Dezbaterea publica de idei in democratie

Democratia nu e in primul rand un sistem politic, nu e foar o sumedenie de institutii croite si armonizate dupa principii subsumate in final celui al separarii puterilor in stat. De la clasicul sistem atenian, democratia e primordial un spatiu al dezbaterii de idei, al acceptarii dreptului celuilalt de a-si exprima opinia, chiar daca aceasta e una diferita de cea a majoritatii. Frumusetea "guvernarii poporului de catre popor" sta in promovarea individualitatii, a garantarii exprimarii punctului de vedere intr-un cadru in care, dinaninte de a se forma vremelnice majoritati si minoritati, egalitatea (cu responsabilitatea pe care o incumba) primeaza.

La 18 ani, conform legii, in Romania, esti considerat matur. La nivel educational, iti confirmi aceasta situatie prin bacalaureat, numit in anumite perioade si "examen de maturitate". In acest context, intrebarea urmatoare devine fireasca: ajunsa la 18 ani, si-a trecut democratia din Romania examenul de maturitate?

Pastrand paralela, as spune ca Romania nu a trecut examenul de maturitate intr-ale democratiei pentru ca nu i-a fost admisa inscrierea la examen, fiind in situatia unui elev de clasa a 12-a care ramane corigent in ultimul semestru de scoala. Materia incriminata e "democratia in dezbaterea publica", esenta disciplinei scapand chiar reperelor (altfel spus, "elitelor") promotiei 2008.

In plin scandal Orban, presa semnificativa din Romania, cainele de paza al democratiei, isi da cu stangul in dreptul, preferand exilari auto-impuse in locul unui dialog relaxat si centrat pe atingerea interesul comun prin integrarea perspectivelor si opiniilor diferite. Fara a ma feri de cuvinte mari, iesirea Realitatea Media din Clubul Roman de Presa lasa un gust amar, aratand ca, nici macar intr-un domeniu ce e, prin excelenta, al liberei exprimari, Romania nu a depasit modelul comunist al "unicei cai".

P.S. Botezul e un act trist. Altfel, am avea dezbateri intre idei si nu intre oameni.

Clasa politica fara proiecte

Ajunsa la majorat, clasa noastra politica pare a fi invatat doar lucruri rele. Asemeni unor elevi de liceu carora li se pare existential sa fumeze in toaleta cu colegii, politicienii nostri au invatat ca intotdeauna exista o cale mai scurta. Fara a da prea multe batai de cap, aceasta cale, daca e urmata de toti (sau de majoritatea) cu sfintenie, echivaleaza seriozitatea si poate aduce voturile mult dorite. Cu alte cuvinte, nu e nevoie de proiecte politice pentru electorat, e nevoie de birocratizarea prin acalmie a vietii politice si de trivializarea proiectelor celorlalti (atunci cand, foarte rar, acestea apar). Calea e definita de un mecanism ce functioneaza in modul reliefat de paragrafele urmatoare.

Uitandu-ma la dezbaterile politice de la televizor, imi dau seama ca in viitor aceste proiecte au sanse din ce in ce mai mici de a aparea sau, mai rau, de a fi recunoscute. In dialogul politic care se poarta azi, pozitionarea politicienilor e precum prima perioada a sculpturii antice grecesti - e caracterizata de un imobilism total, fara sugerarea miscarii. Stii dinainte de a deschide gura ce va rosti fiecare politician, fiecare emisiune e un deja-vu, iar daca ai incapatanarea de a gasi ceva util in discusuri, atunci personalitatea politicianului, prin expresivitate sau figuri retorice, e singura noutate. Impresia noului functioneaza doar pentru o scurta perioada de timp, caci, in urma expunerii media, pana si sarmul politicienilor iesiti din tipare dispare, lasand locul epuizarii intelectuale si a dezgustului repetitiei.

