Solidari de frică. Corupția și PSD-ul

La Realitatea TV în această seară, Ponta și Antonescu în prima lor emisiune împreună după anunțul de la Iași. Comentează tema zilei: arestarea președintelui social-democrat al Consiliului Județean Argeș. Nu e timp pentru declinarea programatică a platformei comune a opoziției, însă o asemenea desfășurare e chiar o izbăvire pentru liderii opoziției.

Aparent, pericolul comun al atacului băsescian prin intermediul justiției funcționează drept catalizator al alianței opoziței. Ponta și Antonescu vorbesc aceeași limbă. Mai mult, Ponta punctează prin duritatea și simplitatea limbajului, menită să demonizeze adversarul. E coerent. Face cam același lucru pe care îl practica Traian Băsescu prin 2004: atunci, PSD nu avea niciodată dreptate.

Evenimentul regretabil și pur emoțional cu Constantin Nicolescu e greu de evaluat din prisma efectului electoral. Situația este foarte volatilă, iar ipotezele de moment se pot invalida foarte ușor. Să așteptăm, deci, sedimentarea?

Nu știu cât de util e acest lucru pentru PSD. S-ar putea ca social-democrații să câștige bătălia Nicolescu, dar să piardă războiul pe termen lung. Marea greșeală ar fi să accepte bătălia pe terenul lui Băsescu, în framingul stabilit de președinte. Corupția rămâne călcâiul lui Ahile al social-democraților, așa cum s-a văzut din declarațiile liderilor din Kiseleff de astă-seară.

Corupția este „unfinished business” pentru PSD. Este tema care a pricinuit PSD pierderi electorale majore începând cu 2004, tocmai din cauza atitudinii ambigue, a pașilor făcuți pe jumătate sau a gesturilor exclusiv de imagine.

Este ceva profund viciat în PSD și, foarte probabil, și în alte partide. Din cauza mediatizării, în PSD este însă foarte vizibil. Președintele PSD nu trebuie să fie obligatoriu locomotivă electorală; greșeala neperformanței individuale se mai poate scuza. Președintele PSD trebuie însă să ofere protecție membrilor de partid, în special celor de la vârf. Partidul e o agenție de protecție, iar liderul său are datoria asigurării intangibilității; aici delictul inacțiunii se poate pedepsi chiar cu excomunicarea. În calea justiției se construiesc tunele, bariere, se aruncă cu Molotov-uri. Pesediștii au plăcerea de a se sfâșia între ei. Îi apropie oarecum perspectiva alegerilor, dar mai ales confruntarea cu justiția. În acest context, întrebarea fundamentală e următoarea: cum poate liderul PSD să vorbească coerent și credibil despre temă, când apele în care navighează sunt atât de tulburi? Când se întâmplă ca Președintele să fie chiar un justițiar prin profesie, inadecvarea este și mai mare.

Studiu de caz, așadar. Victor Ponta respinge lamentările la televizor, părând a da undă verde justiției și strategiei „fiecare se descurcă singur”. Așa e și normal, în „România corectă”. E impulsul uman, poate nu social-democrat. Imediat, Năstase solicită, dramatic și nefiresc pentru persoana lui (pare a se bate pentru Nicolescu mai mult decât pentru el în 2004), acțiune în stradă pentru a nu fi „partid de mămăligă”. Mobilizări și reacții „a la Solomon” se aud din popor. Vicepreședinții Nichita și Niță vorbesc și ei, încolonați în spatele martirului. Compromisul apare sub chipul ședințelor pesediste la DNA, Băsescu și Morar sunt de vină și au sângele Președintelui de CJ pe mâini (parcă am mai auzit pe la niște evenimente din istoria noastră electorală recentă asemenea vorbe, nu?).

