Puterea si opozitia in Romania: de la cifre pe surse la cifre lipsa

Despre reducerile anuntate in premiera de Traian Basescu, Vladescu a spus imediat ca nu vor fi urmate de alte masuri. Impactul a fost rapid estimat la 3% din PIB, tocmai ca sa iesim bine cu deficit sub 7%, de dragul FMI. Bineinteles, masurile suplimentare au aparut intr-o saptamana.

Conferinta de presa a oficialilor FMI, alaturi de scrisoarea de intentie ajunsa la presa, au devoalat parte din tabloul macroeconomic din Romania. Sentimentul general al risipei a lasat locul revelatiilor si enervarilor punctuale, toate acompaniate de mutenia guvernamentala. Am aflat de exemplu ca angajatii din regiile si companiile de stat ar putea sa nu fie taxati cu 25% din salarii. De acolo unde s-ar reduce astfel lunar 245 milioane de euro (jumatate din deficitul de 500 milioane de euro anuntat de Traian Basescu pentru fondul de pensii), nu se va economisi nimic. Am mai aflat ca aproximativ 260.000 de angajati din sistemul de siguranta publica si aparare castiga 40% din fondul public de salarii.

De o saptamana ies pe surse informatii despre reducerea indemnizatiei pentru mame, despre reducerea burselor studentilor, despre taxarea programatorilor sau despre taierea subventiilor la caldura. Nici pampersii si ajutoarele de casatorie nu au scapat. Pana si presedintele s-a saturat de postura executiva, asumata cand a anuntat masurile, pentru a lasa locul politicii obisnuite de tip „divide et impera”.

Guvernul tace asadar, beneficiind de linistea interiora a ministrului de finante care-si permite iesiri publice din postura analistului economic. Faptul ca prea putini se pricep la economie nu poate decat sa-l avantajeze. Logica unui finantist, cu adevarat liberal, nu poate fi deturnata cu sentimentalisme a la Dan Voiculescu.

Solidaritate pentru masuri economice atat de dramatice nu poate fi obtinuta fara prezentarea a ceea ce inseamna acum economia romaneasca. In aceasta chestiune, cheltuielile detaliate cu personalul bugetar, cheltuielile cu dobanzile si investitiile finantate sunt informatii de maxim interes public. Practica sugerarii pe surse a vestilor rele si scenariilor economice ne arata un guvern „Bianca lui Bote”: desi se spun lucruri groaznice despre el, prefera sa taca.

De partea cealalta, opozitia, divizata de aiuritoare discutii ideologice (in fond, nici cota unica, nici impozitul poregresiv nu au crescut veniturile mai mult de 32% din PIB), alege abordarea politica. PSD recicleaza programul din campania prezidentiala (in documentul de aici impozitul minim e programat sa fie eliminat abia peste 6 luni, de la 1 ianuarie), iar PNL descopera vocatia liberala dupa largul somn stangist . Consecventa opozitiei totale pare a fi lectia invatata de cele doua partide in ciclul politic 2005-2009. Daca insa in cazul masurilor guvernamentale avem cifrele in mare, in cazul masurilor opozitiei ele lipsesc cu desavarsire: impactul e doar in zona retoricii, iar „genocidul social” e mai puternic decat aritmetica punctelor procentuale. Analistilor mai mult sau mai putin balansati ideologici pot sa le para adecvate truismele economice ale PSD si PNL; aruncate la gramada intr-un document, ele nu pot satisface decat nevoi ale ego-ului si nu ale economiei reale. Cu cifre lipse, in lipsa unui sistem care macar sa dea impresia ca „se inchide”, nu are ce sa-ti placa.

P.S. In contextul general al reducerilor, ma intreb daca realismul basescian, sustinut cu cifre bine alese, poate invinge imaginea unei persoane cu handicap ramase fara pensie, care plange la TV. E singura data cand Basescu nu joaca prin excelenta emotional. De pariat, dupa prezidentiale, nu mai am curaj.

Un Sarkozy pe jumatate. Deocamdata

In Franta, Nicholas Sarkozy a reusit sa destabilizeze Partidul Socialist promovand in functii publice politicieni merituosi ai acestei formatiuni. Kouchner, ca ministru de externe, si Strauss-Kahn, ca director general al FMI, sunt exemplele cele mai cunoscute. Mai multe detalii gasiti aici.

In Romania, discutia publica s-a purtat in jurul intentiei presedintelui Basescu de a crea o contrapondere la PSD in zona stangii, prin sustinerea partidului lui Oprea. Foarte putini au fost aceia care au vorbit despre „extragerea” din PSD a lui Marian Sirbu si a lui Cristian Diaconescu.

Triunghiul social-democrat din jurul Presedintelui este intregit de Mihai Tanasescu, reprezentantul Romaniei la FMI.