Proiectele politice, in sensul lor real, de politici publice capabile sa schimbe si sa amelioreze domenii, au nevoie de timp pentru a se defini, de analize dure si de previzonare. Ciclul de a contura macar un astfel de proiect politic e cu totul distinct de ritmul reflectarii vietii politice in media. Traind "la secunda", presa n-are timp, de ce oare - e o intrebare pertinenta, de filosofii politice intruchipate in practici ministeriale; presa are nevoie doar de profit prin audienta, prin sleirea de energie si de mister public a catorva exponenti care ar avea ceva de spus cu sens. Mai mult, cand in spatiul televiziunii creezi discutii pe teme derizorii in care notorii ai inconsecventei intalnesc oameni capabili, posibile proiecte politice mor, o data cu politicieni care nu stiu sa spuna niciodata "nu" unei invitatii in fata camerelor.

Dupa teoria politica, nu exista o distinctie fundamentala intre un om politic si un tehnocrat. Sunt atatia analisti care se straduiesc sa ne lumineze asupra greselii, ca, la un moment dat, s-ar putea sa-i credem. Practica politica, in democratia noastra de acum cu drept de vot, ne arata cu totul altceva: distinctia devine fundamentala cand e vorba de eficienta, in favoarea tehnocratului. E o dovada modul in care romanii cred in Isarescu, Daianu sau Macovei. Alocand mai putin timp sfaturilor strategilor politici care indeamna la notorietate exacerbata prin media, astfel de personaje au avut timp sa defineasca si sa supravegheze realizarea unor proiecte fundamentale pentru locul in care se afla Romania acum.

Traind intr-un timp in care politica a redevenit o meserie in sine, cu birocratizarea echivalenta, oamenii nostri politici, in virtutea presiunii notorietatii pe care o simt, au prea putin timp pentru proiecte politice. In esenta, proiectele politice inseamna responsabilitate, asumarea unui succes sau a unui esec major cu consecinte directe asupra notorietatii, transpunerea ad-literam a "jocului politic". Cand alegi sa te scalzi in discursuri si polemici sterile, impreuna cu toti ceilalti, posibilitatea de a scapa nepedepsit gratie sarmului personal (sau a vreunui alt element particular, posibil cat mai circumstantial) e mult mai mare. Exista deci o solutie mul mai simpla, cu aceleasi rezultate pe termen scurt - iata de ce nu avem astazi (si greu de crezut ca vom avea) proiecte politice. Sanctionarea electorala in acest caz e inutila (intr-o uniformitate, chiar daca prezenta la vot e de 10%, rezultatele sunt consemnate si considerate legitim-aplicabile).

In sfera politica, teoria jocurilor, prin dilemele sale clasice (dilema prizonierului, the tragedy of the commons), vorbeste de rezultatele sub-optime pe care le pot avea indivizii (reuniti ca si colectivitate) daca fiecare se concentreaza pe imbunatatirea propriei situatii. Intr-un prim nivel, raportandu-ne la situatia votului uninominal in Romania, dilema pare a fi infirmata: urmarirea intereselor de catre fiecare actor politic a dus la un joc de tip "fricosul", cu consecinte apreciate de electorat (asumptia e valabila daca noul sistem de vot e implementat pentru anul electoral 2008). Totusi, pe termen lung, dilema pare confirmata: preocupati de interese prezente derizorii si ajutati de contextul public (cu influenta decisiva a mass-media), politicienii nu vor ajunge decat prin accident (probabilitatea matematica va fi probabil una de tip "Loto") la proiecte politice importante pentru romani. Rezultatele nu mai e nevoie sa fie comentate.

"Noi nu judecam dupa asta"

In spiritul a ceea ce se intampla de multe ori la Realitatea TV, isterizarea e termenul dominant. Isterizarea e totusi un fenomen complex, care se creeaza prin mijloace cat se poate mai diverse, nascocite de oameni pentru care o stire nu e stire daca e obiectiva. Conteaza mult mai tare tusele "fine" ale moderatorilor, titlurile mari si belicoase, aspectele conexe ale vietii persoanelor implicate sau indignarea pusa de jurnalist in gura simplului cetatean.

