Incarcandu-ne cu forme

Ceea ce uneori observ in propriul meu caz transpare cu usurinta si in ceea ce se intampla de multe ori cu modul in care oamenii isi asuma spatiul public al comunicarii : am dezvoltat o cultura a formei, am estetizat neincetat prin sacralizarea lexemului textului, individualizandu-l peste masura. Impresia finala e una a frumosului care dispare rapid, asemenea unei priviri care-ti poposeste fugar pe formele exprimate de trecerea unei femei pe langa tine, pe strada ; la limita, fondul il descoperi prin recuperarea unor bucati mai mari sau mai mici din tot felul de intamplari similare, cu insignifianta importanta. Totusi, de cele mai multe ori, fondul nu apare, nu-i nici macar pierdut in cuvinte sau intre cuvinte.

Somptuozitatea si ceremoniosul unui limbaj care atinge starile de lucruri intotdeauna dintr-un plan superior, lipsindu-i aceeasi conditie cu ceea ce analizeaza si, deci, relevanta, tradeaza in Romania, intr-un mod intim inradacinat, reflexele epocii in care epilepsia si grandomania spunerii erau criteriile complimentelor la adresa prea-iubitului conducator. Democratizandu-se in parte, spatiul public romanesc a pastrat emfaza si pretiozitatea, transferand-o tuturor genurilor de relatii sociale. Dezbaterea publica, ca regina a reginelor, provoaca « betia cuvintelor » si relativizeaza in chip maiastru, impersonalizand.

In timpurile grandiosului cantitativ, asa cum releva si articolul de azi din Cotidianul, Manual de osanale pentru tovarasul Nicolae Ceausescu, cultura formei verbale goale si aparent inaltatoare ia diferite registre, de la defulare cu orice pret pana la slugarnicie animata de impulsuri lucrative. E aici un spatiu al zicerii in care traiesc oamenii publici pentru care, ca tablou, echivalentul este cel al razelor ce fac traseul invers catre Soare. Ghidusia in a inova, prin mijloace cat mai diverse, in pupatul posteriorului de inalta factura revolutionar-militanta a lui Ceausescu defineste un spatiu al paupertatii generalizate atacat cu induiosatoare inadecvare de cuvinte si fraze. Bombardand, astfel de cuvinte isi cauta vocatia compensarii, ca pe ceva pe care vor sa-l trimita din constiinta in realitatea acelor vremuri. Logoreea, propagandistica, era singura arma, asumata macar cu inconstienta de semi-zeii laudandu-si principiul degenerativ – cuplul « regal », impotriva unei lipse de orice.

Astazi, forma isi pastreaza reflexele, hegemonic. Anihileaza profesionist, in spiritul principiilor contemporane de management, orice tentativa de ordine si sens. Azi, ceea ce fusese interzis atata timp e discreditat prin periferizare si trivializare.. Ca un exercitiu, uitati-va la emisiunea « Realitatea Zilei » a lui Razvan Dumitrescu de pe Realitatea TV. Veti vedea o piesa a delirului sofisticat ambalat, in urma careia « cine pierde si cine castiga » e o intrebare retorica.

Supusi unor astfel de presiuni, in viata cotidiana traim intr-un ritm impus pe care nu-l intelegem, dar pe care facem tot posibilul sa ni-l interiorizam, desi ne e atat de strain. Divortam de miez, de ceea ce fiecare am vrea sa fim. In rate zilnice, conform cu dozele care ni se administreaza si pe care le primim deja sedati.