Vizită la Washington sau la Moscova?

În alegerile primare din Partidul Republican, candidații ajung să-și publice și fișele fiscale. Că vor, că nu vor, presiunea este atât de mare încât candidații nu se pot opune.

Din această cauză, Mitt Romney a fost efectiv hărțuit timp de două săptămâni pentru a-și face publice veniturile. Ezitarea inițială și ulterior transmiterea datelor către mass-media l-au și făcut să piardă în South Carolina. În acest moment, Rick Santorum, pe cale să devină noul favorit, în special dacă va câștiga pe 28 februarie în Michigan, statul natal al lui Romney, întâmpina reacții negative puternice după ce a făcut public câți bani a primit din activități de consultanță (pentru care adversarii săi îl numesc „the last Washjington insider”) în ultimii 4 ani.

Până aici a dus presiunea presei și a opiniei publice în materie de transparență. În SUA.

În tot acest timp în România...

Șeful celui mai mare partid merge în SUA. Nu anunță nici înainte, nici după lista întâlnirilor oficiale. Nu spune ce a discutat cu oficialii americani. Aruncă zeflemitor un „m-am întâlnit cu cine trebuie să mă întâlnesc”.

E ușor a uza secvențial de discursul validat în democrațiile consolidate, dar e, iată, foarte greu să înțelegi că el are efect tocmai pentru că e mai mult decât un moft sau artificiu strategic.

P.S. S-a gândit cineva la o solicitare pe Legea accesului la informații de interes public pentru Președintele PSD? Așa scurt, lista întâlnirilor oficiale și temele discuțiilor. Știu, e la limită. Dar Victor Ponta ne arată cât de ușor o vizită la Washington devine echivalentă cu una la Moscova.

Astăzi, când Kim Jong Un erau mai multi

Unii, învățați să gândească la scara baronilor scăpătați ai tranziției, ar spune că astăzi am trăit Restaurația. S-a întors gașca. BVB-ul. Urgia reformiștilor.

Pentru alții, astăzi a fost un banal episod de predarea cheilor împărăției.

O știți, v-a spus-o Regele Mihai: țara pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri.

N-a fost totul atât de solemn, pentru că astăzi am dat pe mâna copiilor lor un lucru mult mai dezagreabil și mai imund: guvernarea. Partidul rămâne încă acolo, pentru cei de dinaintea copiilor lor.

Nu e deci Restaurație, e un nou episod al Dinastiei.

Dinastia politică e forma noastră de nordcoreanism. O formă de tovărășie mult mai pragmatică, în care lacrimile nu au nimic de-a face. Durerea e doar pentru popor și ea se trăiește mut, în simfonia crivățului.

Astăzi am avut așadar o pașnică predare de putere. Ceea ce și-ar fi dorit atât de tare Iliescu de la Ceaușescu și n-a reușit.

Pe bază de ADN politic, în spiritul tovărășesc infuzat de seninătatea anilor 90, astăzi Kim Jong Un-ii au pășit în lumină. Sunt tineri, vibrează și se asigură că viitorul nu se va întoarce cu justa măsură împotriva protectorilor lor. Doar Andreea Vass s-a pierdut printre rânduri, nesigură de AND-ul său politic.

Niciodată ce s-a întâmplat astăzi la PDL nu s-ar fi putut întâmpla la PSD și PNL. E atât de greșită metafora FSN-ului. CTP-ul, în momentul în care furia îl mai și lăsa să respire lucid, vorbea în 6 decembrie 2009 despre bătălia dintre Securitate și Partidul Comunist.

Astăzi, ca și atunci, vedem cine și de ce învinge. Bunătatea și rațiunea de a da mai departe.

Numirea lui Ungureanu. Semnale

Sec, știrea BBC de dimineață spunea că premierul și-a dat demisia din cauza protestelor străzii. Încă un guvern european învins de criza datoriilor suverane, consemna CNN. Piețele se uită deci cu mare atenție la România. Cu atât de mare atenție, încât, după cum spunea Președintele, nu ne permitem anticipate și un Guvern trebuie instalat rapid.