Replica din titlu ii apartine lui Mihai Tatulici, rostita fiind in timpul emisiunii de la RTV din 18 decembrie in care se dezbatea problema accidentului ministrului Orban. Ea este facuta in momentul difuzarii in direct a unui filmulet (postat si pe blogul lui Cristian Sutu), din 2005, cu actualul ministru al Transporturilor dansand pe ritmuri de manele. Daca "noi nu judecam dupa asta", ce sens are sa difuzezi asa ceva in emisiune? Daca vrei sa insinuezi ca menestrelul PNL-ist era beat la volan in momentul accidentului, de ce nu ai decenta de a considera respectivul filmulet o circumstanta agravanta in momentul difuzarii sale?

Desi aceasta ar putea fi prima impresie, intrebarile de mai sus nu sunt retorice. Ele au un raspuns, dupa mine, destul de simplu: pentru ca jurnalistii au uitat cine sunt sau ce sunt. Am observat la inceput cu zambetul in coltul gurii spiritul mesianic de care se simt patrunsi jurnalistii importanti din Romania. Vorbesc cu atata verva, atat de transant, in numele unor idealuri marete, a impozitelor pe care le platesc, a cetatenilor care parca i-au votat, a interesului public pentru a carui indeplinire au fost parca teleportati de pe talerele balantei justitiei, dezechilibrate astfel. Astazi imaginea mi se pare mult mai trista.

Indiferent ca marii jurnalisti fac acest lucru din convingere sau din ratiuni de rating, erijarea mult prea emotionala in vocea unui popor oprimat tinde sa-i aduca la acelasi nivel de credibilitate cu oamenii politici. Inainte de a fi formatori de opinie, jurnalistii au obligatia de aduce la cunostinta publicului stiri obiective. Pozitia de larga expunere mediatica de care dispun nu ii zeifica, ci ar trebui sa-i responsabilizeze.

In aceste conditii, atomizarea sociala isi gaseste si mai multe conditii de dezvoltare. Intr-o societate in care presa functioneaza consumerist si exploatand trivial emotii de moment pentru a pune in scopuri proprii presiune pe factorul politic, individul e tot mai usor sa fie derutat de multimea de informatii deseori contradictorii din spatiul public. Astfel si la nivel de credibilitate, mass-media devine un produs comercial, veridicitatea devenind un concept vandabil.

Ca un element suplimentar, am asistat uneori la incercarea de transfer a credibilitatii de care se bucura mass-media in spatiul public la obtinerea unor avantaje pentru afacerile propriu-zise ale trusturilor de media. Cristian Tudor-Popescu, la un moment dat, avea alura unei persoane prin care vorbeste Duhul Sfant atunci cand se referea la presa ca afacere aducatoare de idealuri si nu de profituri; vorbindu-se despre imobilele din Casa Presei Libere, pentru merite in sfera binelui public, mass-media avea, dupa Presedintele CRP, dreptul la preturi de nimic pentru acestea.

"Noi nu judecam dupa asta" e expresia unui sindrom. Presa a uitat ce este si ce trebuie sa faca, depasindu-si limitele si devenind in primul rand o afacere. In spatele unor linsaje mediatice, e doar expresia unor mundane scopuri comerciale, e disperarea, cu efecte dramatice, de a face profit din ideea frumoasa a "cainelui de paza al democratiei". Daca aceste derapaje nu sunt constientizate de catre "a patra putere in stat", atunci e cu atat mai rau.

Perlele partidelor fără de oameni şi fără de partide

În asentimentul multor români şi a discursurilor oamenilor politici, consider şi eu că această clasă politică, acest mod de a administra treburile cetăţii şi-a trăit epoca, rezistând astăzi numai prin artficii retorice. Aceste artificii retorice nu au de multe ori nimic în comun cu logica, desconsiderând calitatea umană şi intelectuală a celor ce se află la celălalt capăt al mesajului.

