Editorialistii romani: aerieni incorigibili, mai mult sau mai putin interesati

Ion Cristoiu in Jurnalul National despre rezultatul Congresului PNL: „O lovitură prin care Dinu Patriciu a scăpat de un om care începuse să creadă că PNL e un partid, când în realitate, el e un SRL al cunoscutului miliardar, iar baronii locali, de un căpăţânos care le bloca negustoriile cu Traian Băsescu pentru ca liberalii să ia locul social de¬mo¬cra¬ţilor la guvernare împreună cu PD-L.”

Ioane Lupea in Evenimentul Zilei despre rezultatul Congresului PNL: „Pe Crin Antonescu a pariat marele capital liberal. Contul deschis de Patriciu, Fenechiu şi Ruşanu împreună cu retorica lui Crin Antonescu ar urma, în business-planul PNL, să-l scoată pe Băsescu din Palatul Cotroceni”.

Desi implica nuante cu totul diferite, tratand pozitia noului lider al PNL in legatura fie cu guvernarea, fie cu Palatul Cotroceni, cele doua editoriale de azi aduc o nuanta de complexitate intr-un peisaj editorial populat astazi, mai mult (Marius Tuca) sau mai putin temperat (Doru Buscu), cu exaltari si ode la adresa lui Crin Antonescu. De remarcat ca, intr-un atare orizont, pozitionari precum cele ale lui Cristian Preda sunt mai putin relevante, din prisma dublului standard pe care le utilizeaza: Antonescu e judecat, interesat si pragmatic, pe baza realizarilor concrete ca politician (analiza ce il minimizeaza politic si moral pentru batalii politice viitoare), desi Preda e in slujba unui om caruia sofismul i se poate aplica cu un succes cel putin echivalent.

Revenind, tot acest entuziasm nu tradeaza decat instinctul unor oameni pe cat de plictisiti si dornici sa transforme orice geam slefuit in diamant, pe atat de consecventi trecutului lor de a se pune, blasfemator, in slujba unor idoli. Asadar, atitudinea lui Ion Cristoiu si a Ioanei Lupea, binevenita nuantare si diversificare, nu face decat sa confirme imaginea de ansamblu a spectrului editorial autohton: aerieni incorigibili, mai mult sau mai putin interesati.

Efect al „momentului” si regimului Constantinescu, Cristoiu si-a asumat celibatul idolatric; el e astazi doar un critc atent, singurul semn de ingaduinta putand fi uneori „indreptarea pacatosului”. Pe de alta parte, Ioana Lupea traieste angajat reverii portocalii, in care fecioria si sfintenia jurnalistica sunt desfiintate si recuperate prin integrarea in arche-ul basescian.

Pozitionandu-se impotriva curentului dominant, abordarile celor doi jurnalisti, prin editorialele de azi, valideaza o veche constatare a filosofiei continentale: pozitionarea inafara sistemului nu face decat sa legitimeze, prin operatiunea raportarii, acel sistem.

Antonescu si Oprescu. Intre euforia momentului si atingerea taioasa a realitatii

Prada grandomaniei care nu e in cazul lui decat reflexul mediocritatii si zicerii de nimic, Ciutacu se lauda cu victoriile lui Oprescu si Antonescu, la care spunea ca a contribuit direct. Conteaza aici mai putin care a fost rolul si importanta tonomatului. Ceea ce e poate mai interesant e ca, dupa producerea lor, succesele celor doi dau un sentiment straniu si neplacut, de trezire la realitate, a celor care i-au votat.

Oprescu si Antonescu inseamna in primul rand emotie. Emotia si irationalul sunt un bun factor pentru concretizare, pentru implinire de moment; heirupismul nu functioneaza insa din prisma duratei. Semne ale indoielii au aparut in cazul Doctorului, destul de evidente chiar. Aseara, dupa anuntarea noului Presedinte al PNL, fiori ai trezirii s-au simtit si in randul liberalilor prezenti la Congresul din Palatul Parlamentului.

