Despre Taubman si ocolirea fondului problemei

Ambasadorul Taubman a facut, intr-adevar, o mare gafa diplomatica. Amestecul unui inalt oficial strain in treburile unui alt stat e mai mult decat o dovada de impolitete, e o dovada chiar a sfidarii institutiilor legitimate democratic din acel stat.

Dar, in mod sigur, ambasadorul american, cu atata experienta politica, stia acest lucru. Stia ca va deranja destui politicieni cu aceasta afirmatie si totusi nu s-a sfiit sa declare ce a declarat. Intrebarea fireasca ar fi de ce.

E ciudata, intr-un sens negativ, capacitatea de coagulare a clasei noastre politice in incercarea de a deturna atentia opiniei publice de la adevaratele probleme. Constienti ca jocul politicianist, multitudinea de declaratii si pozitii publice nu fac decat sa plictiseasca populatia, vajnicii nostri conducatori au gasit inca o data solutia de a nu-si asuma pana la capat o greseala, punand-o in seama unui personaj care spera, de asemenea, sa nu fie in situatia de a si-o asuma.

Asa cum arata si comunicatul Ambasadei SUA la Bucuresti, ambasadorul Taubman a vorbit nu din postura de diplomat, ci din aceea de "prieten al Romaniei". Un prieten al Romaniei care si-a permis sa renunte la declaratii formale pe care sa nu le inteleaga decat diplomatii de profesie si sa vorbeasca pentru larga masa a populatiei si, in consecinta, si pentru politicieni.

Ajungand la fondul problemei, prea repede uita politicienii romani de esenta declaratiilor ambasadorului Taubman. Prea usor disputele se rezuma la intrebarea privind interferenta oficialului in afacerile interne ale Romaniei. Pentru reimprospatare, doua aspecte sunt demne de sesizat.

Pe de-o parte, propunerea de modificare a Codului Penal a fost poate cea mai directa incercare de a calca democratia in picioare de la afacerea Armaghedon incoace. Admirabila capacitate de coagulare a opiniei publice, prin examinarea unor prevederi legale de-a dreptul bolsevice, a dus la modificarea acestei legi, predominant in chestiunile conexe activitatii jurnalistilor. Incercarea ambasdorului Taubman, ca simplu prieten al Romaniei, a fost de fapt exprimarea unei frustari raportate la modul in care problema Codului Penal a fost uitata, la modul in care opinia noastra publica, multumindu-se cu putin, a reactionat in ultima vreme. Ceea ce ar trebui sa ne dea de gandit si sa analizam in continuare e ca sunt inca destule probleme, unele foarte grave, in legatura, cu Codul Penal.

In al doilea rand, uimeste incapacitatea oamenilor nostri politici de a surprinde placut "asistenta" intr-un moment in care, se stie, populatia e mai receptiva. N-am vazut nicio reactie politica care sa treaca peste falsul sentiment national si sa se refere la fondul problemei - Codul Penal. Astfel, Bogdan Olteanu a inteles ca trebuie sa fie avocatul tuturor (al Parlamentului, al lui Chiuariu si al Guvernului, al coruptiei - ca doar asa a venit si Taubman in Romania), aratand ca simpatia publica de care e inconjurat este doar efectul lectiei invatate papgaliceste. PD si PLD nu puteau decat sa se bucure de inabilitatea junelui, pentru a da in cap PNL-ului si a se erija, fara argumente convingatoare si fara a ataca esenta problemei, in prietenii americanilor. Mircea Geoana vorbeste de o gafa politica inacceptabila a lui Olteanu si ramane inca o data la mijlocul drumului, nemaiarticuland altceva cu sens; "batranii" Iliescu si Nastase sunt, normal, impotriva liderului PSD, peiorand in virtutea propriilor experiente cu americanii despre neatarnare si bolsevism. PRM, prin Funar, se situeaza firesc, pe aceeasi linie care, cel mai probabil, o sa-i indice iesirea din Parlament. Iata radiografia unei situatii in care, inca o data, problemele scapa politicienilor nostri, prea preocupati oricum sa-si indeplineasca singura vocatie pe care o au - aceea a scandalului.