Spre deosebire de Traian Băsescu, nu cred între unii care sunt buni şi alţii care expun numai prin invocarea numelui incompeneţenţa şi/sau corupţia. Nu numai românii au conducătorul pe care îl merită, dar şi clasa politică. Se cade, aşadar, să fim circumspecţi şi critici cu toţi "înfăptuitorii de interes public", ce trăiesc prin partide sezoniere şi consideră diploma de studii o achiziţie utilă doar pentru CV.

Două exemple de "profunzime" parlamentară:

- "Deputatul PNL Mihăiţă Calimente a solicitat Administraţiei Prezidenţiale să prezinte opiniei publice costurile, dar şi sponsorii campaniei desfăşurate de şeful statului pentru referendum, liberalii luând în calcul şi ipoteza de a-l da în judecată pe Băsescu pentru chelutielile plebiscitului.” (ştire www.realitatea.net)

- Raluca Turcan, de la fostul PLD, vorbea astăzi în emisiunea lui Răzvan Dumitrescu de la Realitatea TV despre doctrina viitorului PDL, o îmbinare între curentul popular şi cel liberal. Având în vedere clara distincţie în Europa dintre cele două familii politice, nu m-ar mira ca inovaţia politică autohtonă să meargă şi mai departe, integrând şi elemente socialiste (poate se păstrează trandafirul ca semn electoral). În acest context, vocea raţiunii se aude firav: PDL "nu înseamnă nicio doctrină", fiind "un melanj penibil ideologic" (declaraţia lui Sorin Frunzăverde din ziarul "Adevărul", 5 decembrie 2007).

Eşecul unui referendum şi regresul unui partid

Deşi subiectul este deja intrat în istorie, apreciez oportunitatea câtorva idei despre referendumul lui Băsescu şi despre soarta defunctului PD la alegerile europarlamentare.

Eşecul PD: legitimarea candidaţilor nu prin ei înşişi, ci prin vocea Marinarului. Faptul că Dirigintele era ocupat cu referendumul i-a ajutat şi mai puţin. Oricât de apreciat ar fi Băsescu de către popor (deşi se vede că popularitatea preşedintelui o cam ia la vale), omul simplu, exponentul clasic al principiului democraţiei reprezentative (un om - un vot), nu poate privi decât cu circumspecţie personaje ce nu au curajul să meargă pe picioarele lor (posibil chiar să nu poată - a se vedea demonstraţia penibilă a lui Rareş Niculescu la o emisiune a Realităţii TV după anunţarea rezultatelor exit-poll-ului).

Eşecul Preşedintelui: strategia de campanie a fost greşită - nu era important să promovezi votarea uninominalului de către electorat, ci trebuia să te axezi pe motivarea oamenilor în a participa la vot. În condiţiile în care oamenii ştiau prea puţine despre diferenţa dintre cele două tipuri de uninominale aflate în discuţie, abordarea lui Băsescu de a se război cu fantome rămase de la referendumul trecut a fost fundamental greşită: trebuia profitat de confuzie, prezentându-se votul drept confirmarea de către popor a unui demers început de clasa politică, partea lor de responsabilitate în reforma politică. Mult prea obişnuit cu adversari palpabili, pentru care nu era nevoie de niciun efort în a-i defini, Băsescu a întâmpinat cea mai mare dificultate (pe care de altfel nu a putut-o depăşi) încercând să-şi găsească opozanţi, uitând că, referitor la votul uninominal, clasa politică a exprimat de atâtea ori public consensul. Într-un moment în care ideea potrivită nu avea nimic de-a face cu vânătorea de vrăjitoare, Băsescu a căzut pradă spiritului conflictual, care i-a adus totuşi de atâtea ori succesul.

« De ce preferă bărbaţii blondele? » or the history of a wrong question

Închişi cu temerile lor, bărbaţii caută o deschidere către lume. Şi deschiderea către lume se face sub impulsul tăriei temerilor lor, actul alegerii derulându-se cu rapiditatea nevoii de echilibrare. Aceasta ar fi o explicaţia pentru care bărbaţii preferă blondele.