Diaconescu si Sirbu, recunoscuti ca profesionisti, apar in orice discutie despre remanierea guvernamentala: Sirbu e solutia legitima pentru Ministerul Muncii, iar Diaconescu pentru Afaceri Externe sau Justitie. Mai nou, Mihai Tanasescu este tot mai vehiculat ca varianta de prim-ministru, alaturi de Lucian Croitoru.

Incertitudinea este insa cuvantul-cheie in privinta unei eventuale remanieri:

- Marian Sirbu a mai incetat sa apara la TV, unde inaintea masurii reducerii ajunsese sa fie cel mai bun purtator de cuvant al ministerului condus de Seitan. Acum probabil asteapta ca situatia sa devina incendiara pentru a deveni oficial ministru.

- Diaconescu are acum mai multe sanse pentru justitie decat pentru externe. Perfomanta electorala a lui Baconschi la Paris nu poate fi atat de rapid uitata. In cazul justitiei, harababura de la ANI si de la ICCJ, alaturi de presiunea care o sa vina ca urmare a reducerii pensiilor si salariilor magistratilor, ii pot crea mari probleme lui Predoiu.

- Tanasescu s-a remarcat in anul electoral 2009 printr-o sustinere discreta a Guvernului (pozitia in general a FMI). Atitudinea sa de distantare fata de PSD s-ar parea ca e rezultatul tocmai refuzului social-democratilor de a alege Ministerul de Finante in timpul negocierilor din 2008. Mai nou insa, Tanasescu pare porta-vocea schimbarii: a sustinut dizidenta in PSD cand nimeni nu se hotarase sa-l contracandideze pe Geoana si a spus ca FMI nu mai are incredere in Guvern, chiar inaintea descinderii la Bucuresti a misiunii FMI. Mai mult, saptamana aceasta la Realitatea TV fostul ministru de finante a vorbit si legitimat eventualul plan B al Guvernului: marirea taxelor.

Ca si presedintele francez, Basescu pare a-si fi pregatit toate miscarile. Mai trebuie doar sa le execute, trecand peste argumentele instabilitatii guvernamentale intr-o perioada de criza si ale trecutului rosu al celor trei.

Acuzat pentru caracterul sau conflictual (tema centrala de atac in campania prezidentiala din 2009), Presedintele ar putea da acum semnalul unitatii intr-un moment socio-economic foarte complicat. Printr-o strategie de „damage control”, cartoful fierbinte al guvernarii ar putea fi plimbat dinspre PDL catre PSD, cel care pare a contabiliza acum, prin opozitia transanta, efectul „apocalipticelor” reduceri.

Avem deci un Sarkozy pe jumatate. Ne face Basescu o surpriza si ne arata ca poate mai mult?

Adoptarea euro - obiectiv depasit pentru Romania?

După aderarea la NATO si UE, Romania este in cautarea unui alt obiectiv national strategic.

De-a lungul ultimilor 3 ani de campanie electorala, adoptarea euro a fost prezenta în programele politice ale tuturor partidelor importante. S-a vorbit, in buna traditie inaugurata cu educatia, chiar de un pact national pentru adoptarea euro. Renuntarea monopolului asupra politicii monetare palea in raport cu nevoia de a simti ca apartinem deplin Europei.

Astazi, avand in vedere ce se intampla cu Grecia si ce se anunta in special in cazul Spaniei, viitorul euro nu arata prea roz. Planul de 750 miliarde de euro arata tocmai ingrijorarea tarilor UE in legatura cu convulsii importante (care, la limita, pot duce la iesirea unor state din zona euro). Datoriile publice de peste 60% din PIB ale unor tari ridica semne de intrebarea asupra sustenabilitatii modelului social european. La toate acestea se adauga vulnerabilitatea crescuta a zonei UE la libera circulatie a capitalurilor.

Pentru adoptarea euro, Romania are nevoie de ajutarea drastica a deficitului, pentru indeplinirea obiectivului Maastricht de 3%. Istoria ultimilor ani nu ne ajuta prea tare: in 2008 deficitul a fost de 13% din PIB iar in 2009 peste 7%. Anul acesta, cel putin previzionat, reducem pensii, salarii si ajutoare sociale de 2% din PIB (11 miliarde RON) pentru a avea un deficit de „doar” 6,8%. In conditiile unei tari care are nevoie constatanta de finantare pentru dezvoltare structurala (infrastructuri, in primul rand), isi poate permite Romania sa isi propuna macar un asemenea obiectiv?

In conditiile unor astfel de perspective, pun si eu intrebarea: mai renteaza pentru Romania sa-si asume adoptarea euro in 2014? Nu e cazul sa trecem la un alt obiectiv strategic, poate unul mai putin iluzoriu?