Lecția moțiunii de ieri

După ce marți seara aveam moțiunea adoptată (din cele 4 voturi necesare, Ponta i-a adus pe Câmpanu și pe Bulă, iar Antonescu a mai zis că are și el încă 2 clienți), ieri demersul opoziției a eșuat, iar în stradă am avut jumătate din numărul de oameni estimat.

Ponta a ridicat până la cer miza moțiunii și aceasta s-a prăbușit peste el.

Două lucruri este important să fie spuse în legătură cu eșecul moțiunii de ieri:

• majoritatea pentru o moțiune de cenzură este foarte greu, dacă nu imposibil, să o faci doar prin presiunea mass-media.

• strategie PSD, ca partid care a inițiat moțiunea de cenzură (Crin e cu discursurile în acest peisaj, nu cu voturile), a fost greșită.

De ce a fost deci greșită strategia PSD?

PSD nu a înțeles un lucru foarte simplu: nu îl poți schimba pe Boc decât dacă ai majoritate parlamentară transparentă. Nu poți să iei parlamentari de la putere precum scoți iepuri din joben la circ, în ziua moțiunii. Trebuie să pleci de la început cu o majoritate cu care să câștigi în Parlament, dar și cu care să guvernezi.

PSD a fost mai interesat de viitoarele alegeri decât de formarea majorității. A făcut Congres ca să-i baricadeze poziția lui Ponta, discutând nu despre cum face majoritate, ci despre un iluzoriu program de guvernare.

A condiționat moțiunea de cenzură nu de realitatea din Parlament, ci de Congresul său. Sincer nu înțeleg de ce și-au tras acum cartușul, când știau că pot depune moțiune în urma asumării răspunderii Guvernului pe legea educației (poate găseau ceva deschidere la pedeliștii din Ardeal). Rămân astfel la mâna Guvernului (legea educației, a salarizării, bugetul), cu moțiune de cenzură ce poate fi depusă cel mai devreme în februarie (o moțiunpe sesiune). Dezbaterea moțiunii înaintea adoptării legii educației a făcut imposibil dialogul cu UDMR.

Vehicularea intensă a tezei alegerilor anticipate a speriat vânatul trădător din PDL și UNPR. Mai mult, declarațiile războinice între Crin și Ponta, precum și scepticismul în legătură cu șansele moțiunii (Năstase), n-au făcut prea bine, creând impresia de nehotărâre și incoerență la nivelul conducerii opoziției.

N-aș merge până acolo să spun că PSD nu și-a dorit adoptarea moțiunii. Nu fac aici teorii ale conspirației. Cert că PSD nu și-a jucat cu inteligența șansa, greșind strategia. Poate mai învață până vine iarna.

Primul pas către renașterea PDL

... pare a fi miercuri, odată cu eșecul anunțat al moțiunii de cenzură.

Miza moțiunii de cenzură este imensă, construită fiind intens în ultimele 4 luni. Prin acțiunea mass-media, prin publicarea sondajelor de opinie, prin protestetele sindicatelor și prin declarațiile politicienilor, așteptările în legătură cu votul de miercuri le depășesc pe cele din 15 iunie. Necesitatea și inevitabilitatea căderii Guvernului Boc sunt comunicate ca principal mesaj al poporului.

La nivel politic, presiunea cade asupra opoziției, căreia i s-a dat tema construirii alternativei. PSD, PNL și PC și-au asumat-o, chiar supralicitând. Fiecare a trecut de nivelul programelor anti-criză, imaginând programe de guvernare pompos prezentate. Structuri de guverne din umbră, populate sau nu de miniștrii, au apărut și ele. Moțiunea de cenzură este un text asumat de toate partidele de opoziției, în urma unor consultări demne de momentele post-alegeri. Mai mult, au existat și declarațiile foarte optimiste ale unor lideri politici, care anunțau că sunt asigurate deja cele 236 voturi (Dragnea și, ulterior, Ponta).

Votul de miercuri nu este așadar doar unul pentru soarta Guvernului, ci și unul pentru soarta și credibiliatea opoziției. Miercuri vom avea fie o opoziție care se ridică la nivelul așteptărilor populației, fie o trupă de saltimbanci buni de prezentat doar la televizor și impotenți politic.

În contextul deciziei PDL și a celorlaltor partide guvernamentale de a evita votul, speranțele de succes sunt tot mai mici. În rândul PSD și PNL, e important cum va fi justificat eșecul. Credibilitatea liderilor și a deciziilor acestora va trebui apărată cu precădere în interiorul partidelor.

Crin Antonescu pare a scăpa de orice vinovăție, transferând eșecul către PSD, care nu a vrut să facă pași mai hotărâți înainte de vot: cel mai important, desemnarea premierului guvernului de serviciu. Replica primită de liderul liberal de la Ponta poate constitui un alibi. Antonescu deja face paralele cu ce s-a întâmplat toamna trecută, aratând că social-democrații sunt mult mai preocupați acum să conducă jocul decât să-l dărâme pe Boc. Este o scuză ce trebuie acceptată și de conducerea liberală, care pare însă nevoită să meargă pe cartea Antonescu cel puțin până la alegerile parlamentare.

