Sfârșitul PDL se amână

Update: Videanu confirmă în parte ce spun mai jos. Mandatul lui Blaga e pe un an, cu drept foarte improbabil de prelungire după europarlamentare. Un armistițiu

E greu să pui pe picioare rapid un partid în România de astăzi, dacă nu ai o conjunctură tip Dan Diaconescu.

A strânge semnături (că doar nu mai repetă nimeni prostia preluării unui partid, ca MRU), a mobiliza resurse enorme pentru organizare, a comunica eficient și a aștepta înregistrarea în justiție sunt acțiuni care pot fi cu greu făcute într-un an. Marile risc al unui partid pornit de Udrea&Co. acum este un eșec fără apel la alegerile europarlamentare din mai 2014. Un astfel de eșec face 2016 o himeră.

Varianta așteptării e mai bună.

E greu de crezut că Blaga va putea ridica partidul. Marea lui provocare este să-l țină la 16%. Nu are nerv, nu are sclipire, nu are discurs. El vorbește unui electorat pe care PDL l-a pierdut în 2012, odată cu dispariția a 40% din primari și a 12 președinți de CJ.

Să presupunem că PDL ia un 16% la alegerile europarlamentare. E suficient? Nu. Mai poate rămâne Blaga președinte? Nu.

Repetăm ce s-a întâmplat după eșecul de la locale din 2012. Un nou Congres la PDL deci.

Dar cine să vină șef la PDL cu șase luni înainte de prezidențiale? Ghici ghicitoarea mea...

Udrea, validată ca lider de Congresul de sâmbătă, nu va avea încotro. Va deveni Președinte și, dacă va exista un al doilea tur la prezidențiale, candidatul PDL nu va fi acolo.

După prezidențiale, Traian Băsescu va avea în față un PDL distrus. Nu va avea ce să facă decât să reconstruiască dreapta. Va fi ca acel țăran care, întors de la război, își găsește gospodăria praf. Nu va avea încotro decât să se apuce de muncă. Întrebarea e cu cine.

Sursă imagine aici

Alegeri interne la băiatu’!

Vorbesc despre ceva timp pe acest blog despre alegerile interne ca sursă de credibilizare și creștere organică a partidelor politice. Două exemple aici și aici.

Nu pot deci să nu remarc efervescența temei în spațiul public românesc în aceste zile. Tăriceanu vrea alegeri primare pentru desemnarea candidatului PNL la Președinție. PDL ar vrea alegeri primare și pentru a-și alege președintele, și pentru a desemna purtătorul de drapel în cursa pentru Cotroceni.

Până una-alta, PSD le-a luat-o deja înainte. Potrivit Statutului din 2010, primul mare gest de schimbare al echipei Ponta – Dragnea, atât candidatul PSD la președinție, cât și președintele partidului vor fi aleși prin votul tuturor membrilor de partid.

Art. 132 lit. c) și d) din Statutul PSD:

Art. 135 pct. 2) din Statutul PSD:

Înaintea de a merge mai departe: PSD va avea Congres în 20 aprilie. A auzit cineva că Președintele PSD va fi atunci ales prin votul tuturor membrilor? Este vreo derogare? Eu înțeleg articolul 242 pct. 2) de mai jos, dar, cu toate acestea, în aprilie 2013 ar trebuie să avem sărbătoarea democrației de partid în PSD, cu un Președinte ales de toți social-democrații cu acte. Ar fi o palmă dată cu mare artă de către PSD celorlaltor partide de prim-plan.

Ceea ce observ atât în PDL, cât și în PNL este folosirea alegerilor interne exclusiv ca artificiu de imagine de către unii politicieni. Cum e foarte puțin probabil să se întâmple, haideți să luăm democrația în brațe!