Începând cu 2004, PSD se face că luptă cu coruția și corupția se face că moare doar pentru a reapărea mai puternică. Epurarea din Delegația Permanentă din 2004 nu însemna nimic în raport cu proporția fenomenului corupției de stat (să reflectăm puțin la stenograme, zic), înlăturarea lui Năstase a fost zero fără aprobarea percheziției și niet-ul la votul din Parlament din 2008 (atitudine ambiguă și vinovată a conducerii partidului), reacția fermă față de Voicu pălește în fața noii încolonări. Sunt pași incompleți, greșiți sau falși prin care PSD rămâne cu o rană deschisă.

Să nu subestimăm tema corupției într-o perioadă de criză, mai ales când în cercetările sociologice, într-o guvernare a furtului portocaliu, același etern Năstase e imaginea hidrei. Într-o societate în care statul și economia sunt prea mici pentru că se fură sau se ascunde, anticorupția ar trebui să fie tema principală a stângii. Ambiguitățile și erorile trecutului provoacă exact situația contrară. PSD vorbește rușinat și stânjenit de anticorupție. Schimbarea de imagine ar însemna măsuri radicale, persistență și consistență. Frica produce însă solidaritate în PSD, iar liderii, anume aleși slabi, par condamnați la balet și adaptare.

Nicolescu poate fi începutul. Lui i se pot ușor adăuga un Dragnea, Nichita sau Oprișan. Gurilele rele vorbesc că virulența lui Năstase e efect a ceea ce i se pregătește în 2011: vot în Parlament la pachet cu Ridzi pentru ce nu s-a aprobat în 2008, plus condamnare în dosarul „Trofeul Calității”.

Poate omorî mediatic cruciada anticorupție nașterea și botezul noii alianțe? Cu numele de mai sus scuturate de DNA, e foarte probabil. Un copil și așa cu probleme, lăsat fără îngrijire, are o soartă tristă.

Iată, deci, de ce e total neproductivă cantonarea discursului PSD în teme de corupție. Revenirea la discursul cifrelor și tragediilor din economie e mai mult decât recomandată. Cum face însă PSD să-și impună agenda, în contextul avantajului la mutare al lui Băsescu. Iată întrebarea nu de 1000 puncte, ci de 4 ani de guvernare mult visați.

O privire către frontul opoziției. Alianța Doi-și-Un-Sfert?

Toate negocierile pentru alianțe mai mari sau mai mici în opoziție stau sub semnul blănii ursului din pădure. Finalitatea în fața mijloacelor, mijloacele politice în fața mijloacelor programatice. E scuzabil, în măsura în care vorbim de realpolitik și de strategie politică.

PNL a cedat poziții importante conservatorilor pentru a prelua inițiativa strategică în opoziție și pentru a da caracter de urgență situației politice. Liberalii ar fi avantajați de rupere ritmului și de bulversarea ciclurilor politice (prezidențiale înainte sau cuplate cu parlamentarele), iar Crin pare că nu mai are răbdare sau simte că nu mai poate până în 2014. Cum șansele sunt mici, planul B funcționează deja: alterarea negocierii cu PSD în interes propriu.

Agitându-se și provocând sentimentul urgenței, liberalii speră să obțină de la PSD ceea ce au pierdut cu PC-ul. Șantajează PSD cu posibilitatea etichetei de gropari ai opoziției unite și cer paritate în candidaturi comune la locale și parlamentare în 2012. E normal să încerce, pentru că e foarte puțin probabil să obțină o asemenea proporție în urma testului localelor: organizarea îi va trăda de fiecare dată. De aceea, PNL pare a nu mai prefera un scenariu ADA: ne batem separat la locale, vedem ce obținem în primul tur și stabilim proporția pentru candidaturile de la parlamentare. Cu foarte mici șanse de a se mișca ceva semnificativ în frontul guvernării până în 2012, liberalii caută să bulverseze acum PSD, folosindu-se de agitatorii profesioniști ai A3 care sunt imitați și de cei ai RTV, pentru a-și îmbogăți zestrea de candidaturi. Dacă nu iese 50-50, și 60-40 e bine, să fie primit.