PSD este în lumina reflectoarelor. Deși moțiune populară în discursul public, ea aparține în primul rând măsuței conducătoare de la Congresul PSD: Ponta, Năstase, Dragnea, Iliescu. Fostul premier deja a început să se justifice în fața colegilor însetați de funcții, fiind sceptic în legătură cu șansele moțiunii. Deși șansele unor tulburări interne în PSD sunt mici (inteligent, Congresul a avut loc înaintea moțiunii), este de presupus ca social-democrații să deschidă puțin ochii, înțelegând că poate nu este bine să-ți țină toate ouăle în același coș.

Eșecul moțiunii de cenzură ar fi deci o serioasă lovitură pentru opoziție care, deși mai există asumările pe legile educației și salarizării, este puțin probabil să mai aibă vreo șansă de reușită până în primăvara viitoare. Deci, dacă nu vrea Băsescu altfel, Boc prinde ghioceii. Cel mai important e cum vor evolua procentele partidelor în sondajele de opinie (deși, veți spune, depinde cine face aceste sondaje). Oricum, nu e greu de estimat că vom auzi tot mai tare de la populație și mass-media că toți politicienii sunt la fel, iar cinismul politic și neîncrederea vor spori. Eventual, va crește susținerea pentru partidul OTV sau se va anima discuția despre apariția unui nou partid (apropo de ce spuneam aici).

Într-un asemenea peisaj, PDL are liber la reinventare. Pe lângă menținerea la guvernare, mai are câțiva pași de făcut pentru rebranding. Iată, care ar putea fi aceștia, în opinia mea:

• Folosirea lui Băsescu ca paratrăznet pentru nemulțumirea populației și mesager al tuturor veștilor proaste. Băsescu va ajunge un președinte urât, dar își va face datoria pentru PDL. Un maur, deci.

• Distanțare publică între Băsescu și PDL.

• Schimbarea garniturii de lideri ai PDL. Cei actuali fie trec în umbră (Boc, Videanu), fie sunt eliminați (Berceanu). PDL devine partid frecventabil.

• Ruperea legăturii publice între PDL și guvernare, printr-un guvern de tehnocrați și democrat-liberali mai puțin importanți. Instaurarea unui Guvern chiar mai puternic controlat de Traian Băsescu, în prima parte a lui 2011.

• Accelerarea politicii de curtate a PNL, în vederea reunificării dreptei.

• Orientarea către sprijinirea comunităților locale (avalanșa fondurilor publice), în vederea alegerilor locale din 2012. Valorificarea statului actual al PDL de partid al primarilor. Dacă vom avea comunități mulțumite de cei care le conduc, va conta mai puțin că aceștia sunt de la PDL .

• Sprijinirea unor partide neparlamentare pentru a le asigura accesul în Parlament, spre a fragmenta spațiul politic, a limita creșterea opoziției și a arăta cât de bine se pricepe Președintele la „divide et impera”.

• Sporirea tensiunilor între partidele opoziției și în interiorul acestora.

Un partid de la Conu’ Dinu

În editorialul de astăzi din Adevărul, intitulat programatic „Ce punem în loc”, Dinu Patriciu încheie astfel:

„De aceea cred în nevoia unei forţe politice pragmatice, fără prejudecăţi, fără teama de a-şi pune întrebări, fără inerţie, fără revendicarea din modele şi experienţe trecute. Vom rămâne altfel uitaţi de Dumnezeu pe unde ne vor arunca vânturile iscate de alţii.”

Ca o primă concluzie, dacă n-ai știi cine a scris textul, te-ai gândi că Sebastian Lăzăroiu s-a decis cu adevărat să meargă pe calea Albei-ca-Zăpada.

În altă ordine de idei, trebuie remarcat modul în care Dinu Patriciu construiește infrastructura unei mișcări politice, care s-ar putea transforma într-un partid politic.

Totul a început cu activitatea din mediul non-guvernamental, cu celebra fundație care nu poate fi decât apreciată pentru activitatea sa. Cu implicarea într-un domeniu esențial, educația, prin miile de burse pe care le acordă tinerilor pentru a-și continua sau desăvârși educația. Importanți vectori de imagine, zic. Să nu mai vorbim despre ambiția înființării unei universități în parteneriat cu o instituție similară din Vest, care să facă posibil visul „500 Shanghai” pentru România.

Ziarul „Adevărul”, apoi, care inițial s-a detașat de mediul politic, dacă e să ne aducem aminte de neimplicarea în campania electorală din 2008. A contat însă mai puțin ce s-a scris acolo, cât cărțile date pe mai nimic poporului, pentru a schimba aerul unor biblioteci încremenite pe vremea când românii descoperiseră Sandra Brown, la începutul anilor ‘90. Cineva i-a ajutat într-un mod extrem de palpabil, chiar dacă s-a distribuit mai puțină cultură și mai mult mobilier pe care să se pună prețul.