Tăriceanu, care nu are forța de a-l concura pe Antonescu la Congresul din februarie, încearcă să se mențină în atenție și să capteze puțină bunăvoință. „Nu lăsa niciun moment important să treacă fără a marca o ieșire publică care să fie ținută minte!” Este tipul de sfat pe care fostul prim-ministru l-a primit de la consultanții politici și pe care îl aplică consecvent. Dizidența fără riscuri este jocul lui Tăriceanu (aduceți-vă aminte de poziționarea din campania pentru parlamentare când același politician critica lipsa elementelor liberale din programul USL). Putem spune că Tăriceanu a marcat prezența publică la Congresul PNL. Este timpul să se gândească la următoarele artificii de imagine și să spere că PSD-ul îl va scăpa din brațe pe scări pe Antonescu.

Cred că singurul motiv pentru care Antonescu nu ridică mănușa ține nu de PNL, ci de PSD. Dacă face alegeri interne în PNL și îl umilește pe Tăriceanu (un cuvânt cu care fostul premier ar trebui să se obișnuiască, văzând replicile pe care le-a primit de la unii pe care „i-a făcut oameni”), Antonescu s-ar putea trezi cu un exercițiu similar în PSD, conform articolului de Statut mai sus menționat. Iar în PSD pot apărea tot timpul surprize.

Cât despre PDL, acolo totul e, vorba lui Vanghelie, brownian. Avem de-a face cu o organizare în grupuri de câte o persoană, care lansează obuze și grenade pe Facebook și bloguri. Alegerile primare par un subiect care, îmbrățișat tot de mai mulți, va ajunge sufocat prin îmbrățișarea. Trebuie reținut aici că, dacă nu ai capacitatea de a gestiona transparent și fără probleme un astfel de scrutin, deficitul de imagine este enorm. Vedeți ce a pățit UMP-ul francez acum câteva luni cu alegerile pentru noul lor președinte! Ambii lideri s-au ales cu pierderi majore în încrederea publică. Definitoriu, alegerile interne în PDL par un subiect fără viitor, în lipsa unor minți limpezi care să arate niște mize publice ale dezbaterii actuale din partid.

De la alegeri interne ca strategie personală de supraviețuire în opinia publică până la alegeri interne ca refren într-un dialog al surzilor, acesta este stadiul la zi al dezbaterii subiectului în România.

Credit poză aici

Prezidențiabilul dreptei – ce fel de exercițiu?

A spus-o Cristian Preda săptămâna trecută – dreapta are nevoie urgent să-și stabilească prezidențiabilul.

Astăzi o spune și MRU, oarecum direct interesant de subiect și singurul din peisajul dreptei care e vehiculat public pentru o astfel de sarcină. Cum rezervele sale de prezidențiabil par a se goli mai rapid decât cele ale lui Baconschi, nu e de mirare de ce ar vrea fostul prim-ministru o decizie rapidă. Paleologu deja îl ironizează pe facebook.

Prezidențiabilul dreptei ar putea fi, într-adevăr, primul subiect care să scoată PDL din munții în care s-a retras după 9 decembrie. E un subiect cu miză, de mare interes public și care poate reprezenta cu mult mai mult în transformarea imaginii publice decât un Congres obosit la Parlament sau la Sala Palatului.

În lipsa pârghiilor din Parlament pentru modificarea Constituției, pentru regionalizarea sau pentru legea electorală, acesta poate fi subiectul anului 2013 pentru PDL&Co.

E fundamental însă cum va fi abordat. Deja îmi imaginez cum se strâng cei patru viteji din ARD – o mențiune specială pentru Pavelescu, doar merită – și decid ei deja prezidențiabilul și programul său politic salvator. Ar fi încă un eșec total, cu valoare simbolică mai mare chiar decât parlamentarele din 2012.

Dacă vor un exercițiu reușit, politic și de imagine, atunci această dreaptă trebuie să aibă curajul de a se expune. De a-și dezbate public limitele și programul. De a deschide ușa cetățenilor, nu de a urma stilul de Cozmâncă al lui Blaga, cel al analizelor între mese festive prin organizații.

