădat pe Obama. Rezultatele sondajelor la cald, precum și analiza specialiștilor, consultanți politici sau jurnaliști, fie ei democrați sau republicani nu au lăsat nicio îndoială în privința câștigătorului dezbaterii.

Obama a încercat să reducă pierderile atacând energic a doua zi. Președintele SUA a acuzat, într-un miting electoral, minciunile spuse de Romney. Întrebarea firească este de ce nu l-a taxat Obama pe candidatul republican la fața locului. Pe de altă parte, continuă încercarea de a reduce așteptările în legătură cu prestația președintelui în dezbateri. Articole de acest tip ajută.

Sunt multe paralele care se fac cu alte dezbateri prezidențiale. Unii spun că Obama a fost mai slab decât Carter în 1980. Suporterii președintelui speră într-o paralelă cu ce s-a întâmplat în 1984, când Reagan, după o prestație dezamăgitoare în fața democratului Mondale, a revenit strălucit în a doua confruntare. Alții, dinspre tabăra republicană, speră că Obama va avea soarta lui Gore, la fel de profesoral și el în timpul dezbaterilor cu George Bush Junior.

Ne putem acum întreba care a fost strategia gândită de echipa Obama pentru dezbatere, dincolo de rezultatul ei sub-mediocru, ca să nu spunem prost. Pare, de la distanță, că Obama a încercat să evacueze subiectele interne, unde avea mari probleme și dificultăți în a justifica starea economiei, pentru a marca puncte decisive pe terenul pe care a avut cele mai multe reușite – politica externă. Oricum ar fi lucrurile, trebuie să spunem că, așteptările devenind atât de reduse, Obama va avea o mare oportunitate în ultimele două dezbateri, în care politica externă (un subiect foarte delicat, s-a dovedit, pentru Romney) va juca un rol central – cel puțin în ultima confruntare. Se va auzi, cu siguranță, de multe ori din gura președintelui numele „Osama Bin Laden”.

Oricum ar fi, impresia este că Obama a încercat în prima dezbatere să arate fie absurditate soluțiilor lui Romney, fie lipsa clară de detalii în legătură cu probleme esențiale. De altfel, pe chestiuni de substanță, Obama a fost mult peste contracandidatul său. Ce l-a făcut să pară însă atât de slab este lipsa de entuziasm cu care și-a livrat argumentele și lipsa de reacție la perorațiile contracandidatului.

La acest moment, specialiștii apreciază că suntem prea „la cald” ca să putem veni cu verdicte certe în privința impactului dezbaterii asupra cursei. Cei de la New York Times ne arată de ce. Chiar dacă, potrivit Nielsen, 67,2 milioane de americani s-au uitat la dezbatere.

Mai mult, conform istoriei, se pare că prezența pe aceeași scenă cu Președintele SUA, pe picior de egalitate, avantajează în prima dezbatere contracandidatul.

Nu știu dacă prima dezbatere a schimbat cadrul campaniei prezidențiale. Tind să nu am o perspectivă prea plină de emoție, așa cum au manifestat admitatorii de ocazie ai lui Obama din România, și să spun că nu. Ce ar putea însă schimba ușor perspectiva este cifra de astăzi despre situația șomajului din SUA. Pentru prima dată de când a preluat Președinția, Obama are un șomaj de sub 8% - 7,8%. Dacă vă aduceți aminte, zecile de luni cu șomaj peste 8% au fost unul din argumentele des repetate de Romney împotriva candidatului democrat. Această acuză dispare, iar ceea ce se vede la orizont este un mare, mare sprijin pe care Președintele îl primește în ultima lună de campanie și înaintea unor dezbaterii pe care le poate aborda cu mai multă senitătate. E adevărat, nu cu lejeritatea pe care a arătat miercuri în Denver.

Sursa foto, aici

Cât contează dezbaterile prezidențiale?

Așteptăm cu toții prima dezbatere dintre Obama și Romney. Suntem în plin proces de setare a așteptărilor, de încercare de a influența întrebările pe care Jim Lehrer le va pune, de stabilirea a ceea ce ar putea fi întrebări „mortale” pentru candidați. Toată lumea așteaptă glonțul de argint, ceva ce noi, românii, credem că am văzut în 2009 sau în „moartea căprioarei” din 2004.

Va avea loc deci dezbaterea, prima din cele trei și cea considerată cea mai importantă. Marea presiune este pe Romney, aflat în spatele lui Obama la o distanță semnificativ mai mare decât marja de eroare a sondajelor. O prestație foarte bună în această seara l-ar putea readuce în cursă pe candidatul republican.

După dezbatere, vom avea în mod clar sondajele de opinie despre cine a câștigat confruntarea. Ele vor fi însoțite sau precedate de o întreagă armată de analiști, preocupați să dea citirea situației în media și să-și impună fiecare cadrul de interpretare.

Întrebarea, pusă de multe zeci de ani în rândul politicienilor, jurnaliștilor, specialiștilor în comunicare politică și universitarilor, este cât contează aceste dezbateri pentru intenția de vot, pentru rezultatul alegerilor.