Nimic mai reprezentativ pentru Bucurestiul lunii iunie 2008 decat afisele lipite inaintea turului doi pentru Primaria Capitalei, aproape de Piata Universitatii, cu Oprescu infatisat drept „doctor al lui Iliescu”. Era ceva tragic si sublim, in acelasi timp, daca vulturii trecutului zburau atat de aproape de fiinta electorala a bucurestenilor. In final, Independentu’ a castigat si i-a fericit pe scutierii sai, mult mai pragmatici si calculati decat lasa sa se vada papionul lui Cristoiu. Euforia verii a trecut si picioarele autostrazii nu au aparut. Nici nu aveau cum sa apara, ar spune cineva, caci autostrada era suspendata. Au aparut in schimb, intr-un vid al realizarilor de altfel sanitar, torturi, carnati si mosi-craciuni cat cuprinde. E adevarat, dupa depresiunea bordurii, bucurestenii aveau nevoie de mistocareala smechereasca. Insa, dupa defilari si descinderi sincron cu Piedone, Oprescu e mai degraba o mare dezamagire pentru Bucuresti, marea lui realizare rezumandu-se la constanta prezentarii sale ca aspirant pentru Cotroceni. In Capitala, realitatea dura isi cere astfel dreptul la suprematie.

Intr-o spirala a timpului, Ciutacu e legatura Doctorului cu Antonescu. Un Ciutacu imbatandu-se cu vocatia sa profetica, o Dana Grecu emotionata de statura politica a noului Presedinte PNL si liberali care faceau cu mana ca sa-si anunte nevestele ca sunt la Bucuresti cu treaba – iata imaginea clipelor premergatoare victoriei lui Crin. Multa speranta si bucuria unui „am invins” generalizat au insotit primii pasi in multime ai lui Crin in pozitia de presedinte, inca neconfirmat oficial, al PNL. A urmat insa un moment care a schimbat cursul festiv al manifestarii, umbrind discursul mesianic al lui Antonescu din cursul acelei zile.

Anuntul numarului de voturi pentru Tariceanu, insuficient pentru a-i asigura continuitatea, a avut efect ciudat asupra publicului. Ciudat, demn si magulitor. O sala intreala il aplauda in picioare, cu forta si convingere, pe cel care ii condusese 4 ani la putere si ii adusese aproape de 20% in alegeri, un scor altadata de neimaginat. Aplauzele s-au prelungit si au dat semnul mandatului si a marii responsabilitati care i se transfera acum lui Antonescu: PNL trebuie sa treaca de la partidul-surpriza la un partid cu lider-locomotiva, care sa il duca pentru prima oara in istorie catre Cotroceni.

Ciudat, insa, aplauzele pentru Antonescu au fost mai putine. Discursul sau - mai putin inspirat, mai putin controlat parca. Replicile lui Quintus si Tariceanu au fost mai pline de miez. Atentionarile fostului premier su starnit fiori in privirea castigatorului, iar sala a confirmat asteptarile pe care le are, aplaudand din nou. In acel moment, liberali au uitat imaginea celui care se incapatanase sa nu renunte in decembrie la functia de prim-ministru: Tariceanu devenise istorie. In acel moment, ghilotina partidului s-a ridicat si capul lui Antonescu a fost pus pe butuc. Discursul va pali de acum in fata realitatii si a nevoii de organizare.

In lumina razelor de soare care apar dupa o noapte stralucitoare, Antonescu si Oprescu incep sa nu mai aiba in fata sisteme ticalosite, moguli sau inamici din servicii, ci simplii cetateni pe care nu ii mai pot fermeca cu felul lor de a fi. Realitatea izbeste ca o ploaie rece de februarie obrazul fin bucurestean al celor doi.

Cand vezi prea des idei in persoane. Despre Emil Hurezeanu

Scriu avand in minte o imagine constant reperabila in jocul de fotbal: arbitrul greseste in favoarea unei echipe fara sa vrea, isi da seama pe parcursul jocului de greseala si incearca sa compenseze, stricand practic echilibrul si placerea jocului.