Stai și mă gândesc, pentru o țară căreia i s-ar revizuit prognoza de creștere, una dintre cele mai sărace din UE, ce semnal transmite numirea unui premier care n-are niciun fel de legătură cu economia, la fel precum cel pe care l-a înlocuit și căruia tocmai un astfel de lucru i s-a tot reproșat.

Băsescu alege să abordeze criza și guvernarea în forță. Preferă disciplina unei competențe economice de care toată lumea spune că este atâta nevoie.

Un prim-ministru din zona economică ar fi mutat centrul guvernării de la Cotroceni la Guvern. Înțelegând cu mult mai mult din economie decât înțelege Băsescu, într-o perioadă de criză, un astfel de premier ar fi preluat controlul guvernării. De facto.

Traian Băsescu rămâne, politic, centrul de iradiere în ceea ce privește politicile economice. Tot el ne va anunța ce și cum. Pentru a menține controlul, nu preferă competență economică in-house, ci una externalizată și venită din diferite direcții, începând cu BNR. Un Ministru de finanțe precum Bogdan Drăgoi – așa cum se anunță – este irelevant pentru personalizarea politică a mesajului economic.

Având în vedere că se previzionează păstrarea unor miniștri precum Udrea, e tot mai clar că Băsescu a ales astăzi controlul în dauna eficienței (în mintea sa de căpitan de vas, se poate să fie echivalente). O altfel de guvernare nu e gândită ca elementul decisiv în lupta pentru menținerea la putere post-2012. E, deci, cazul să ne așteptăm alte multe mișcări, din diverse zone. Vom avea o guvernare militarizată, aliniată în spatele Președintelui, nimic mai mult. Instinctul de conservare al Președintelui e prea mare pentru a juca un joc cu cărțile pe masă, bazat pe performanța executivă – n-a făcut-o, până la urmă, niciodată.

În 2009, după răsturnarea de situație din 6 decembrie, cineva îmi spunea că serviciile nu l-au lăsat din mână pe Băsescu. În 2012, semnalul public e că Băsescu nu vrea el (sau nu poate) să lase serviciile din mână. Președintele inspiră forță în raport cu mediul politic prin intermediul stimulentelor venite dinspre structurile de informații. Acesta e mesajul public transmis și el nu are cum să nu provoace ceva transpirație rece, politicienilor și populației deopotrivă.

Am văzut, astăzi, după cum spunea Boc, o piesă din puzzle. E încă prea puțin. Să vedem ce urmează. Cert e că discursul USL și al presei pro-opoziție se va radicaliza. Băsescu – un dictator care ascultă telefoane, care conduce cu Serviciile. Vom auzi asta tot mai des. E un narativ care se poate construi ușor, pentru că sunt atâtea cărămizi disponibile pentru asamblat.

În final, mă gândescu cum se scuza Băsescu în darea de seamă pentru români din 25 ianuarie că nu e dictator. Încerca să pareze un atac despre care știa sigur că va veni și că se va îndârji. Or, acest atac, cu parfum de credibilitate, are marele potențial de a anima societatea civilă, extrem de sensibilă la astfel de chestiuni. Să vedem dacă se găsește, în apărarea Președintelui, și o societate civilă „de bună calitate”.

Vom tot discuta despre drepturi și libertăți, probabil despre anti-corupție. Despre economie nu prea are cine.

Condamnarea lui Năstase. Sus, tot mai sus?

Scriu gândindu-mă la ceea ce eu consider principalul eveniment al acestei săptămâni.

S-a prăbușit Năstase. S-a prăbușit Însuși.

Primul prim-ministru român condamnat la închisoare după 1989. De-acum ne putem simți toți egali în fața legii. Justiția din România a trăit momentul său „Forrest Gump” și de acum poate zburda liberă.

