Despre Mișcarea Populară, în contextul prezidențialelor din 2014

După declarațiile lui Băsescu de aseară de la B1 TV, Mișcarea Populară își arată cu adevărat rolul. Este este ceea ce în SUA se numește Political Action Committee (PAC), un comitet de acțiune politică. Scopul său principal ține de alegerile prezidențiale din 2014 și este consecința firească a pierderii controlului lui Traian Băsescu asupra PDL.

După cum a demarat Mișcarea Populară, candidatul lui Traian Băsescu în bătălia pentru Cotroceni va fi Cristian Diaconescu. MRU va rămâne neconsolat.

MP îmi pare un proiect realist. Nu cred că ținta este câștigarea prezidențialelor. Nici măcar turul al II-lea nu cred că este prima opțiune. Mișcarea Populară are ca primă asumpție ruperea USL, deci candidați separați pentru PSD și PNL.

Sebastian Lăzăroiu zicea, de această dată foarte bine, că Traian Băsescu va decide Președintele României. Dacă își controlează capitalul politic și voturile pentru unsul său, mai bine decât Antonescu în 2009, probabil că așa va fi.

Traian Băsescu investește într-un prezidențiabil propriu care, într-un scenariu al ruperii USL, să-l aducă la masa dezbaterii între cele două tururi ale prezidențialelor din 2014. Succesul negocierii înseamnă o viață liniștită pentru actualul președinte post-2014.

Un asemenea aranjament nu mai era posibil cu PDL-ul lui Blaga, care și-a luat-o în cap și joacă independent. Traian Băsescu nu este sigur că liderii PDL nu vor negocia pentru ei și îl vor lăsa cu buza umflată. Nu riscă așadar să-și țină electoratul și capitalul de încredere în PDL și a preferat o ruptură fără echivoc, într-un moment de maximă vizibilitate publică și mediatică.

Nici Blaga nu doarme. A anunțat alegeri primare pentru prezidențiabilul PDL. Este o inițiativă bună, care poate avea efect pentru electoratul de dreapta iluzionat de mitul democrației participative. Este interesant dacă vor fi alegeri primare în partid sau va fi invitat și electoratul să dea cu ștampila. Oricum, este o invitație la dialog și la participare pe care o lansează un PDL fără prea multe opțiuni astăzi. Un asemenea procedeu va contrasta cu autoritarismul cu care Traian Băsescu își va desemna prezidențiabilul, conform propriei „pohte”.

Va fi inflație de prezidențiabili ai dreptei în 2014: prezidențiabilul lui Băsescu (C. Diaconescu – care, glumind, va lua voturi de la PPDD, pe motiv de confuzie de nume), prezidențiabilul Alianței D.A. (MRU) și prezidențiabilul PDL. Poate vrea și Neamțu să intre și el, din partea NR. Singurul nume astăzi necunoscut este prezidențiabilul PDL – un avantaj pe care, comunicațional și strategic, „feseniștii” de acolo îl pot valorifica.


Sursă imagine aici

Alegeri interne la băiatu’!

Vorbesc despre ceva timp pe acest blog despre alegerile interne ca sursă de credibilizare și creștere organică a partidelor politice. Două exemple aici și aici.

Nu pot deci să nu remarc efervescența temei în spațiul public românesc în aceste zile. Tăriceanu vrea alegeri primare pentru desemnarea candidatului PNL la Președinție. PDL ar vrea alegeri primare și pentru a-și alege președintele, și pentru a desemna purtătorul de drapel în cursa pentru Cotroceni.

Până una-alta, PSD le-a luat-o deja înainte. Potrivit Statutului din 2010, primul mare gest de schimbare al echipei Ponta – Dragnea, atât candidatul PSD la președinție, cât și președintele partidului vor fi aleși prin votul tuturor membrilor de partid.

Art. 132 lit. c) și d) din Statutul PSD:

Art. 135 pct. 2) din Statutul PSD:

Înaintea de a merge mai departe: PSD va avea Congres în 20 aprilie. A auzit cineva că Președintele PSD va fi atunci ales prin votul tuturor membrilor? Este vreo derogare? Eu înțeleg articolul 242 pct. 2) de mai jos, dar, cu toate acestea, în aprilie 2013 ar trebuie să avem sărbătoarea democrației de partid în PSD, cu un Președinte ales de toți social-democrații cu acte. Ar fi o palmă dată cu mare artă de către PSD celorlaltor partide de prim-plan.