Alegerea unui prezidențiabil ar trebui să fie un proces bine chibzuit și planificat, care să ocupe comunicațional anul 2013 al dreptei. De ce nu alegerilor interne? DE ce nu urmarea modelului socialiștilor francezi, care va fi preluat și de UMP în vederea prezidențialelor din 2017? Am putea avea o primăvară de lansare a programelor, o vară de deplasări interne, o perioadă oficială de campanie și un vot la care să aibă acces toți simpatizanți dreptei din România (gândiți-vă la baza de date care poate fi apoi gestionată).

Ce ar putea face dreapta din România când pare atât de firavă, de lipsită de soluții și credibilitate, de sugrumată de rizibilul prestațiilor publice ale reprezentanților săi? Se poate întoarce la popor, cum îi plăcea cândva lui Băsescu.

Sau poate nu. Friptura, chiar dacă tinde să ajungă sub 10%, e suficientă cât timp nu sunt prea mulți la masă.

Credit poză aici

WEF – România, sub Ruanda și Sri Lanka. Dar cine să discute?

Acum 3 zile, Hollande a ținut o conferință de presă de două ore și jumătate (știu, Băsescu e gelos, motiv pentru care a ținut și el una în aceeași zi și la aceeași oră). Și-a onorat în fapt promisiunea din campania electorală de a organiza la fiecare șase luni o mare conferință de presă despre ce a făcut și despre ce va face pentru Franța.

Hollande a vorbit despre cele trei mari provocări ale Franței în mandatul său: situația din Europa, reducerea datoriei și competitivitatea. Povestea despre competitivitate se baza pe un raport recent apărut, raportul Gallois, și ale cărui propuneri vor fi duse, în parte, la îndeplinire de Guvernul Ayrault.

În aceeași zi, World Economic Forum lansa Raportul asupra Competitivității Globale 2012 – 2013. La paginile 302 și 303 este evaluarea României, pe indicatori și sub-indicatori. Vestea de presă este că am coborât un loc față de anul trecut: acum suntem pe 78, sub Panama, Ruanda sau Sri Lanka. Am bătut Botswana însă, care e cu un loc sub noi. La anul poate ne mobilizăm și prindem din urmă Iranul, acum pe poziția 66 (ptiu drace!).

Nu am văzut nicăieri o mediatizare serioasă asupra situației României din Raport. Ne plângem că investițiile străine sunt la minimul ultimilor opt ani, dar refuzăm nu doar să ne uităm la cauzele profunde, dar și la ceea ce îl face pe un investitor să-și facă o evaluare rapidă și să spună „pas” venirii în România. La evaluarea pe care o arată reputatul raport al WEF, cine să riște să-și aducă banii aici?

Și media, și politicienii aflați în campanie au ratat cu brio subiectul, deși el ar trebui să stea la baza oricărei oferte de guvernare. Nu-i de mirare că, așa cum arată Vasile Dâncu, „modernizarea” a devenit un cuvânt atât de străin și de gol pe aceste meleaguri.

Nu cred că mass-media trebuie să facă tot felul de campanii mărețe despre cine schimbă România. Dacă tot sunt chinuite de responsabilitatea socială, ar putea începe tratând subiectele importante. Da, cu oamenii care se pricep. Nu, tocmiții de serviciu nu intră în calcul.


Credit poză aici

Ce e în spatele intervențiilor lui Băsescu?

După mine, ce e central în intervențiile de luni și de ieri ale Președintelui este mesajul cu „eu nu negociez cu nimeni instituțiile statului”. În ideea că poate nu s-a înțeles, Președintele a ieșit ieri cu același mesaj.

Eu am impresia că exact asta încearcă Traian Băsescu să facă – să transmită că este dispus la negociere, chiar cu instituțiile statului pe post de monedă. Vorbim aici de intenții, căci nu cred că Președintele e dispus să-și ducă la îndeplinire partea de angajament (sincer, nici nu știu dacă poate). Să-mi explic acum „povestea”.