E ca toate alegerile, raportând femeia ca piesă a puzzle-ului care recompune ţăndări ale virilului. Doar că aici un alt lucru contează : preferăm o deschidere pe care o vedem uneia pe care ar trebui să o descoperim de unii singuri.

Blondul e un construct cultural, hrănindu-se cu o generalizare în rândul bărbaţilor a sentimentului vârstei de mijloc. E o temere, un efect al panicii care se insinuează treptat-treptat ca o constantă a masculinităţii, transmis cu străşnicie de la tată la fiu.

Sentimentul de a fi tot timpul sub presiune grăbeşte alegerile, le face să stea sub semnul facilului şi conduce către « deschiderea fizică » - blondele. Sexualitatea se consumă astăzi cu rapiditatea devorării unui hamburger: nu pentru că îţi este neapărat foame, ci pentru că mai ai multe altele de făcut (sau ţi se pare, mai mult sau mai puţin indus). Bărbaţii trăiesc în era consumerismului şi se adaptează, fiind superficiali şi generalizând.

Şi totuşi, femeile s-au adaptat, demonetizând blondul, demistificându-l şi făcându-l lumesc. Astfel, fiecare brunetă actuală păstrează trecutul unei oxigenări sau seminţele unui viitor strălucitor prin culoare. În aceste condiţii, întrebarea « de ce preferă bărbaţii blondele » devine la fel de anacronică precum aceea « de ce preferă bărbaţii femeile ? ».

În aceste condiţii, pe cine trebuie atunci dat vina pentru ce li s-a întâmplat blondelor? Pe bărbaţii care şi-au căutat-o cu lumânarea, creând dezbinarea în rândul sexului slab sau pe femeile care au mai distrus un ideal?

Destinul unui PLD în politica românească

Am scris acest text pe 1 decembrie. Acum, la două zile, tocmai am aflat că PD+PLD=PDL. Încă un vot irosit.

Am votat PLD la ultimele alegeri. Nu m-am simţit confortabil cu un PSD al lui Geoană, cu un PD al nimănui din interior sau cu un PNL mult prea civil ca să-l iau în serios. Şi pentru că sunt încă la vârsta la care consider că nu pot prefera non-alegerile (a nu participa la vot), am ales să-mi pun ştampila pe Partidul Liberal Democrat. Deşi îmi este greu să recunosc, nu a fost vorba numai de o ştampilă, ci şi de o firavă speranţă. Aş încerca să detaliez o asociere a acestui concept cu partidul lui Stolojan.

Într-o clasă politică intrată într-o criză profundă de încredere, românii caută soluţii - soluţia de a-şi depozita speranţele şi visele. În funcţie de nevoi şi de circumstanţele vieţii lor mai mult sau mai puţin nenorocite, apar speranţe precum PRM, PNG şi PLD. Traseul acestor partide pendulează între speranţă, soluţie de circumstanţă şi alternativă. Ultimul partid de această factură de pe autohtona tablă de şah e Partidul Liberal Democrat, care a parcurs, prin procentajul de la alegerile europarlamentare, o primă treaptă în legitimarea ca alternativă.

Totuşi, până la a deveni o soluţie legitimă, de la al patrulea partid al ţării la primul, drumul este lung. PLD are o singură soluţie pentru a parcurge drumul către supremaţie: trebuie să se rupă de imaginea de partid prezidenţial, capabil să-şi formeze singur opiniile sau direcţiile, înaintea prescripţiilor fostului lider democrat. Altfel, eşuează într-un mod mai mult sau mai puţin demn :

- reprezintă o ceată de nealiniaţi, de oameni care, plecaţi din PNL pentru că nu au reuşit să se impună, plutesc în derivă.

- sfârşesc mărunt într-o fuziune cu PD, arătând micimea unui demers şi inutilitatea votului celor 7-8% care au crezut în Stolojan la alegerile europarlamentare.

Mă lansez în astfel de speculaţii plecând de la ideea că « PLD este adevăratul moştenitor al liberalismului în România ». Ca un partid cu o genealogie atât de nobilă, m-aş gândi că nu se mulţumeşte cu statutul de partid de duzină.