Răspunsul general este că dezbaterile prezidențiale influențează puțin spre deloc intenția de vot. O spun suficienți specialiști:
• Holbrook: Foarte mici schimbări în intenția de vot sunt înregistrate ca urmare a expunerii la dezbatere.
• G. Gallup: 4 dezbateri din 10 au contat decisiv în stabilirea rezultatului alegerilor prezidențiale din SUA.
• Schroeder: Dezbaterile schimbă mai degrabă percepții decât intenții de vot.
• Popkin: Dezbaterile prezidențiale sunt pentru alegeri ce sunt tratatele pentru războaie. Ele ratifică ce a fost deja stabilit pe câmpul de luptă.

Găsiți aici abordarea celor de la Washington Post, în pregătirea dezbaterii de astăzi.

Ar trebui ca patru condiții să fie îndeplinite pentru ca dezbaterile să conteze (Chaffee):
• cel puțin unul dintre candidați să fie relativ necunoscut.
• mulți alegători să fie indeciși.
• alegerile să pară foarte strânse.
• fidelitățile de partid să fie slabe.

Nu ar părea că suntem în niciuna din cele patru situații. Și atunci, de unde toată această agitație?

Răspunsul ar fi că dezbaterile sunt în primul rând uriașe fenomene mediatice. Audiențele sunt undeva între 50-70 milioane în America, ceea ce face din dezbaterile prezidențiale adevărate Super Bowl-uri ale politicii (și deci sursă de profit pentru media). Comunicațional și mediatic, dezbaterile sunt finala campaniei electorale.

Să ne bucurăm așadar de evenimentul de diseară! În ceea ce privește Președinția SUA, zarurile par că au fost deja aruncate.

Sursa poză: aici

O justiție înfricoșată sau politicieni morți de frică?

„PSD nu se disociază de Adrian Năstase. Este un simbol al partidului. PSD crede în nevinovăţia acestui om şi este alături de familie. Adrian Năstase mai are un cuvânt de spus în politică. Era Adrian Năstase nu s-a încheiat.”

Liviu Dragnea, Secretar General al PSD

Acum, dați-mi voie să traduc și să analizez.

„Primul prim-ministru din istoria recentă a României condamnat la închisoare cu executare pentru corupție este un simbol al PSD”.

Nu, nu e prostie, oricât ați încerca să-mi dovediți contrariul. E un calcul rece.

Localalele au arătat că opoziție politică nu există. Consumându-și luna de miere după locale, useliștii de bine văd în justiție singura amenințare. Nu plâng de mila lui Năstase, cel care în 2004 îi luase la ochi. Năstase în sine nu contează pentru ei. Nu plâng nici măcar cu lacrimi de crocodili. Plâng însă gândindu-se la ce au făcut în ultimii ani, la ce ar putea să-i înfunde.

Simt că nu mai există limite, că nu mai există garanții supreme, că se pot trezi cazați la Rahova la fel repede precum la Rio. Simt că puterea lor se poate risipi imediat și reacționează.

Dragnea este purtătorul de cuvânt, cel care în fapt exprimă „poziția oficială” a celor care speră că vor mai tremura de frică doar până în noiembrie-decembrie.

Știu ce rezonanță are un astfel de mesaj în exterior, în ambasade și cancelarii. Nu le pasă sau se gândesc că va fi citit în cheie politică, fapte (condamnare în guvernare PSD) vs. vorbe (căinarea lui Năstase și asumarea lui de PSD). Contează mai puțin ce rezonanță are în țară, după victoria de la locale și după implozia PDL. Oricum, ultimele zile l-au umanizat într-atât pe Năstase, că e posibil ca PSD să încerce să călărească valul electoral. Acum, la cald.

Cel mai potrivit e să rămână uniți, să fie solidari. Să arate că nu se tem. E greu însă să nu li se citească frica pe față. Uitați-vă la declarațiile lui Frunzăverde, cele cu statul polițienesc, tot repetate.

Momentul Năstase e un moment al adevărului, dincolo de spectacolul suferinței umane. Vrem o justiție înfricoșată sau politicieni morți de frica unor afaceri insuficient acoperite? Eu prefer întotdeauna cea de-a doua variantă, dacă, odată cu frica, apare și responsabilitatea.

Credit poza aici.

Mutarea la Ponta - un prilej pentru un „moment zero” în sistemul universitar

Vrând-nevrând, Ponta și miniștri săi au pus educația și cultura pe harta dezbaterii publice din România. Același lucru se poate spune despre reprezentarea României la nivel european.

Aș spune că ar fi momentul să profităm de contextul creat, măcar în educație. Pentru că apoi, știți, vine campania electorală și nu se mai aude nimic.

Mă bucur că începem să ne dezmeticim public în legătură cu situația învățământului românesc. Orice moment de trezire precum cele pe care le-am avu în ultimii doi ani sunt cu adevărat remarcabile, cu condiția de a învăța din ele.

Anul trecut s-a blocat industria de diplome de bacalaureat.

Prin urmare, s-a blocat și industria de diplome universitare. Ierarhizarea universităților și a specializărilor a creat o umbră de ordine într-un ocean de complicitate.

Acum, prin incidente publice, sunt premise pentru a se mai bloca două industrii: una a profesorilor universitari făcuți la apelul de seară și una a doctoratelor copy-paste.

Nu-i suficient să contemplăm testele PISA sau să arătăm cât de puțini absolvenți de studii superioare avem. Sau cât este decalajul dintre ce se învață în școală și ce se cere pe piața muncii. Cred că centrarea doar pe „goliciunea” beneficiarilor direcți ai sistemului - elevi, studenți, tineri – nu mai poate continua. Le-am arătat deja cât de slab pregătiți, de „proști” sunt. Putem merge mai departe?