Într-un asemenea tablou al dramelor declamate de Crin și reluate în mass-media cucerite pe bază de protocol (Ciutacu se lăuda aseară la Firea, înfierând adversarii alianței PNL-PC, că el, Badea și Gâdea l-au scăpat pe Orban de pușcărie în 2007 – curată declarație de independență a jurnaliștilor de mogul), e greu de înțeles de ce PSD acceptă premisele liberale. Comunicațional așa pare până acum, cu Ponta și ai lui de fiecare dată reactivi. Agenda 2019 a fost un pas tactic interesant, dar cred că temperarea împărțirii de funcții și discutarea programului comun înaintea elementelor de bucătărie politică ar avantaja mai mult PSD. Dacă se lasă totul în seama baronilor social-democrați, care să joace cartea opoziției dure pentru maximizarea rezultatelor împărțirii, s-ar putea să nu fie foarte eficient. Presiunea mediatică sporește.

Ne așteaptă deci două săptămâni interesante, cu reuniuni de partid și o inflație de știri pe surse. Ceea ce mă interesează cel mai tare e mesajul Antenelor, cât de util va fi el prestației PNL-ului, care a inițiat și accelerat dansul ritualic al împerecherii și împărțirii cu partidele opoziției parlamentare.

Vom avea oare Alianța Doi Și-un Sfert, formată din două partide și un sfert de mișcare politică (cum îți trebuie 5% să te numești partid – trecerea pragului parlamentar - și cum PC e pe la 1 virgulă în susținere publică, raționamentul e valid)?

La alianța lăudată...

Ceea ce se întâmplă în aceste zile în opoziție e o bătălie pentru inițiativa strategică, un joc al pașilor mici spre un visat program de guvernământ (nu de guvernare) care refuză să se nască din punct de vedere rațional și ideatic. Se construiește însă o axă a conflictului politic care trezește speranțe lui Băsescu pentru alte mișcări decisive în interes propriu.

PNL caută să-și expună potențialul de nucleu al alternativei, revalorizând o temă reziduală a ultimei campanii prezidențiale: unitatea (opusă stilului perpetuu conflictual al Președintelui). Preia un deșeu politic, dar și managementul aparițiilor și poziționării unui trust de presă. Are deci un vehicul, îi mai rămâne să mai producă un mesaj. Voltele retorice ale lui Crin Antonescu sau isteriile Danei Grecu nu cred că ajută prea mult pentru cei cu o brumă de carte și de judecată, așa cum ne este portretizat feeric electoratul dreptei.

PSD scapă de un moment formal și pe fond inutil în luarea deciziilor: consultarea PC. Își aduce însă aminte de momentul localelor din 2004, când Intact lovea serios și cu serioase consecințe electorale în baronii PSD, cot la cot cu ADA. Trebuie pusă în practică o altă îmbrățișare care să sufoce, mai ales că ACD se îmbărbăteaza și își face curaj în clamarea egalității. Mișcarea de birocrație politică are rezultat zero în Parlament, însă agită mințile poporului pesedist. Labil după flăcări violet, ratări la mustață ale guvernării și îmbătrănirea activiștilor ajunși militanți, celor din PSD le apare roșu în fața ochilor: cum îi părăsește PC, așa se poate întâmpla și cu liberalii la momentul negocierii viitoarei guvernări. Pentru că nimeni nu mai cred în „prin noi înșine” al lui Ponta, conducerea PSD, spre liniștea ei și a partidului, trebuie să se arunce ca la rugby asupra unui compus politic instabil axiologic și coerent doar în duhoarea pragmatismului.