E putin important ce se va intampla cu Ambasadorul Taubman. Oricum, prin ce a facut, el ramane un prieten al Romaniei. Mai important e ce vor intelege politicienii romani din aceasta declaratie. Daca si de aceasta data se vor limita in a se invarti in jurul cozii, certandu-se in continuare intre ei si ocolind fondul problemei, atunci ne aflam din nou in situatia unui "Noi nu ne vindem tara" reesapat in "N-avem nevoie de sfaturi, caci n-avem probleme", cu consecinte semnificative. Inca o atitudine paguboasa, pentru care solutia e recuzarea in masa a clasei politice si inlocuirea ei.

Nazistul Cioroianu

Nu vad in ultimele evenimente in care a fost implicat ministrul de externe manifestarea unor atitudini naziste. Mai mult, mi se pare penibila si profund politicianista atitudinea unor oameni politici care nu faceau decat sa-i reaminteasca lui Cioroianu evenimentele din anii '30-'40, trasand cu pretins talent retoric paralele. Totusi, aceste evenimente, impreuna cu alte fapte ale ministrului (mai mult sau mai putin "fapte de presa"), ar trebui sa nasca o discutie sincera despre relatia intelectualului Cioroianu cu diplomatia in special si cu politica, in general.

Intrarea unui intelectual precum Adrian Cioroianu in politica a fost un moment care, desi poate a trecut neobservat la momentul in care a avut loc, a contribuit subtil la intarirea autoritatii noii fortei politice care se contura la acel moment in Romania. Un om recunoscut ca un specialist al domeniului din care provenea si care arata taria unor judecati si orientari bine chibzuite nu putea fi decat un castig in echilibrarea esafodajului politic autohton. Evolutia in spatiul politic a profesorului universitar este insa inca o dovada a faptului ca, in Romania, politica devoreaza, scoate ce e mai rau din oameni si-i egalizeaza catre zero, niveland varfurile.

Sunt mai multe elemente care indreptatesc afirmatia in cazul ministrului de externe, elemente bazate pe o realitate chiar direct observabila.

Inainte de a fi ministru de externe, Cioroianu a fost senator de Timis, incepand cu anul 2004. "Botezul" Parlamentului viitorul ministru l-a primit in modul cel mai firesc, intelegand sa aproprie demnitatii alese badarania si vanitatea multor colegi, unii mai vechi, altii mai noi, ai domniei sale. Sarmul in sustinerea unor idei de rezonanta publica si taria afirmarii unor astfel de idei a facut loc unui comportament astfel echivoc, motivat poate ca "adaptare". In aceasta sfera de manifestari, urmatoarea mi-a atras atentia: intr-o monitorizare a activitatii unor parlamentari (ce-l includea) realizata de Institutul pentru Politici Publice (IPP) si Asociatia Nationala a Birourilor de Consiliere pentru Cetateni (ANBCC), senatorul Cioroianu a inteles ca trebuie sa masceze lipsa sa de preocupare pentru cetatenii ce-l trimisesera in Parlamentul in felul cel mai politicianist cu putinta. Istoricul a incercat, uzand de demnitatea publica pe care o indeplinea, sa intimideze raportorul local al celor doua organizatii, amenintand cu folosirea justitiei pentru "prejudiciile de imagine cauzate".

In raport cu activitatea sa ca ministru, ceea ce, intr-un articol de saptamana trecuta, inventaria "Romania Libera" - mai marile sau mai micile gafe ale lui Cioroianu in functie - poate functiona ca un alt element de reper asupra modului in care totusi tanarul politician intelege politica si diplomatia.

Daca astfel de comportamente - e adevarat, nu tocmai conforme cu ceea ce s-ar dori de la noua clasa politica, isi pot gasi justificari, unele tinand de lipsa unei experiente politice sau diplomatice de durata, care se poate insa compensa, atitudinea pe care am vazut-o saptamana trecuta la ministrul Cioroianu sustine ideea nu numai ca acesta ar trebui sa lase altcuiva scaunul ministerial, dar si ideea unei auto-exilari a personajului undeva departe-departe de viata politica. Poate reflectia si viata la catedra l-ar ajuta pe personaj sa-si schimbe atitudinea si sa revina mai apoi, ca batran intelept, in politica.