Ca să treci la profesori, ai nevoie de curaj politic. Ca să inventariezi profesori universitari care n-ar fi capabili să-și ia un bacalaureat e nevoie de curaj. Ca să tai fără milă din doctoratele copy-paste și din cei care le-au aprobat și coordonat e nevoie de curaj. Dar fără acest curaj, învățământul românesc va rămâne un transplant problematic în corpul societății: va funcționa la capacitate redusă și doar din când în când, paralizând dezvoltarea.

Există multe motive pentru care Funeriu a fost disprețuit. Multe ține probabil de inabilitățile sale de comunicare și relaționare. Dar cred că cel mai hulit este pentru că ne-a pus o oglindă în față. Elevii și parțial studenții nu au avut ce să facă, văzând rezultatele. Profesorii încă încă încearcă să nege realitatea. Guvernul Ponta trebuie să înțeleagă că un sistem putred nu poate fi zguduit fără a supăra pe nimeni.

Există o miză mult mai mare decât doctoratul plagiat al lui Ponta. Miza este să testezi limitele sistemului, să-l vezi unde explodează și să ai curajul opțiunilor poate radicale, dar corecte. La nivel de imagine, Ponta și Guvernul pot transforma o discuție despre un oarecare titlu de doctorat într-o discuție de sistem. Ar fi oare greu să dispui analiza lucrărilor de doctorat eliberate în ultimii 10 ani? Ar fi oare greu să-i elimini din învățământ pe cei prinși cu frauda? Ar fi oare greu să ai un „moment zero” pentru cei care activează în învățământul superior din România, așa cum am avut anul trecut un „moment zero” pentru bacalaureat?

Ponta are prilejul de a se ridica deasupra criticilor la propria-i persoană. Poate privi către miezul învățământului universitar românesc. Poate aduce lumină acolo. Nu va găsi decât foarte puține lucruri în ordine și foarte multă mocirlă. Dar intenția sa va fi privită ca fiind una sinceră. Ar compensa exact deficitul de sinceritate care i se reproșează acum.

Schimbare fără politizare? Serios? O perspectivă realistă

Votul de la alegerile locale a fost unul foarte clar. USL are Președinția a 36 din 41 Consilii Județene, Primăria Capitalei și 5 sectoare din 6.

Puterea nu mai este împărțită ca în 2004, 2008 sau 2009. Puterea este acum într-un singur loc – la USL.

A fost un vot, spun unii masiv, împotriva PDL, împotriva politicilor democrat-liberalilor și a oamenilor pe care i-au promovat în funcție.

Cum putem deci, indiferent ce simpatii avem, înțelege votul? Ca unul de profundă schimbare, împotriva a ceea ce PDL a propus, la nivel de oameni și politici.

Și de aici începe circul, public, mediatic și politic.

Un aparent paradox mai intâi: românii sunt în general foarte nemulțumiți de administrație, de funcționari. Imediat cum se schimbă puterea, cei care au pierdut încep să urle cum pot mai tare cum „profesioniștii” – cei de care lumea în general e foarte sătulă – sunt epurați, pentru a lăsa loc „politrucilor”. Cum oare de avem o administrație atât de hulită, când ea e populată cu atâția profesioniști? Greu de înțeles.

Să mergem totuși mai departe.

Eu unul am obosit – și sunt tânăr – de întreaga discuție despre politizarea administrației și despre cum am fi cu toții mai veseli, mai deștepți și mai sănătoși dacă administrația ar fi depolizată. Cunoașteți discursul, e poate seducător, dar fără legătură cu realitatea.

Ar fi poate momentul să ieșim din ipocrizie. Să încetăm să transformăm, în concursuri trucate, membri de partid în funcționari publici model și să urlăm apoi că ne schimbă profesioniștii.

Eu cred în asumarea politică a administrației. Îți pui oamenii tăi și, după patru ani, suporți consecințele. Aici aș spune că sistemul majoritar de vot ne ajută tare, separând apele și deslușind responsabilitățile.

PDL a ajuns un standard. Prin catastrofele pe care le-a numit în funcții publice, a dat o lecție. Cei care vin știu că trebuie să aibă grijă. Observați la USL: cum calcă unul pe bec, zboară. Este una din lecțiile învățate după guvernare Boc.

Politizarea administrației nu e un lucru rău, atât timp cât există mecanismele de a fi tras la răspundere. Pericolul pentru eficiență nu e atât de mare, după guvernarea PDL: ca să nu ajungă istorie, nimeni nu își mai permite să acționeze în disprețul oricărei competențe.

Să politizăm, deci! Dacă nu ne place, în patru ani votăm, taxăm și schimbăm.

Un decupaj cât o candidatură la Primăria Sectorului 2

Îl știți. E Dan Cristian Popescu. Vrea să devină Primarul Sectorului 2 și își face campanie electorală de vreo 2 ani.

E parte a lotului Chiliman. USL l-a sacrificat, dar nu se lasă. El vrea să fie primar.

După ce își instalase ditamai meshul la Universitate, pe Batiștei, pentru a vorbi despre planul USL pentru sectorul 2, Dan Cristian Popescu nu s-a lăsat doborât de negarea candidaturii.

Vedeți în poza de mai sus. „Planul USL de dezvoltare economică a sectorului 2” a devenit „Planul de dezvoltare economică a sectorului 2”. Sigla USL a fost brutal decupată.