Ideea unei suspendări a lui Traian Băsescu post-alegeri este o bătaie de cap mai mare pentru USL chiar decât pentru Președinte. Gândiți-vă – pragul e tot acolo, iar un referendum ar avea loc undeva între 15 și 20 ianuarie. Deci Băsescu s-ar întoarce iar Cotroceni, fără prea mari probleme.

Că Traian Băsescu poate face artificii prea mari după ce USL ia 50%+1 din mandate la alegerile parlamentare e o copilărie. Ifosele prezidențiale nu vor primi vreun mare feed-back „de afară”, că acolo există totuși un respect pentru ideea de majoritate. Oricâte patalamale i-ar da lui Băsescu Zegrean și Curtea de cinci, tot n-ar face mare lucru în percepția externă. Este vorba, ca în acea carte a unui franțuz celebru, despre spiritul legilor.

Ce poate face atunci Traian Băsescu și care e logica artificiilor sale televizate?

Traian Băsescu încearcă să destabilizeze USL, prin atac la principalii săi stâlpi, Ponta și Antonescu. Ponta este ținta principală, iar Președintele încearcă să-l scoată din cărți pentru funcția de prim-ministru.

Cum? Trimițând semnale de negociere către eșalonul doi din PSD, către republica baronilor. Băsescu știe că pe baronii îi interesează să-și pună oamenii prin ministere și prin instituții. Dacă e unul de-al lor la Guvern, nu contează care, e suficient. Cea mai mare bătaie de cap pentru ei ar fi să o ia de la capăt cu suspendarea – bani, mobilizare la vot, risc suplimentar de dosare penale. Băsescu face în fapt apel la comoditatea și raționalitatea baronilor locali.

Ce-ar putea totuși să le ofere pentru un astfel de târg? Președintele are influență asupra ANI și două numiri de făcut la DNA și Parchetul General. Exact singurele instituții care mai bagă spaima în baronetul local. Cele din cauza cărora somnul la 6 dimineața nu este niciodată foarte lin. Președintele poate vinde impresia că va acorda indulgențe măcar capilor (ceea ce Ponta nu poate face, a se vedea cazul Năstase). Dacă va livra, e altă poveste, având în vedere cât se ține președintele de cuvânt. Dar cred că sunt destui care să-l creadă, supraevaluându-i influența și constatând că, după toți „scheleți din dulap”, nu servesc ceai la cană de fier.

Ce-ar avea totuși Președintele cu Ponta? Ponta e unul dintre stâlpii USL. Cu el căzut, se reorganizează jocul. Tot USL va fi la guvernare, dar procesul de autonomizare a PSD și PNL se va accelera. Aceasta va produce probleme pentru Crin și PNL, mai ales că semne majore de întrebare vor fi în privința prezidențiabilului din 2014.

Prin tot acest joc, ce țintește președintele este momentul 2014. Vrea să cumpere timp și șanse pentru acel moment, în așteptarea unui prezidențiabil care să mulțumească (am în minte această imagine în care Băsescu îl întreabă pe MRU ce dracu’ a avut în cap când și-a luat unguent și vită Kobe pe banii statului) și în speranța unei guvernări PSD - PDL în 2014, înaintea alegerilor prezidențiale (sau mai repede, în funcție de cum se destramă căruța USL).

Credit poza aici

Nu te poți juca de-a selecția candidaților. Eșecul comisiei Macovei

Profunda neîncredere a cetățenilor în politică, dar și nevoia de a fructifica politic și comunicațional perioade dinaintea începerii campaniei electorale propriu-zise fac partidele să apeleze la tot felul de soluții de „moralizare” a spațiului politice.

Cel mai recent exemplu este Comisia Macovei. Eșecul său este demonstrat și mai accentuat de modul în care este tratat, politic și mediatic, cazul Trășculescu.