Ceea ce observ atât în PDL, cât și în PNL este folosirea alegerilor interne exclusiv ca artificiu de imagine de către unii politicieni. Cum e foarte puțin probabil să se întâmple, haideți să luăm democrația în brațe!

Tăriceanu, care nu are forța de a-l concura pe Antonescu la Congresul din februarie, încearcă să se mențină în atenție și să capteze puțină bunăvoință. „Nu lăsa niciun moment important să treacă fără a marca o ieșire publică care să fie ținută minte!” Este tipul de sfat pe care fostul prim-ministru l-a primit de la consultanții politici și pe care îl aplică consecvent. Dizidența fără riscuri este jocul lui Tăriceanu (aduceți-vă aminte de poziționarea din campania pentru parlamentare când același politician critica lipsa elementelor liberale din programul USL). Putem spune că Tăriceanu a marcat prezența publică la Congresul PNL. Este timpul să se gândească la următoarele artificii de imagine și să spere că PSD-ul îl va scăpa din brațe pe scări pe Antonescu.

Cred că singurul motiv pentru care Antonescu nu ridică mănușa ține nu de PNL, ci de PSD. Dacă face alegeri interne în PNL și îl umilește pe Tăriceanu (un cuvânt cu care fostul premier ar trebui să se obișnuiască, văzând replicile pe care le-a primit de la unii pe care „i-a făcut oameni”), Antonescu s-ar putea trezi cu un exercițiu similar în PSD, conform articolului de Statut mai sus menționat. Iar în PSD pot apărea tot timpul surprize.

Cât despre PDL, acolo totul e, vorba lui Vanghelie, brownian. Avem de-a face cu o organizare în grupuri de câte o persoană, care lansează obuze și grenade pe Facebook și bloguri. Alegerile primare par un subiect care, îmbrățișat tot de mai mulți, va ajunge sufocat prin îmbrățișarea. Trebuie reținut aici că, dacă nu ai capacitatea de a gestiona transparent și fără probleme un astfel de scrutin, deficitul de imagine este enorm. Vedeți ce a pățit UMP-ul francez acum câteva luni cu alegerile pentru noul lor președinte! Ambii lideri s-au ales cu pierderi majore în încrederea publică. Definitoriu, alegerile interne în PDL par un subiect fără viitor, în lipsa unor minți limpezi care să arate niște mize publice ale dezbaterii actuale din partid.

De la alegeri interne ca strategie personală de supraviețuire în opinia publică până la alegeri interne ca refren într-un dialog al surzilor, acesta este stadiul la zi al dezbaterii subiectului în România.

Credit poză aici

Prezidențiabilul dreptei – ce fel de exercițiu?

A spus-o Cristian Preda săptămâna trecută – dreapta are nevoie urgent să-și stabilească prezidențiabilul.

Astăzi o spune și MRU, oarecum direct interesant de subiect și singurul din peisajul dreptei care e vehiculat public pentru o astfel de sarcină. Cum rezervele sale de prezidențiabil par a se goli mai rapid decât cele ale lui Baconschi, nu e de mirare de ce ar vrea fostul prim-ministru o decizie rapidă. Paleologu deja îl ironizează pe facebook.

Prezidențiabilul dreptei ar putea fi, într-adevăr, primul subiect care să scoată PDL din munții în care s-a retras după 9 decembrie. E un subiect cu miză, de mare interes public și care poate reprezenta cu mult mai mult în transformarea imaginii publice decât un Congres obosit la Parlament sau la Sala Palatului.

În lipsa pârghiilor din Parlament pentru modificarea Constituției, pentru regionalizarea sau pentru legea electorală, acesta poate fi subiectul anului 2013 pentru PDL&Co.