Omul face economie de meshuri, dar e direct și hotărât. Ce conferințe de presă? Ce emisiuni TV? Acest mesh ciorpârțit e suficient pentru a-i anunța candidatura la Primăria sectorului 2. Vede Cristian Popescu ce pune în locul siglei USL.

Antireformista UDMR și partidul clasei de mijloc

După 1996, UDMR a dat europenitate guvernării de la București. România a ajuns exemplu european în rezolvarea subiectului minorităților naționale. Prezența UDMR în Guvern ne-a ajutat să ne îndeplinim obiectivele de țară legate de NATO și UE.

Ce a ajuns UDMR astăzi? Și ce spune situația UDMR despre starea sistemului nostru politic?

Dacă UDMR e considerat arbitrul guvernării, atunci el e turnesolul sistemului nostru politic. Dacă vrem analizele la zi ale corpului nostru politic, ne uităm în cardiograma maghiarilor.

Ce aduce deci UDMR astăzi la guvernare? După cum ni se povestește, răspunsul e simplu – îngroparea oricărei dezbateri pe temele fundamentale și performanță guvernamentală mediocră, dacă nu foarte scăzută:

• UDMR a îngropat discuția despre reorganizarea administrativă.

• UDMR tot amână discuția despre legea sănătății.

• UDMR nu are curajul opțiunii în cazul exploatării resurselor naturale – Chevron, Roșia Montană ș.a. Apropo, ministerul competentului Borbely e ultimul la absorbție de fonduri europene.

• UDMR se zbate în mrejele corupției - Borbely, cu a sa casă renovată, e Năstase-le UDMR, Nagy e trădătorul oficial de neam și țară, conform rechizitoriului DNA.

• UDMR ne aduce înapoi votul pe liste.

Las la o parte cazul UMF Târgu Mureș, unde problema ține doar de lipsa de mănuși cu care și-au urmărit scopul maghiarii.

UDMR a ajuns deci exponentul anti-reformismului în România. Asta e cel puțin imaginea. În spatele acestei imagini de 6-7% se pitesc mamuții politici PDL și USL, atât de reformiști în declarații și atât de bucurioși că există măcar câteva prostii care nu li se pot pune lor în spate. UDMR a devenit cea mai bună scuză pentru incapacitatea de dialog și reformă a marilor partide.

Cât mai așteptăm deci de la UDMR să joace rolul de reformator din trecut, deși ne e clar că nu mai poate?

Până în 2000, un clivaj fundamental în politica românească era între reformiști și conservatori. Astăzi, reformiștii au dispărut sau s-au împrăștiat. Ce partid vine cu cele 6-7% din voturi capabile să orienteze guvernarea către ce vrea clasa de mijloc, catalogată rapid ca iluzie sociologică de către Dâncu? Unde e acel partid al clasei de mijloc? Aceasta-i întrebarea parlamentarelor din acest an și nu ce procentaje iau USL, PDL sau PPDD.

Credit poza aici

2009 – prea devreme, 2014 – prea târziu?

Victor Ponta e la Paris, la o întâlnire în care liderii socialiști europeni își afirmă susținerea pentru candidatul prezidențial al Partidului Socialist Francez, Francois Hollande. Cu puțin timp înaintea începerii oficiale a campaniei prezidențiale în Franța, Hollande caută resurse pentru a-și reenergiza campania. Sarkozy vine puternic din urmă și sondajele îi dau pe cei doi candidați, cel puțin pentru primul tur, umăr la umăr.

Într-o declarație publică, Hollande afirma că se află în campanie electorală oficial de un an și practic de doi. Pentru cei care cunosc campaniile americane, nu e nimic nou în această informație. În SUA, campania pentru următoarele alegeri prezidențiale începe imediat după votul din prima marți a lui noiembrie. Barack Obama, de exemplu, și-a anunțat oficial candidatura pentru prezidențiale în februarie 2007, cu 21 luni înaintea alegerilor. În schimb, eforturile serioase pentru candidatură au început încă din 2006, așa cum arată David Plouffe în „The Audacity to Win”, cartea despre povestea uneia din cele mai reușite campanii prezidențiale americane.

E, deci, o contaminare și a Europei cu modul american de a face nu doar campanii, dar și politică. Partidele se pregătesc cu tot mai mult timp înainte pentru marile momente electorale care sunt campaniile prezidențiale.

România pare că urmează trendul: pe 7 aprilie 2012, cu aproape doi ani și jumătate înaintea alegerilor prezidențiale din 2014, USL îl va desemna pe Crin Antonescu drept candidat la președinție.

E un moment important. Antonescu conduce sondajele de opinie pentru cursa prezidențială, atât cât sunt ele relevante acum.

Simțiți însă vreo energie în societate, măcar la nivelul lui 2009, pentru acest anunț? În USL?

Crin Antonescu îmi apare acum un condamnat al birocrației de partid. O să-l ovaționeze, nici măcar n-o să-l voteze, maxim 3.000 oameni pentru a candida la Președinția unei țări de 19,5 milioane.

Mergând în America, unde primarele republicane se anunță a fi mai interesante decât alegerile din toamnă, fiind acum la Paris, Victor Ponta l-ar fi putut ajuta pe colegul său de alianță, validându-l nu în congrese cu aplaudaci, ci în dialog direct cu alegătorii. Hollande a ajuns candidat al socialiștilor după niște alegeri primare deschise pasionale, primele în istoria PSF. 5,5 milioane de francezi au votat în cele două tururi pentru candidații stângii. Fiecare votant fiind obligat să cotizeze cu minim un euro, s-a desfășurat în paralel o interesantă manieră de a strânge fonduri pentru partid. Despre primarele americane nici nu mai are sens să vorbesc.