Toată această încadrare mediatică (venită cu precădere din partea mass-media pro-putere, bântuite sau nu de anii 2003-2004), toată această transformare a condamnării lui Năstase într-un moment zero al justiției românești și într-un sfârșit al tranziției, e cert că setează așteptări foarte mari pentru viitor.

Va face Năstase pușcărie? Va fi primul prim-ministru încarcerat? E ceea ce se întreabă cu temei scepticii de serviciu.

De cealaltă parte, a celor înrăiți împotriva guvernării și prietenoți cu opoziția, speranțele sunt la fel de mari. Ele se duc, vorba cântecului, „sus, tot mai sus”. Ce urmează, în mentalul popular, după un prim-ministru? Președintele. Primul Președinte condamnat.

Acest gând din mintea nemulțumiților orientați este cealaltă fațetă a condamnării lui Năstase. Cu el în minte vor vota mulți în noiembrie. „Poate scăpam de Însuși Președintele.”

Dacă mai era posibil, în urma condamnării lui Năstase, campania electorală din acest an a trecut din zona anihilării politice în cea a anihilării cetățenești (până la anihilarea personală, sper eu, mai e mult). Radicalizarea nu ține cont de discursul călduț despre independența justiției. La vârf, el e văzut ca o ficțiune. Traian Băsescu joacă alegerile din acest an sub spectrul consecințelor nebănuite ale condamnării vechiului său vecin.

Vă aduceți aminte cum se delimita Băsescu de DNA în decembrie și cum în 25 ianuarie se jura că nu are nicio influență asupra procurorilor? Acum poate înțelegem de ce.

Sfârșitul primăverii partidelor

Totul a început cu un articol din România al lui Cristian Ghinea: „Noul partid – rețeta”. În februarie 2011, la foarte puțin timp după formarea USL.

Foarte mulți din cei de dreapta, foarte nemulțumiți de PDL, căutau scăpări, căutau pe cine să voteze. Căutau, mai mult sau mai puțin interesat, bucățile lipsă care ar fi făcut victoria USL în 2012 chestionabilă din punct de vedere constituțional.

Au apărut organizări spontate pe Facebook, apeluri la organizare – într-o primă fază. Apoi ne-au colindat piticii lui Lăzăroiu și a sa Albă-ca-Zăpadă sau Mișcarea Populară despre care toți pedeliștii își dădeau cu părerea fără a ști despre ce e vorba, neavând însă curajul să expedieze rapid subiectul, pe motiv că numele Băsescu apărea în registrul celor de la OSIM. Prin toamnă, s-a dezlănțuit Noua Republică, atât de articulată și de bine gândită strategic că n-ar avea probabil succes nici ca organizație non-guvernamentală.

Agitația a cuprins și zona de stânga. Partidul lui Cozmâncă, partidul lui Geoană (înainte și după excluderea din PSD), chiar Partidul lui Vanghelie. Aș putea adăuga aici și Mișcarea Ecologistă, proaspăt scindată, a lui Cernea.

Las la o parte inovațiile partinice de consum tabloid: partidul fotomodelelor, blondelor sau brunetelor. Sau noul partid al romilor.

Odată cu protestele, lansările de partide au lăsat loc manifestelor despre nevoia de noi partide. Oameni cărora le place jocul de-a discursul politic născut nepătat și murit virgin au invadat toate agorele virtuale pe care le-au putut găsi.

Cert e că am trăit, în ultimul an, o adevărată primăvară a partidelor. O modalitate mai creativă de a-ți defula frustările, dar, așa cum arată rezultatele, tot o defulare, până la urmă. Din nemulțumirea generală, partidele parlamentare au înțeles două lucruri simple: să comaseze alegerile și să nu se mai ducă la muncă, în Parlament.

Dacă tragi linie, îți dai seama că singurul rezultat semnificativ al anului de agitație este mărețul Partid al Poporului. El tronează, în sondaje și în mass-media, drept campion al indignării noastre.

