La alianța lăudată...

Ceea ce se întâmplă în aceste zile în opoziție e o bătălie pentru inițiativa strategică, un joc al pașilor mici spre un visat program de guvernământ (nu de guvernare) care refuză să se nască din punct de vedere rațional și ideatic. Se construiește însă o axă a conflictului politic care trezește speranțe lui Băsescu pentru alte mișcări decisive în interes propriu.

PNL caută să-și expună potențialul de nucleu al alternativei, revalorizând o temă reziduală a ultimei campanii prezidențiale: unitatea (opusă stilului perpetuu conflictual al Președintelui). Preia un deșeu politic, dar și managementul aparițiilor și poziționării unui trust de presă. Are deci un vehicul, îi mai rămâne să mai producă un mesaj. Voltele retorice ale lui Crin Antonescu sau isteriile Danei Grecu nu cred că ajută prea mult pentru cei cu o brumă de carte și de judecată, așa cum ne este portretizat feeric electoratul dreptei.

PSD scapă de un moment formal și pe fond inutil în luarea deciziilor: consultarea PC. Își aduce însă aminte de momentul localelor din 2004, când Intact lovea serios și cu serioase consecințe electorale în baronii PSD, cot la cot cu ADA. Trebuie pusă în practică o altă îmbrățișare care să sufoce, mai ales că ACD se îmbărbăteaza și își face curaj în clamarea egalității. Mișcarea de birocrație politică are rezultat zero în Parlament, însă agită mințile poporului pesedist. Labil după flăcări violet, ratări la mustață ale guvernării și îmbătrănirea activiștilor ajunși militanți, celor din PSD le apare roșu în fața ochilor: cum îi părăsește PC, așa se poate întâmpla și cu liberalii la momentul negocierii viitoarei guvernări. Pentru că nimeni nu mai cred în „prin noi înșine” al lui Ponta, conducerea PSD, spre liniștea ei și a partidului, trebuie să se arunce ca la rugby asupra unui compus politic instabil axiologic și coerent doar în duhoarea pragmatismului.

PSD și PNL-PC sunt precum doi tineri care se cunosc de prea puțin și se apreciază pe măsură, cărora părinții (aici analiști politici și mass-media) le spun să se căsătorească, pentru că așa ar putea rezultat un copil politic genial și salvator. Consimt deci public, deși fiecare vrea să stea deasupra și să-l sufoce pe celălalt cu afecțiune până cedează și se predă. Aparent paradoxal, opoziția negociază mai mult public în media decât în supraevaluatele ei întâlniri: Antonescu propune comasări și se prinde cu Voiculescu în horă, Ponta propune pe blog texte de alianțe nediscutate. Dacă nu vor decât să își găsească fiecare în parte scuze pentru că nu le-a ieșit cununia, atunci e de înțeles ce fac. Dacă își doresc cu adevărat să iasă ceva, atunci zău că nu înțeleg de ce nu stau 5 ore într-o cameră să discute toate detaliile, dând, pentru că tot le place atenția presei, din când în când semnale cu fum despre starea alianței, ca la alegerea papilor. Altfel, cu prea multe întâlniri și termene-limite, o să se plictisească lumea de opoziția unită, o să urmeze miștocăreala și întrebarea legitimă legată de apariția opoziției eficiente.

Dintr-o altă perspectivă, oricât s-ar strădui PSD și PNL să poleiască uniunea lor, tot alianță anti-Băsescu iese. Băsescu e pe toate buzele și în toate încruntările de priviri. Dacă se întâmplă opoziția unită, îl vom avea din nou pe Băsescu reactivat luptându-se cu moguli și comuniști. Nu pot înțelege continua raportare la Băsescu decât ca simptom al neputinței. Când Președintele vrea să fie paratrăznet pentru orice e mai rău în guvernare pentru a da șansa renașterii PDL-ului sau a unei variante cosmetizate a sa, atacurile PSD și PNL nu fac decât să-i valideze strategia. E atâta incompetență și furăciune în plan central și local guvernamental care merită devoalată și combătută, că e păcat să o lași doar la interpretarea urechistă a jurnaliștilor (care de obicei dau una bună urmată de vreo două total răsuflate și necredibile). Pentru aceasta însă îți trebuie comunicare integrată, agitație în teritoriu, nu doar message-box-uri prudente pentru comunicatori al căror unic avantaj e uneori că se află prin București și pot veni la A3 și RTV.

Întoarcerea de fiecare dată la argumentul Băsescu e simptomul lipsei discursului alternativ și a diferențierii. Președintele și Guvernul propun un discurs din ce în ce mai radical de dreapta, spun povestea ineficienței statului și propun soluția unui stat mai mic. Nu e un discurs pur politic, pentru că identificarea problemelor depășește nivelul partidelor și se oprește acolo unde fiecare percepe problema (pe stradă, în administrație, în justiție). Pe de altă parte, discursul PSD, povestea despre stat și societate, este pur reactivă, nearticulată și politică: Băsescu și ai lui sunt de vină și vrem un stat mai mare. Teza „schimonosirea statului și a populație prin tranziție, capitalism și pauperizare” se poate dovedi sustenabilă comunicațional, dacă are cine să o comunice, constant și cu argumente. Dacă se ratează momente prielnice (OUG 50, urmează Codul Muncii), atunci e greu să convingi de ce nu e bun un stat mic (despre schimbarea teritoriul dezbaterii și impunerea propriilor premise nici nu mai vorbesc). Despre PNL chiar nu am ce să spun, pentru că nu identific un discurs de o minimă coerență. Concluzionând, cucerirea teritoriului discursiv de către Băsescu și PDL avantajează tocmai structurarea îm manieră proprie, credibilă și interesată a clivajului politic fundamental stânga-dreapta, așa cum s-a văzut și în interviul de la TVR.

Cu strategiile de rezervă ale opoziției puse înaintea intențiilor publice, cu jumătăți de pas care permit doar adversarului să te definească și să se diferențieze, mi-e teamă că iar își face Băsescu mendrele și în 2012. Atunci justificările nu le vor folosi la nimic celor din opoziție și unitatea lor va deveni pentru unii cea interesată a puterii.