Mai mult însă, Victor Ponta nici n-ar fi trebuit să se uite la francezii sau americanii pe care îi vizitează, ci în Statutul propriului partid, acolo unde el singur a introdus în 2010 ca prezidențiabilul PSD să fie ales prin votul tuturor membrilor de partid. Ce ironic aș spune: să vrei să introduci interzicerea colaborării cu PDL în Statut exact la același Congres în care îl încalci în cazul desemnării candidatului la Președinție.

Nu e de mirare că, desemnat drept candidat prezidențial în acest mod, un semn de întrebare îl va tot însoți pe Antonescu în anii următori. Validându-l politicienii de la vârf, va trebui reconfirmat din timp în timp de aceiași politicieni. O să tot vedem, deci, validări, revalidări, lansări și relansări în ce-l privește.

Tot tabloul nominalizării oficiale poate fi interpretat în cheia „Antonescu cere, Ponta oferă, că nu-l doare gura”. Mi-aduc și acum aminte cum în iulie 2008 Geoană în prezenta la un Consiliu Național pe Năstase drept candidat prezidențial. Antonescu cere asigurări și, cerându-le, nu poți să nu vezi umbrele fricii umbrind peisajul edenic din USL. Nu se mai străduiește nimeni, nici măcar din USL, să-l aducă pe Antonescu cu picioarele pe pământ. Îi dau doar jucăriile dorite și-l lasă în pace, precum unui copil pe care îl sufoci cu cadouri, fără a-i spune că i-a murit mama.

USL devine o alianță tot mai birocratică, fără zvâc, cu rezervorul de încredere reciprocă fisurat. E totul atât de contractual! Unde-i speranța pe care ar trebui să o vândă și s-o inspire o alianță de 50-60%?

Păcat că prilejuri precum alegerile primare în desemnarea prezidențiabilului sunt ratate. Înaintea alegerilor locale, dacă tot se gândesc să-l suspende pe Băsescu în decembrie (măcar unii), ce ocazie mai bună să-și mobilizeze membrii și votanții decât printr-un astfel de exercițiu?

De ceva timp, Antonescu se grăbește și tot greșește. Caută să facă din 2012 un an al deznodământului și pentru Cotroceni. Nu-i strategia greșită dacă Antonescu simte că nu mai poate până în 2014. Tare mi-e însă că zarurile au fost aruncate pentru Președintele PNL: 2009 – prea devreme, 2014 – prea târziu. E condamnat să fie lider al sondajelor și „iepure”, cum se zice în atletism.

P.S. Gândește cineva că nu va exista un candidat din zona PSD la prezidențialele din 2014? Crede cineva că Oprescu se mulțumește doar cu Bucureștiul?

Vizită la Washington sau la Moscova?

În alegerile primare din Partidul Republican, candidații ajung să-și publice și fișele fiscale. Că vor, că nu vor, presiunea este atât de mare încât candidații nu se pot opune.

Din această cauză, Mitt Romney a fost efectiv hărțuit timp de două săptămâni pentru a-și face publice veniturile. Ezitarea inițială și ulterior transmiterea datelor către mass-media l-au și făcut să piardă în South Carolina. În acest moment, Rick Santorum, pe cale să devină noul favorit, în special dacă va câștiga pe 28 februarie în Michigan, statul natal al lui Romney, întâmpina reacții negative puternice după ce a făcut public câți bani a primit din activități de consultanță (pentru care adversarii săi îl numesc „the last Washjington insider”) în ultimii 4 ani.

Până aici a dus presiunea presei și a opiniei publice în materie de transparență. În SUA.

În tot acest timp în România...

Șeful celui mai mare partid merge în SUA. Nu anunță nici înainte, nici după lista întâlnirilor oficiale. Nu spune ce a discutat cu oficialii americani. Aruncă zeflemitor un „m-am întâlnit cu cine trebuie să mă întâlnesc”.

E ușor a uza secvențial de discursul validat în democrațiile consolidate, dar e, iată, foarte greu să înțelegi că el are efect tocmai pentru că e mai mult decât un moft sau artificiu strategic.

P.S. S-a gândit cineva la o solicitare pe Legea accesului la informații de interes public pentru Președintele PSD? Așa scurt, lista întâlnirilor oficiale și temele discuțiilor. Știu, e la limită. Dar Victor Ponta ne arată cât de ușor o vizită la Washington devine echivalentă cu una la Moscova.

Astăzi, când Kim Jong Un erau mai multi

Unii, învățați să gândească la scara baronilor scăpătați ai tranziției, ar spune că astăzi am trăit Restaurația. S-a întors gașca. BVB-ul. Urgia reformiștilor.

Pentru alții, astăzi a fost un banal episod de predarea cheilor împărăției.

O știți, v-a spus-o Regele Mihai: țara pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri.

N-a fost totul atât de solemn, pentru că astăzi am dat pe mâna copiilor lor un lucru mult mai dezagreabil și mai imund: guvernarea. Partidul rămâne încă acolo, pentru cei de dinaintea copiilor lor.

Nu e deci Restaurație, e un nou episod al Dinastiei.