Ideea generală cu astfel de mecanisme de moralizare este că nu ai voie să greșești ca partid. Un singur dalmațian scăpat și te-ai ars. Mecanismele de control trebuie să fie întotdeauna de așa natură încât, atunci când se stabilesc candidații, problema responsabilității partidului să nu poată fi pusă.

Știm care au fost rezultatele Comisiei Macovei. Zeci de persoane respinse de Comisie candidează până la urmă pe listele ARD. Macovei dă comunicate prin care se spală pe mâini și spune împotriva câtor zeci de candidați a spus ea „nu” la evaluare. O bulibășeală și un dezastru de comunicare.

Din punct de vedere al imaginii, e cert că un artificiu comunicațional și organizațional care ar fi trebuit să aducă beneficii ARD se dovedește a fi o imensă bătăie de cap. O vulnerabilitate pe care ARD și-a creat-o singură, crezând că merge cu jumătăți de măsură și doar cu discursul despre moralitate în politică.

Ei bine, nu merge. Fie ești deschis să mergi până la capăt, fără a face evaluări pe google sau a da indulgențe, fie nu faci nimic și, măcar, ești mai onest.

Există o soluție deja testată și validată în privința selecției candidaților, dacă sec caută această moralizare (despre profesionalizare văd că nu vorbește nimeni). Dacă vrei moralizare, atunci îți validezi candidații în fața alegătorilor. Faci alegeri interne sau referendumuri interne deschise, în care orice cetățean să poată participa, eventual prin plata unei sume simbolice, pentru a se acoperi costurile consultării. S-a întâmplat în Franța în 2011 când l-au ales pe Hollande candidat al PSF la prezidențiale, iar beneficiile de imagine au fost atât de importante, că UMP va utiliza același proces pentru următoarele alegeri de acest tip.

Acesta este comportament de partid mare care vrea să-și asume riscuri și transformări. Variantele călduțe, se vede, nu aduc nimic bun. Dacă lași alegătorul să decidă, fără a mai implica onor conducerea de partid, riști și, în acest caz, ai multe șanse să și câștigi.

Credit poză aici

La ce vă uitați la aceste alegeri parlamentare?

Astăzi începe campania electorală. Așa cum arată și sondajul IMAS de săptămâna trecută, pare că marea miză a alegerilor lipsește – sunt puțini cei care se îndoiesc că USL va lua peste 50% din voturi și peste 50% din mandate.

În acest context, întreb la ce anume în acest alegeri ne uităm cu atenție noi, cei cu un interes specific pentru politică. Ce anume ne interesează?

Eu am câteva lucruri la care mă uit în mod deosebit în aceste alegeri:

• Participarea la vot la nivel național. Sub sau peste cea din 2008?

• Un independent în Parlament? Mă uit cu simpatie către Liviu Alexa la Cluj, dar mai ales la Olt în colegiile de deputat nr. 2 și 3.

• Cel mai votat deputat? Cel mai votat parlamentar?

• Procentul lui MRU din colegiul din Arad.

• Ce se va alege de relația cu scântei dintre primarul Cherecheș și USL la Baia Mare?

• Câți parlamentari vor avea PC și UNPR?

• Câți români vor vota în Diaspora? Am un interes special pentru Paris, unde mă voi uita de-aproape la „coada” de la ambasadă.

• Dacă vom trece peste bariera de 500 parlamentari?

• Câți parlamentari non-USL vom avea în Oltenia?

• De câtă mediatizare va avea parte disputa Ponta – Diaconescu?

Mă opresc aici, deși mai sunt destule subiecte asupra cărora merită să arunci un ochi.

Arunc cu această leapșă electorală (prima de altfel pe care o inițiez) către colegii de la „Leacul Durerii” și către toți cei interesați.

Credit poză aici

Influența meciului electoral Ponta – Diaconescu asupra campaniei electorale

Cei din ARD care privesc cu bucurie la decizia lui Diaconescu de a merge în Gorj și a candida ar trebui să se trezească. Nu doar pentru că, așa cum arată sondajul IMAS, nu au reușit să prindă aripi după prostiile USL și după formarea acestei „mari alianțe de dreapta”, ci mai ales pentru că duelul Ponta – Diaconescu ar putea deveni elementul structurant al campaniei electorale.