PSD și PNL-PC sunt precum doi tineri care se cunosc de prea puțin și se apreciază pe măsură, cărora părinții (aici analiști politici și mass-media) le spun să se căsătorească, pentru că așa ar putea rezultat un copil politic genial și salvator. Consimt deci public, deși fiecare vrea să stea deasupra și să-l sufoce pe celălalt cu afecțiune până cedează și se predă. Aparent paradoxal, opoziția negociază mai mult public în media decât în supraevaluatele ei întâlniri: Antonescu propune comasări și se prinde cu Voiculescu în horă, Ponta propune pe blog texte de alianțe nediscutate. Dacă nu vor decât să își găsească fiecare în parte scuze pentru că nu le-a ieșit cununia, atunci e de înțeles ce fac. Dacă își doresc cu adevărat să iasă ceva, atunci zău că nu înțeleg de ce nu stau 5 ore într-o cameră să discute toate detaliile, dând, pentru că tot le place atenția presei, din când în când semnale cu fum despre starea alianței, ca la alegerea papilor. Altfel, cu prea multe întâlniri și termene-limite, o să se plictisească lumea de opoziția unită, o să urmeze miștocăreala și întrebarea legitimă legată de apariția opoziției eficiente.

Dintr-o altă perspectivă, oricât s-ar strădui PSD și PNL să poleiască uniunea lor, tot alianță anti-Băsescu iese. Băsescu e pe toate buzele și în toate încruntările de priviri. Dacă se întâmplă opoziția unită, îl vom avea din nou pe Băsescu reactivat luptându-se cu moguli și comuniști. Nu pot înțelege continua raportare la Băsescu decât ca simptom al neputinței. Când Președintele vrea să fie paratrăznet pentru orice e mai rău în guvernare pentru a da șansa renașterii PDL-ului sau a unei variante cosmetizate a sa, atacurile PSD și PNL nu fac decât să-i valideze strategia. E atâta incompetență și furăciune în plan central și local guvernamental care merită devoalată și combătută, că e păcat să o lași doar la interpretarea urechistă a jurnaliștilor (care de obicei dau una bună urmată de vreo două total răsuflate și necredibile). Pentru aceasta însă îți trebuie comunicare integrată, agitație în teritoriu, nu doar message-box-uri prudente pentru comunicatori al căror unic avantaj e uneori că se află prin București și pot veni la A3 și RTV.

Întoarcerea de fiecare dată la argumentul Băsescu e simptomul lipsei discursului alternativ și a diferențierii. Președintele și Guvernul propun un discurs din ce în ce mai radical de dreapta, spun povestea ineficienței statului și propun soluția unui stat mai mic. Nu e un discurs pur politic, pentru că identificarea problemelor depășește nivelul partidelor și se oprește acolo unde fiecare percepe problema (pe stradă, în administrație, în justiție). Pe de altă parte, discursul PSD, povestea despre stat și societate, este pur reactivă, nearticulată și politică: Băsescu și ai lui sunt de vină și vrem un stat mai mare. Teza „schimonosirea statului și a populație prin tranziție, capitalism și pauperizare” se poate dovedi sustenabilă comunicațional, dacă are cine să o comunice, constant și cu argumente. Dacă se ratează momente prielnice (OUG 50, urmează Codul Muncii), atunci e greu să convingi de ce nu e bun un stat mic (despre schimbarea teritoriul dezbaterii și impunerea propriilor premise nici nu mai vorbesc). Despre PNL chiar nu am ce să spun, pentru că nu identific un discurs de o minimă coerență. Concluzionând, cucerirea teritoriului discursiv de către Băsescu și PDL avantajează tocmai structurarea îm manieră proprie, credibilă și interesată a clivajului politic fundamental stânga-dreapta, așa cum s-a văzut și în interviul de la TVR.

Cu strategiile de rezervă ale opoziției puse înaintea intențiilor publice, cu jumătăți de pas care permit doar adversarului să te definească și să se diferențieze, mi-e teamă că iar își face Băsescu mendrele și în 2012. Atunci justificările nu le vor folosi la nimic celor din opoziție și unitatea lor va deveni pentru unii cea interesată a puterii.