Acum, că decizia Curții Constituționale legată de comasarea alegerilor a venit, putem spune că episodul primăveri partinice a murit. Alegerile locale sunt în iunie și până atunci nimic consistent politic nu mai are timp să se nască. Alegeri locale ratate înseamnă șanse insignifiante pentru alegerile parlamentare din toamnă.

Aceasta ar fi una din consecințele deciziei CCR, despre care se va vorbi foarte puțin sau deloc: decomasarea a ucis visul de înlocuire a actualelor partide. Rămânem cu ce avem.

În Slovenia, un partid înființat cu două luni înaintea parlamentarelor a câștigat alegerile. Se întâmpla toamna trecută. Uitați vremurile când ne comparam cu SUA! Și o comparație cu Slovenia din care să ieșim bine ne-ar fi al dracului de necesară. Suntem însă în stare?

Două sentimente la zi despre USL

Numai cine nu vrea nu recunoaște cum se faultează singură Opoziția în aceste zile. În loc să profite de proteste, de dezintegrarea PDL, de critica puterii venită din partea societății civile instituționalizate, de ultimul sondaj IMAS – foarte multe oportunități, deci-, USL are mari probleme de coerență și pare incapabilă să-și gestioneze drumul către victorie. Nu e chiar străină desfășurarea de momentul 2009.

Demisie-grevă-boicot. Brambureală poziționării parlamentare a USL arată cât de greu este de gestionat o astfel de alianță și cât de greu le este celor doi lideri să vină cu o strategie care să primească suportul propriilor deputați și senatori. Curajul liberalilor s-a ciocnit de conservatorismul social-democraților și a reieșit imaginea unor parlamentari care nu merg la muncă, dar care își ridică salariile, diurnele, banii pentru secretare și șoferi. Strategia inadecvată de setare a așteptărilor a arătat un USL șovăielnic, cu lideri incapabili să se impună. Nu degeaba, amintindu-mi de episodul anticipatelor din 2005, Tăriceanu a condus ieri PNL în Parlament.

„În Piață stau oameni la -15 grade, iar USL nu e în stare de gesturi similare, votându-și funcții și nerenunțând la cazarea în hoteluri de 5 stele”. E doar una din replicile care ar putea veni în legătură cu atitudinea opoziției. Noroc că pedeliștii sunt prea ocupați să se certe între ei ca să vină cu o reacție coordonată și susținută.

Dincolo de această lipsă de coordonare, importantă, dar punctuală, gândul care mă încearcă tot mai tare e cel al inadecvării obiectivelor PSD și PNL. Social-democrații și liberalii privesc către zări diferite. Așa cum este firesc, oamenii lui Ponta se gândesc la alegerile parlamentare. Din partea cealaltă, Antonescu, mânându-și oamenii din spate, se gândește la prezidențiale.

Am văzut în aceste două săptămâni o prestație decentă a lui Victor Ponta, ponderat și disciplinat. În jumătatea galbenă a Uniunii (că liberală nu-i pot spune), am văzut un Crin Antonescu isteric și inadecvat, un Emil Boc de pe vremuri, cu vocea mai fumată și cu trecerile de frază mai line. În timp ce Ponta simte că i se apropie timpul domniei (deocamdată, episodul Năstase pare a nu-l clătina în niciun fel), Antonescu simte că i se închide în acest an fereastra de oportunitate, că nu mai are energia și conjunctura pentru 2014. Că miza sa este să facă din 2012 un an prezidențial, cu toate riscurile și mijloacele.

Trăim un moment în care chiar cred că nu i-ar simți nimeni lipsa lui Antonescu. Prospețimea sa se topește într-un sentiment tot mai general că nu are nimeni nevoie de el, ca Președinte. În ritmul acesta, dacă ține căruța USL până în 2014, i-aș spune lui Victor Ponta să se pregătească să joace rolul de Traian Băsescu pentru dragul de Crin.