Se anunță o campanie mai interesantă ca în 2008. Atunci miza a fost doar în colegiile celor pe care partidele îi propuseseră de prim-miniștri. Îmi aduc aminte că am avut atunci exit-poll-uri pentru Geoană, Tăriceanu și Blaga (pentru că Stolojan era europarlamentar și nu candida). Logica uninominală, grație și sistemului de vot, a pălit însă în fața cifrelor de la nivel național.

În acest an avem un câștigător mediatic foarte clar al campaniei. El se numește colegiul electoral nr. 6 Gorj, unde îi vom avea pe Ponta și pe Diaconescu. Sunt tare curios câtă expunere mediatică va avea această bătălie electorală, câtă „earned media” (că înțeleg că vom avea, pentru prima oară pe față, și „paid media” în campanie). Duelurile lui Becali, ale lui Antonescu sau MRU vor fi copil mic pe lângă ce va reieși în urma elodiilor politice ale lui Diaconescu îndreptate spre Ponta.

Avem mai puțin de o săptămână și programele politice pe care le tot căutam acum câteva săptămâni nu au apărut. Înțeleg precauția unora, dar totuși când? În lipsă de imaginație și de diferențiere, USL și ARD ar trebui totuși să încerce să le producă rapid, măcar din blazon politic, dacă tot rolul lor e greu de estimat, spre modest, în comportamentul de vot.

Miza alegerilor va fi, ca de fiecare dată, jocul electoral. Sondaje, declarații, atacuri. Atenția deosebită asupra cuplului Ponta – Diaconescu pe care o va acorda media va face totuși să transpară și câteva elemente de politici publice, câteva zone de intervenție guvernamentală. Din acest duel pot ieși teme publice pe care oamenii să le considere relevante în luarea unei decizii de vot (vorbesc în special despre acei nehotărâți care au votat împotriva lui Băsescu și sunt oarecum dezamăgiți de USL). Ceea ce spun aici se numește în teoria comunicării efectul de „priming”, de amorsaj.

Din bătălia dintre un om de stânga și un populist de stânga este clar ce teme pot fi dezbătute – pensii, salarii, asistență socială, stat-providență. Dacă Ponta și Diaconescu reușesc să provoace impresia unui dialog pe aceste teme, să se atace, să-și dea replici, atunci de-aici poate ieși „tema centrală” a campaniei. Unii ar spune că, dacă va exista o coerență a subiectelor, ne putem face cu adevărat o idee despre eventuale legături subterane între USL și PP-DD. Dar divaghez.

Cert e că ARD nu e nicăieri într-un astfel de joc mediatic. Nu sunt sub reflector. Ba, mai mult, dacă temele campaniei vor fi cele de stânga, atunci lovitura va fi cruntă – ce decizie credeți că vor lua, în legătură cu unii care au tăiat salarii, nehotărâții care preiau, pe baza mediatizării, tema veniturilor ca subiect central de evaluare a candidaților/partidelor? Ponta și Diaconescu, alături de media care acum poate fi cumpărată și cu factură de campanie, pot pune la cale o bombă teribilă pentru ARD. Traian Băsescu s-ar putea să nu aibă cum să stea liniștit.

P.S. O să-mi spuneți că PP-DD este un ARD sub acoperire. PP-DD este însă un partid-franciză, în care cine a dat, a primit. Și sunt destui din USL care au dat.

Credit poza aici

USL. Unde e programul de guvernare?

Totul A trecut aproape o săptămână de la lansarea faraonică a candidaților USL pe de Național Arena. Altfel, a fost un răspuns bun la venirea PPE la București, mai ales ducă ce socialiștii europeni au spus „pas”, neîngrijindu-se prea tare de diplomație.