La un eveniment organizat de IPP si Centrul de Resurse Juridice saptamana trecuta cu privire la situatia romilor din Italia, ministrul Cioroianu, dupa gafa binecunoscuta, a fost in masura sa uimeasca asistenta, lasand-o fara glas. In multitudinea de probleme pe care, pertinent, participantii la dezbatere le ridicau referitor la atitudinea Guvernului si a Ministerului de Externe fata de romanii din Peninsula, Adrian Cioroianu considera adecvat sa trateze totul cu cea mai mare seninatate, adoptand o atitudine de tip stoic. Desi situatia era departe de a fi una stabilizata sau normala, ministrul intelegea sa decline responsabilitati si sa trateze totul de la nivelul omului neimplicat si lucid, care e in masura sa observe, in aspectele mai mult sau mai putin banale ale existentei, profundul si poezia vietii.

Astfel, atunci cand i se vorbea despre demisie, stimabilul intelegea sa se refere la poezia pe care, in ultima sa vizita din Italia - cea de Argint, o observase in glasul unei femei rome de la periferia Romei, in melanjul pe care ea il realiza in combinarea limbii oltenesti cu dialectul italian. La compunerea unui tablou cat mai emotionant, Cioroianu adauga imaginea plopilor din Craiova, pe unde traise respectiva femeie si unde aceasta o intalnise, ce destin!, pe mama politianului.

Cum sa mai vorbesti despre strategii si politici cu un intelectual uitat intr-ale sale, siret in a ocoli esentialul interes public?! Mai ciudat, si un subiect asupra caruia ar trebui insistat, este ca atitudinea aceasta de trista resemnare e comuna mai multor ministrii penelisti: astfel, catre sfarsitul lunii octombrie, Paul Pacuraru se plangea de sistem in incercarea de a-si face treaba in ograda proprie, atunci cand societatea civila il avertiza asupra unor grave probleme existente.

Toate aceste elemente nu fac decat sa tradeze imaginea reala a lui Cioroianu: imaginea nu a unui nazist, ci a unui "prostanac" intr-ale politicii si ale diplomatiei. Problema e ca, fata de clasicul exponent al termenului, urmarile actelor ministrului sunt directe aplicbile cetatenilor romani. Intelectualul rasat, fie ca e vorba de pervertire sau de inadecvare, a devenit politicianul hrebenciuc, pentru care insa Liiceanu nu scrie vreo scrisoare emotionanta.

Si pentru a dovedi ca e din ce in ce mai hrebenciuc, Cioroianu nu-si va cere nici demisia din functie, nici iesirea din politica. Inca unul pierdut.

"Miracolul" comunicarii politice

Cu toate ca ideea comunicarii politice specializate, desfasurate de firme importante, este astazi acreditata ca element de baza a modului de a te raporta profesionist la politica, realitatile curente ale campaniei pentru Parlamentul European tradeaza un amatorism care nu e strain perioadelor cand se aruncau din avion, pe la mijlocul anilor '90, fluturasi ale "partidului-stat" din acel moment.

Citind pliantul urmator (voi transcrie partea sa cea mai importanta), ma intreb care e profesionismul adus de catre "noua comunicare politica". E vreo diferenta intre acest mod de a comunica si cel folosit de-a lungul campaniilor electorale prin care a trecut Romania din '90 pana astazi? Cum poti sa faci, din postura de consultant, "miracolele" pe care le asteapta oamenii politici de la tine, utilizand aceleasi stereotipuri de a te adresa electoratului, punandu-l in situatia interogatoriul KGB-ist in care nu are, practic, decat o singura varianta de raspuns?

Asa cum arata textul urmator, in virtutea preluarii responsabilitatii politice, firmele de marketing politic arata ca demersul lor de comunicare nu e numai contrar interesului alegatorilor, dar si superficial si lipsit de creativitate.

"Liberalii te reprezinta in Europa

10 motive pentru a sustine PNL

1. PNL a finalizat cu succes procesul de integrare a Romaniei in Uniunea Europeana.
2. PNL este partenerul politic cel mai respectat de oficialii europeni si face ca Romania sa fie respectata de partenerii europeni.
3. PNL are oamenii cei mai cunoscuti la nivelul cancelariilor europene si poate sa influenteze deciziile in favoarea cetatenilor Romaniei.
4. PNL a demonstrat ca are capacitatea de a absorbi fondurile europene si de a le utiliza pentru proiecte folositoare comunitatii.
5. PNL este membru al familiei liberale europene de 14 ani, fiind recunoscut ca un partener de incredere.
6. PNL are capacitatea de a atrage investitii private din Europa pentru a crea locuri de munca si de a creste veniturile romanilor.
7. PNL a fost de peste 130 de ani partidul care a condus Romania spre Europa, spre modernizare, dezvoltare si civilizatie.
8. PNL are cea mai buna reprezentare la nivelul institutiilor europene (Comisar European, reprezentant in Consiliul European, reprezentant in Curtea Auditorilor etc.) fiind capabil sa influenteze deciziile pentru a sprijini Romania.
9. PNL este singurul partid care a finalizat propria reforma morala, eliminand din randurile sale pe toti cei care au facut parte din aparatul de represiune al regimului comunist.
10. Toti candidatii PNL la Parlamentul European respecta exigentele impuse de Coalitia pentru un Parlament Curat."