Dinastia politică e forma noastră de nordcoreanism. O formă de tovărășie mult mai pragmatică, în care lacrimile nu au nimic de-a face. Durerea e doar pentru popor și ea se trăiește mut, în simfonia crivățului.

Astăzi am avut așadar o pașnică predare de putere. Ceea ce și-ar fi dorit atât de tare Iliescu de la Ceaușescu și n-a reușit.

Pe bază de ADN politic, în spiritul tovărășesc infuzat de seninătatea anilor 90, astăzi Kim Jong Un-ii au pășit în lumină. Sunt tineri, vibrează și se asigură că viitorul nu se va întoarce cu justa măsură împotriva protectorilor lor. Doar Andreea Vass s-a pierdut printre rânduri, nesigură de AND-ul său politic.

Niciodată ce s-a întâmplat astăzi la PDL nu s-ar fi putut întâmpla la PSD și PNL. E atât de greșită metafora FSN-ului. CTP-ul, în momentul în care furia îl mai și lăsa să respire lucid, vorbea în 6 decembrie 2009 despre bătălia dintre Securitate și Partidul Comunist.

Astăzi, ca și atunci, vedem cine și de ce învinge. Bunătatea și rațiunea de a da mai departe.

Numirea lui Ungureanu. Semnale

Sec, știrea BBC de dimineață spunea că premierul și-a dat demisia din cauza protestelor străzii. Încă un guvern european învins de criza datoriilor suverane, consemna CNN. Piețele se uită deci cu mare atenție la România. Cu atât de mare atenție, încât, după cum spunea Președintele, nu ne permitem anticipate și un Guvern trebuie instalat rapid.

Stai și mă gândesc, pentru o țară căreia i s-ar revizuit prognoza de creștere, una dintre cele mai sărace din UE, ce semnal transmite numirea unui premier care n-are niciun fel de legătură cu economia, la fel precum cel pe care l-a înlocuit și căruia tocmai un astfel de lucru i s-a tot reproșat.

Băsescu alege să abordeze criza și guvernarea în forță. Preferă disciplina unei competențe economice de care toată lumea spune că este atâta nevoie.

Un prim-ministru din zona economică ar fi mutat centrul guvernării de la Cotroceni la Guvern. Înțelegând cu mult mai mult din economie decât înțelege Băsescu, într-o perioadă de criză, un astfel de premier ar fi preluat controlul guvernării. De facto.

Traian Băsescu rămâne, politic, centrul de iradiere în ceea ce privește politicile economice. Tot el ne va anunța ce și cum. Pentru a menține controlul, nu preferă competență economică in-house, ci una externalizată și venită din diferite direcții, începând cu BNR. Un Ministru de finanțe precum Bogdan Drăgoi – așa cum se anunță – este irelevant pentru personalizarea politică a mesajului economic.

Având în vedere că se previzionează păstrarea unor miniștri precum Udrea, e tot mai clar că Băsescu a ales astăzi controlul în dauna eficienței (în mintea sa de căpitan de vas, se poate să fie echivalente). O altfel de guvernare nu e gândită ca elementul decisiv în lupta pentru menținerea la putere post-2012. E, deci, cazul să ne așteptăm alte multe mișcări, din diverse zone. Vom avea o guvernare militarizată, aliniată în spatele Președintelui, nimic mai mult. Instinctul de conservare al Președintelui e prea mare pentru a juca un joc cu cărțile pe masă, bazat pe performanța executivă – n-a făcut-o, până la urmă, niciodată.

În 2009, după răsturnarea de situație din 6 decembrie, cineva îmi spunea că serviciile nu l-au lăsat din mână pe Băsescu. În 2012, semnalul public e că Băsescu nu vrea el (sau nu poate) să lase serviciile din mână. Președintele inspiră forță în raport cu mediul politic prin intermediul stimulentelor venite dinspre structurile de informații. Acesta e mesajul public transmis și el nu are cum să nu provoace ceva transpirație rece, politicienilor și populației deopotrivă.

Am văzut, astăzi, după cum spunea Boc, o piesă din puzzle. E încă prea puțin. Să vedem ce urmează. Cert e că discursul USL și al presei pro-opoziție se va radicaliza. Băsescu – un dictator care ascultă telefoane, care conduce cu Serviciile. Vom auzi asta tot mai des. E un narativ care se poate construi ușor, pentru că sunt atâtea cărămizi disponibile pentru asamblat.

În final, mă gândescu cum se scuza Băsescu în darea de seamă pentru români din 25 ianuarie că nu e dictator. Încerca să pareze un atac despre care știa sigur că va veni și că se va îndârji. Or, acest atac, cu parfum de credibilitate, are marele potențial de a anima societatea civilă, extrem de sensibilă la astfel de chestiuni. Să vedem dacă se găsește, în apărarea Președintelui, și o societate civilă „de bună calitate”.

Vom tot discuta despre drepturi și libertăți, probabil despre anti-corupție. Despre economie nu prea are cine.

Condamnarea lui Năstase. Sus, tot mai sus?

Scriu gândindu-mă la ceea ce eu consider principalul eveniment al acestei săptămâni.

S-a prăbușit Năstase. S-a prăbușit Însuși.

Primul prim-ministru român condamnat la închisoare după 1989. De-acum ne putem simți toți egali în fața legii. Justiția din România a trăit momentul său „Forrest Gump” și de acum poate zburda liberă.