E fundamental însă cum va fi abordat. Deja îmi imaginez cum se strâng cei patru viteji din ARD – o mențiune specială pentru Pavelescu, doar merită – și decid ei deja prezidențiabilul și programul său politic salvator. Ar fi încă un eșec total, cu valoare simbolică mai mare chiar decât parlamentarele din 2012.

Dacă vor un exercițiu reușit, politic și de imagine, atunci această dreaptă trebuie să aibă curajul de a se expune. De a-și dezbate public limitele și programul. De a deschide ușa cetățenilor, nu de a urma stilul de Cozmâncă al lui Blaga, cel al analizelor între mese festive prin organizații.

Alegerea unui prezidențiabil ar trebui să fie un proces bine chibzuit și planificat, care să ocupe comunicațional anul 2013 al dreptei. De ce nu alegerilor interne? DE ce nu urmarea modelului socialiștilor francezi, care va fi preluat și de UMP în vederea prezidențialelor din 2017? Am putea avea o primăvară de lansare a programelor, o vară de deplasări interne, o perioadă oficială de campanie și un vot la care să aibă acces toți simpatizanți dreptei din România (gândiți-vă la baza de date care poate fi apoi gestionată).

Ce ar putea face dreapta din România când pare atât de firavă, de lipsită de soluții și credibilitate, de sugrumată de rizibilul prestațiilor publice ale reprezentanților săi? Se poate întoarce la popor, cum îi plăcea cândva lui Băsescu.

Sau poate nu. Friptura, chiar dacă tinde să ajungă sub 10%, e suficientă cât timp nu sunt prea mulți la masă.

Credit poză aici

Nu te poți juca de-a selecția candidaților. Eșecul comisiei Macovei

Profunda neîncredere a cetățenilor în politică, dar și nevoia de a fructifica politic și comunicațional perioade dinaintea începerii campaniei electorale propriu-zise fac partidele să apeleze la tot felul de soluții de „moralizare” a spațiului politice.

Cel mai recent exemplu este Comisia Macovei. Eșecul său este demonstrat și mai accentuat de modul în care este tratat, politic și mediatic, cazul Trășculescu.

Ideea generală cu astfel de mecanisme de moralizare este că nu ai voie să greșești ca partid. Un singur dalmațian scăpat și te-ai ars. Mecanismele de control trebuie să fie întotdeauna de așa natură încât, atunci când se stabilesc candidații, problema responsabilității partidului să nu poată fi pusă.

Știm care au fost rezultatele Comisiei Macovei. Zeci de persoane respinse de Comisie candidează până la urmă pe listele ARD. Macovei dă comunicate prin care se spală pe mâini și spune împotriva câtor zeci de candidați a spus ea „nu” la evaluare. O bulibășeală și un dezastru de comunicare.

Din punct de vedere al imaginii, e cert că un artificiu comunicațional și organizațional care ar fi trebuit să aducă beneficii ARD se dovedește a fi o imensă bătăie de cap. O vulnerabilitate pe care ARD și-a creat-o singură, crezând că merge cu jumătăți de măsură și doar cu discursul despre moralitate în politică.

Ei bine, nu merge. Fie ești deschis să mergi până la capăt, fără a face evaluări pe google sau a da indulgențe, fie nu faci nimic și, măcar, ești mai onest.

Există o soluție deja testată și validată în privința selecției candidaților, dacă sec caută această moralizare (despre profesionalizare văd că nu vorbește nimeni). Dacă vrei moralizare, atunci îți validezi candidații în fața alegătorilor. Faci alegeri interne sau referendumuri interne deschise, în care orice cetățean să poată participa, eventual prin plata unei sume simbolice, pentru a se acoperi costurile consultării. S-a întâmplat în Franța în 2011 când l-au ales pe Hollande candidat al PSF la prezidențiale, iar beneficiile de imagine au fost atât de importante, că UMP va utiliza același proces pentru următoarele alegeri de acest tip.

Acesta este comportament de partid mare care vrea să-și asume riscuri și transformări. Variantele călduțe, se vede, nu aduc nimic bun. Dacă lași alegătorul să decidă, fără a mai implica onor conducerea de partid, riști și, în acest caz, ai multe șanse să și câștigi.

Credit poză aici