Jignind de multe ori inteligenta, logica si realitatea, aceste afirmatii ar trebui explicitate una cate una.

Iluzia uninominalului ca mecanism de responsabilizare

Desi putini ar putea fi convinsi cu adevarat de acest lucru, ne aflam in campanie electorala pentru Parlamentul European. In contextul acestei noi lupte politice, un element a fost prezentat cu mare interes de catre presa, uneori atentia acordata subiectului fiind mai mare decat candidatilor partidelor: persoanele (si firmele din spatele acestora) care se ocupa de consultanta politica a structurilor angrenate, mai mult fara voie, in confruntarea electorala.

In ideea de a gasi senzationalul in orice, elementul care, bine ascuns, scapa perceptiei comune, presa a inteles sa-si asume rolul de organ al "dez-vrajirii lumii", prezentand ideea de consultanta politica intr-o mantie atat de stralucitoare, incat ai fi crezut ca alegerile euro-parlamentare sunt doar prilejul pentru tot felul de personaje de a-si exercita geniul manipulator.

Firesc, partidele politice nu se raportau la electorat (ca arbitru) decat intr-un plan secund; lupta importanta era aceea pentru obtinerea serviciilor acestor "vrajitori ai Photoshop-ului si intelepti intr-ale faptului de presa". A vorbi coerent publicului despre idei si programe europene, in virutea unui spatiu care ti-a fost acordat de catre mass-media, era un accident fericit, insa nerelevant si "cu adresare improprie catre publicul tinta"; mijloacele clasice de reclama politica erau depasite, in virtutea noii filosofii conform careia politica a devenit un produs de consum a carei imagine trebuie sa terorizeze la tot pasul buimacul electorat. Acestei realitati, conforma fabricarii nevoii ce determina cererea, i se raspunde prin ideea miracolului politic, infaptuit prin firme, "mai interne" sau "mai externe", de marketing politic.

La realitatea unui mediu politic in deriva, lipsit de credibilitate, solutia a fost sugerata, cu efecte lucrative, din exterior, prin noul mod de a prezenta realitatea politica; noul mod de a face/prezenta politica a fost acceptat cu usurinta, caci nu lua decat foarte putin in calcul responsabilitatea candidatilor pentru rezultate. Esecul sau succesului unui euro-candidat vor fi astazi efecte directe ale comunicarii politice, ale abilitatii consultanului de a modela, prin emotii si asocieri bine gandite, comportamentul electoral.

Desi, la un prim nivel, mass-media e raspunzatoare pentru acest mod de a concepe campania electorala, prin favorizarea comunicarii aparent dezinteresate a unor "specialisti" si prin incurajarea mecanismelor consumeriste din sfera politica proprii tarilor occidentale, lucrurile stau cu totul altfel. Politicienii au gasit cea mai buna modalitate de a evita responsabilizarea publica a demersurilor lor electorale (si a celor trecute care ii legitimeaza ca si candidati), pasand-o unor structuri care, in virtutea unor sume deloc neglijabile, sunt chiar dornice sa-si "murdareasca mainile" (in sensul in care vorbea Michael Walzer).

Vizibil in campania pentru euro-parlamentare, acest mod de a concepe jocul politic va fi din ce in ce mai utilizat in 2008, anul electoral care urmeaza. Efectele nu sunt greu de anticipat: nici macar votul uninominal, folosit ca panaceu (cu cata vedicitate, aceasta e o alta discutie), nu va putea sa duca la responsabilizarea alesilor, din moment ce modul acestora de a se raporta la electorat va fi profund deformat de campanii de comunicare cu efect pe termen scurt, care nu vor utiliza asteptarile electoratului decat ca mijloc (si niciodata ca scop) pentru actiuni ulterioare similare.