Totul Așadar, USL și-a lansat candidații. Care candidați trebuie să le spună ce alegătorilor?

Totul De aproape o săptămână tot caut să găsesc ceea ce ar trebui să fie programul de guvernare al USL pentru perioada 2012-2016. Dacă nu e poate practic să prezinte un document de câteva sute de pagini, tot e absolut necesar ca USL să prezinte principalele direcții de politici publice.

Totul Am avut, la sfârșit de august și la început de septembrie, convențiile naționale ale celor două mari partide americane, în care Romney și Obama au fost oficial nominalizați pentru președinție. Dar ambele convenții au lansat documente programatice, elemente esențiale pentru strategia politică și discursivă.

Totul Din punct de vedere comunicațional, poate nu vrei să „omori” două momente în cadrul aceluiași eveniment. Poate vrei să distingi lansarea programului politic/de guvernare de lansarea candidaților. Dar, orice logică de comunicare ai avea, nu poți lansa candidați înainte de a-i înarma cu un minim set de propuneri. Este ca și cum ai trimite apostoli să propovăduiască fără să-i luminezi în legătură cu ce ar trebui să spună.

Totul Poate îmi scapă mie. Voi vedeți rațiunea unei lansări de candidați care să nu aibă în spate un program politic/de guvernare?

Sursă foto: aici

Dalmațieni mulți. Piață politică blocată. Există vreo ieșire?

Vin alegerile, vorba lui Turambar. Voi simțiți vreun fel de pasiune, de emoție, de suspans, pentru ceea ce va fi pe 9 decembrie?

Cum remarca și Rogozanu pe VoxPublica, alegerile sunt acum, când se stabilesc candidații. Useliștii caută colegiile cu cei mai mulți primari și voturi la locale, pe când cei de la ACD fug disperați după cele în care pot lua cele mai multe voturi, ca să iasă parlamentari la redistribuire, în dauna colegilor.

Miza națională lipsește și ea. USL pare a se fi stabilizat în jurul cifrei de 55%. Poate coborî, dar greu de crezut că va lua sub 50% din mandate, cu toți circarii pe care i-a pus să împingă la poarta Parlamentului.

Participarea, din motive de dezinteres și scârbă, dar și de condiții de vot (votezi doar în colegiul în care ai domiciliul), nu va fi nici ea grozavă.

Întrebarea este, dincolo de execuțiile stângace ale candidaților, ce găsim să anime această campanie electorală.

N-a fost diferit nici la locale. Apatie și acolo. Dar măcar ne-am distrat cu Nicușor Dan. Avem vreun Nicușor Dan la parlamentare? Nu-mi spuneți de sinucigașul Sobaru, că nu cred că e nimeni confortabil să trimită kamikaze prin Parlament.

Societatea civilă de la noi, câtă și cum o fi ea, pare încremenită. Mai semnează din când în când câte-o petiție, mai face un apel și, cel mai probabi, se va limita la a inventaria pătații de pe listele de candidaturi ale partidelor. Dacă se vor limita la atât, vor putea spune finanțatorilor că și-au făcut treaba și de această dată, chit că rezultatele lipsesc.

Dilema mea este de ce nu-și asumă societatea civilă candidați în colegiile cu personajele cele mai dubioase propuse drept candidați de partide. De ce nu pun acolo câțiva oameni pentru care să vorbească reputația și care să îndrepte reflectorul către mizeria care se pregătește să intre sau să reintre în Parlament? Măcar în două colegii, unul USL și unul ARD. E atât de greu să găsești acești oameni?

Cum ne spune Aligică, piața politică e un cartel, un loc în care accesul e cvasi-imposibil pentru partide noi și pentru candidați independenți. Ați văzut din partea aceleiași societăți civile o presiune pentru a deschide piața?

Se poate juca, în aceste condiții chiar, pentru a arăta cât de disfuncționale sunt mecanismele noastre elective și politice. Dar se bagă cineva?