Ceea ce e fascinant la intelectuali e obstinatia pentru idei, placerea de a le sluji. Cand inteleptul priveste dezinteresat jocul argumentelor, imaginea lui e demna si austera, inspaimantatoare in profunzimea ei. Cand intelectualul devine angajat, marxismul actional se potenteaza sau se estompeaza, dupa orientarea ideologica. Patosul trairii si al actiunii sunt din nou un spectacol interesant, de data aceasta palpitant prin succesiunea secventelor. Traseul de la demnitatea austera la palpitatia secundei parcurge imaginarul drum pe care il faci de la altarul unei biserici la o gura de metrou.

Miza angajarii sau a dezangajarii intelectuale, privita din miezul ideilor, depaseste dimensiunea politica. Intervine morala. Care, dupa mine, nu poate tine de evaluarea unei idei, de efectele ei. Morala e seninatatea si constanta asumare a caii. E consecventa.

In cazul intelectualului angajat, ideea coboara in timp si spatiu. Se porneste la drum. Cauta, afirma si isi propune. In cuvintele clasice, nu cauta doar sa interpreteze, ci sa si schimbe. Astfel, inteleptul (ideea mea de intelectual al ideii, nu al valorii devenite pret) largeste perspectiva, crezand ca dilueaza cultura in polis si polisul in cultura. Raportarea devine asadar politica. Dar supusa, prin angajare, evaluarii morale.

Intr-un spatiu precum cel romanesc, profund personalizat, calea ideii poate deveni calea unei persoane. Ca intelectual, ajungi sa sustii, prin idei, persoane.

Ieri ai crezut in Nastase. In adancul tau, poate crezi si azi, dar pastrezi distanta. Fostul sef devine un schelet din dulap, asumat cu stanjeneala. Nu-i nimic gresit aici, e doar drumul unei idei, surprinsa in calea unei persoane.

Azi e Basescu. Activismul de ieri e razvratitul prezentului, opozitia fata de tot ceea ce contesta noua idee intruchipata de noua persoana. Desi artificiile stilistice pot disimula, logica aristotelica e aici de mii de ani si e aceeasi: negarea negatiei e afirmatie. Sa mai intrebam de morala, considerata drept consecventa urmaririi ideii (aceasta asumand ca ideile nu se pot ierarhiza sau evalua)?

Nu esti moral. E, totusi, un sens restrans al moralitatii, filtrat prin politica si prin coeficientul de inteligenta. Intrebarea care-ti vine in legatura cu vreun caz particular e daca sau cum poate avea loc mantuirea.

Concluzionand, ca in morala unei fabule: se mai poate mantui d-l Hurezeanu? Vrea macar acest lucru?

Stop-cadru: șantajul „păcii sociale” sau perpetuarea ineficienței sistemice

Mă uit cu uimire la negocierile din educație privind noul contract colectiv de muncă. Am tot mai mult impresia că sindicatele din învățământ funcționează asemănător cartelurilor și sunt doar pavăză pentru ineficiența sistemului educațional.

Bineînțeles, incompetența profesorilor se combină toxic cu prostia ministrului. Cei 50% mărire sunt simbolul suprem al „fii atent la ce îți dorești, căci s-ar putea îndeplini”. În aceste condiții, responsabilitatea apare drept un concept abstract, refugiat uneori demagogic prin discursurile unor politicieni.

În educație intră de ani buni bani mulți. Din ei apar toalete realizate la țară cu 4 miliarde, filme porno realizate prin clase și profesori căpșunari part-time. De calitate în educație vorbesc ziarele sau se plâng angajatorii; sindicatele vor doar protecție socială.

Aștept momentul în care guvernarea își va asuma cu fermitatea combaterea crizei prin fermitate. Aștept ca Boc să nu vorbească despre responsabilitate doar pentru că așa îi spun celebrii consilieri de la Cluj. „Nu sunt bani pentru ineficiență și incompetență. Salariile se măresc doar după stabilirea indicatorilor de performanță în educație și după auditul întregului sistem de învățământ. Sindicatele trebuie să aibă decența de a contribui la profesionalizarea meseriei de dascăl; ajunge cu funcționarea lor doar ca grupuri de presiune.” Sunt cuvinte care ar stârni pe fața multora un zâmbet de plăcută surprindere.

Soluția nu e apriori nepopulară. În fond, poziția PNL față de salariile profesorilor a fost confirmată de votul din 30 noiembrie.