Toată această încadrare mediatică (venită cu precădere din partea mass-media pro-putere, bântuite sau nu de anii 2003-2004), toată această transformare a condamnării lui Năstase într-un moment zero al justiției românești și într-un sfârșit al tranziției, e cert că setează așteptări foarte mari pentru viitor.

Va face Năstase pușcărie? Va fi primul prim-ministru încarcerat? E ceea ce se întreabă cu temei scepticii de serviciu.

De cealaltă parte, a celor înrăiți împotriva guvernării și prietenoți cu opoziția, speranțele sunt la fel de mari. Ele se duc, vorba cântecului, „sus, tot mai sus”. Ce urmează, în mentalul popular, după un prim-ministru? Președintele. Primul Președinte condamnat.

Acest gând din mintea nemulțumiților orientați este cealaltă fațetă a condamnării lui Năstase. Cu el în minte vor vota mulți în noiembrie. „Poate scăpam de Însuși Președintele.”

Dacă mai era posibil, în urma condamnării lui Năstase, campania electorală din acest an a trecut din zona anihilării politice în cea a anihilării cetățenești (până la anihilarea personală, sper eu, mai e mult). Radicalizarea nu ține cont de discursul călduț despre independența justiției. La vârf, el e văzut ca o ficțiune. Traian Băsescu joacă alegerile din acest an sub spectrul consecințelor nebănuite ale condamnării vechiului său vecin.

Vă aduceți aminte cum se delimita Băsescu de DNA în decembrie și cum în 25 ianuarie se jura că nu are nicio influență asupra procurorilor? Acum poate înțelegem de ce.

Sfârșitul primăverii partidelor

Totul a început cu un articol din România al lui Cristian Ghinea: „Noul partid – rețeta”. În februarie 2011, la foarte puțin timp după formarea USL.

Foarte mulți din cei de dreapta, foarte nemulțumiți de PDL, căutau scăpări, căutau pe cine să voteze. Căutau, mai mult sau mai puțin interesat, bucățile lipsă care ar fi făcut victoria USL în 2012 chestionabilă din punct de vedere constituțional.

Au apărut organizări spontate pe Facebook, apeluri la organizare – într-o primă fază. Apoi ne-au colindat piticii lui Lăzăroiu și a sa Albă-ca-Zăpadă sau Mișcarea Populară despre care toți pedeliștii își dădeau cu părerea fără a ști despre ce e vorba, neavând însă curajul să expedieze rapid subiectul, pe motiv că numele Băsescu apărea în registrul celor de la OSIM. Prin toamnă, s-a dezlănțuit Noua Republică, atât de articulată și de bine gândită strategic că n-ar avea probabil succes nici ca organizație non-guvernamentală.

Agitația a cuprins și zona de stânga. Partidul lui Cozmâncă, partidul lui Geoană (înainte și după excluderea din PSD), chiar Partidul lui Vanghelie. Aș putea adăuga aici și Mișcarea Ecologistă, proaspăt scindată, a lui Cernea.

Las la o parte inovațiile partinice de consum tabloid: partidul fotomodelelor, blondelor sau brunetelor. Sau noul partid al romilor.

Odată cu protestele, lansările de partide au lăsat loc manifestelor despre nevoia de noi partide. Oameni cărora le place jocul de-a discursul politic născut nepătat și murit virgin au invadat toate agorele virtuale pe care le-au putut găsi.

Cert e că am trăit, în ultimul an, o adevărată primăvară a partidelor. O modalitate mai creativă de a-ți defula frustările, dar, așa cum arată rezultatele, tot o defulare, până la urmă. Din nemulțumirea generală, partidele parlamentare au înțeles două lucruri simple: să comaseze alegerile și să nu se mai ducă la muncă, în Parlament.

Dacă tragi linie, îți dai seama că singurul rezultat semnificativ al anului de agitație este mărețul Partid al Poporului. El tronează, în sondaje și în mass-media, drept campion al indignării noastre.

Acum, că decizia Curții Constituționale legată de comasarea alegerilor a venit, putem spune că episodul primăveri partinice a murit. Alegerile locale sunt în iunie și până atunci nimic consistent politic nu mai are timp să se nască. Alegeri locale ratate înseamnă șanse insignifiante pentru alegerile parlamentare din toamnă.

Aceasta ar fi una din consecințele deciziei CCR, despre care se va vorbi foarte puțin sau deloc: decomasarea a ucis visul de înlocuire a actualelor partide. Rămânem cu ce avem.

În Slovenia, un partid înființat cu două luni înaintea parlamentarelor a câștigat alegerile. Se întâmpla toamna trecută. Uitați vremurile când ne comparam cu SUA! Și o comparație cu Slovenia din care să ieșim bine ne-ar fi al dracului de necesară. Suntem însă în stare?

Două sentimente la zi despre USL

Numai cine nu vrea nu recunoaște cum se faultează singură Opoziția în aceste zile. În loc să profite de proteste, de dezintegrarea PDL, de critica puterii venită din partea societății civile instituționalizate, de ultimul sondaj IMAS – foarte multe oportunități, deci-, USL are mari probleme de coerență și pare incapabilă să-și gestioneze drumul către victorie. Nu e chiar străină desfășurarea de momentul 2009.