„Adevărul de seară”, killerul presei locale. Aparent o investiție fără cap, dar care pare a confisca peisajul jurnalistic local și a asigura un foarte bun canal de diseminare a mesajelor, fie ele și politice.

În acest peisaj al construcției mediatice, „Adevărul TV” va fi ultimul pas. Trebuie văzută strategia de dezvoltare a unui asemenea proiect, dacă el va viza poziționarea ca post central sau va fi o rețea de televiziuni locale.

O altă idee interesantă ține de mic.ro , un sprijin pentru micii comercianți care nu aveau niciun aliat până acum în lupta cu marile hypermarketuri și păreau condamnate. Acum 2000 de magazine vor fi rebranduite și vor deveni viabile economic.

Sunt, veți spune, doar câțiva pași, însă mai e mult până la articularea unui nou partid politic, suprema provocare a politicii românești de ceva timp. Va reuși Patriciu unde n-a mai reușit nimeni? Îi va lua fața lui Vântu, care se chinuia la începutul anilor 2000 cu UFD-ul lui Vosganian?

Greu de zis. Cert e că Patriciu s-a delimitat de actuala opoziție (a spus că nu vede nici în Antonescu, nici în Ponta alternativa) și expune astăzi ferm oportunitatea apariției unei noi forțe politice. Oricât s-a străduit însă miliardarul să-și cosmetizeze imaginea, nu cred că el poate fi vehicolul de imagine al construcției politice. Rămâne de văzut, dacă Patriciu va perisista pe acest drum, cu cineva își va popula partidul.

Oricum ar fi însă, reactualizarea mitului unui nou partid devine un scenariu tot mai dezirabil în România.

Stenograma unui Congres inutil

PSD s-a intalnit sambata sa-si voteze programul de guvernare si modificarile la statut. Ceea ce s-a inteles de acolo a fost unanimitatea a la PCR si discursul lui Iliescu care da fiori reci oricarui om de stanga de inspiratie europeana. Colectivizarile si critica restituirilor sunt cele doua teme majore ale peroratiilor iliesciene, ce s-au distins de mediocritatile fostului presedinte. In plus, Iliescu ne vorbea despre terapia de soc mai ceva decat a Poloniei pe care Guvernul Vacaroiu a aplicat-o, in lipsa creditarii si finantarii externe. Acelasi prea batran politician n-a tinut sa ne spuna de ce accesul la creditare era imposibil si cam cine l-a vizitat din lumea buna pana prin 1995.

Desi e un lucru normal pentru orice partid de opozitie, PSD nu a discutat despre strategia politica si a venit doar cu programul de guvernare. Inseamna ca fie e atat de sigur de guvernare (ceea ce pare hazardat cu Basescu la Cotroceni), fie discutia strategica nu cadra cu unanimitatea si unitatea parerilor conducerii. Tare m-as fi bucurat sa vad strategia electorala si politica a PSD sau ce tip de electorat tintesc. Liniste totala insa.

A fost un Congres fara miza, ca interventia lui Basescu de duminica dimineata nici nu mai avea ce sa omoare mediatic. Congresul era de mult timp mort si ingropat. Mai intai de Oprescu, apoi de propria irelevanta.

Sala arata la propriu si la figurat a oameni hamesiti. Sa nu fie insa prea devreme sa crezi ca guvernarea ti se cuvine si obtinerea ei e inevitabila. Acesta e astazi cel mai mare pericol pentru PSD. De aici decurge si drumul deschis catre radicalizare, neosocialismul discursiv, care nu cred ca ar pica tocmai bine liberalilor. Sa nu uitam ca, prin 2007, candidatura lui Hillary Clinton la presedintia SUA era data ca inevitabila si Obama a castigat.

De fiecare data cand asist la vreun Congres, vad fie oameni prea cinici, fie decor uman. Si imi dau seama cat de greu e sa vorbesti despre alternativa, cand pare ca schimbi un tricou portocaliu cu unul rosu, din acelasi material. Nu ma pot gandi decat la un singur lucru: ce bine ar fi daca justitia ar functiona in Romania!

Sentimentul mi-e intarit de stenogramele lui Vintu. Nu stiu pe cine mai pot uimi ele. Se gandea cineva ca lucrurile functioneaza altfel? Dezamagirea vine insa din faptul ca, daca rezultatului prezidentialelor era altul, vedeam cealalta tabara. Il locul Andreei Pora se indigna Chirieac. Basescu vorbea cu vreun securist. Citeam iar stenograme si ni s-ar fi spus ce rau ar fi fost daca se alegea Basescu.

La asa presa, asa politica. Se poate altcumva?

Daca justitia ar scoate probe si condamnari, nu doar literatura, as crede ca da. Altfel, tot raul spre bine: un film de Oscar sau o carte de Nobel sigur se pot scoate din preaplinul de stenograme.