Demisie-grevă-boicot. Brambureală poziționării parlamentare a USL arată cât de greu este de gestionat o astfel de alianță și cât de greu le este celor doi lideri să vină cu o strategie care să primească suportul propriilor deputați și senatori. Curajul liberalilor s-a ciocnit de conservatorismul social-democraților și a reieșit imaginea unor parlamentari care nu merg la muncă, dar care își ridică salariile, diurnele, banii pentru secretare și șoferi. Strategia inadecvată de setare a așteptărilor a arătat un USL șovăielnic, cu lideri incapabili să se impună. Nu degeaba, amintindu-mi de episodul anticipatelor din 2005, Tăriceanu a condus ieri PNL în Parlament.

„În Piață stau oameni la -15 grade, iar USL nu e în stare de gesturi similare, votându-și funcții și nerenunțând la cazarea în hoteluri de 5 stele”. E doar una din replicile care ar putea veni în legătură cu atitudinea opoziției. Noroc că pedeliștii sunt prea ocupați să se certe între ei ca să vină cu o reacție coordonată și susținută.

Dincolo de această lipsă de coordonare, importantă, dar punctuală, gândul care mă încearcă tot mai tare e cel al inadecvării obiectivelor PSD și PNL. Social-democrații și liberalii privesc către zări diferite. Așa cum este firesc, oamenii lui Ponta se gândesc la alegerile parlamentare. Din partea cealaltă, Antonescu, mânându-și oamenii din spate, se gândește la prezidențiale.

Am văzut în aceste două săptămâni o prestație decentă a lui Victor Ponta, ponderat și disciplinat. În jumătatea galbenă a Uniunii (că liberală nu-i pot spune), am văzut un Crin Antonescu isteric și inadecvat, un Emil Boc de pe vremuri, cu vocea mai fumată și cu trecerile de frază mai line. În timp ce Ponta simte că i se apropie timpul domniei (deocamdată, episodul Năstase pare a nu-l clătina în niciun fel), Antonescu simte că i se închide în acest an fereastra de oportunitate, că nu mai are energia și conjunctura pentru 2014. Că miza sa este să facă din 2012 un an prezidențial, cu toate riscurile și mijloacele.

Trăim un moment în care chiar cred că nu i-ar simți nimeni lipsa lui Antonescu. Prospețimea sa se topește într-un sentiment tot mai general că nu are nimeni nevoie de el, ca Președinte. În ritmul acesta, dacă ține căruța USL până în 2014, i-aș spune lui Victor Ponta să se pregătească să joace rolul de Traian Băsescu pentru dragul de Crin.

50% din voturi vs. 50% din mandate. Despre cum ar fi PDL avantajat de sistemul electoral din 2008

Sfârșitul de an a fost marcat de sondajul IMAS, care dă pentru prima dată USL sub 50%. A urmat o întreagă dezbatere despre prăbușirea USL, despre ruperea Uniunii, despre o alianță PSD-PDL post-alegeri.

Nu a pus nimeni în discuție cât de relevant indicator este acest 50% în intenția de vot, dincolo de moralul trupelor.

În primul rând, Constituția vorbește nu despre 50% din numărul de voturi exprimate, ci de 50% din numărul de mandate. Poți să ai 50% din votul popular și să nu obții jumătate din numărul de mandate, așa cum poți avea semnificativ sub 50% din votul popular și e suficient pentru o majoritate în Parlament.

Discuția ajunge, așadar, la sistemul electoral, fie el proporțional, majoritar sau mixt, la desenarea colegiilor uninominale (în funcție de numărul de parlamentari), la pragul electoral, la votul prin corespondență.

Prin alegerile comasate, PDL nu a rezolvat decât o mică parte din problemele pe care le are. Democrat-liberalii au două mari probleme strategice (considerând validă ipoteză că Traian Băsescu le va face jocul și de data aceasta): ducerea USL la sub 50% din intenția de vot (consolidarea percepției despre pierderea de încredere a Uniunii) și asigurarea că acest sub 50% va însemna și sub jumătate din mandatele din Parlament.

Dacă de scăderea USL în încredere publică se ocupă liderii ei, cum poate deci PDL, într-un sistem care nu va abandona colegiile uninominale (cel puțin așa se aude public), să controleze numărul de mandate pe care îl va lua USL la alegerile din noiembrie 2012?

Soluția cea mai simplă este de a avea un sistem electoral care păstrează proporționalitate la nivel național. Ceva similar a ceea ce s-a întâmplat în 2008. Deci, în 2012, având acum un PDL în jur de 20% și un USL în jur de 50%, democrat-liberalii ar fi avantajați exact de un sistem pe care îl blamau atât în 2008.

Altfel, sistemul majoritar într-un singur tur, după model britanic, le poate cauza mari supărări democrat-liberalilor. Ar fi aproape imposibil de controlat rezultatele, oricum s-ar desena colegiilor. Sebastian Lăzăroiu vorbește astăzi despre un USL care, dacă nu se destramă, ia cel mult 40%. Într-un sistem „first-past-the-post”, 40% s-ar putea să fie suficient USL pentru a avea majoritate în viitorul Parlament: în 2001, cu 40% din votul popular, Partidul Laburist a luat 62% din mandate. Se poate obține majoritate parlamentară cu și mai puține voturi: în 2005, aceiași laburiștii au câștigat cu 35% din votul popular 55% din mandate. Nu degeaba Ponta vorbește încă din noiembrie că USL nu are nevoie de 50% din voturi. Tot speră și el într-un sistem precum cel de la alegerea primarilor sau măcar precum cel mixt anunțat de democrat-liberali în toamna trecută.