Dezbaterea publica de idei in democratie

Democratia nu e in primul rand un sistem politic, nu e foar o sumedenie de institutii croite si armonizate dupa principii subsumate in final celui al separarii puterilor in stat. De la clasicul sistem atenian, democratia e primordial un spatiu al dezbaterii de idei, al acceptarii dreptului celuilalt de a-si exprima opinia, chiar daca aceasta e una diferita de cea a majoritatii. Frumusetea "guvernarii poporului de catre popor" sta in promovarea individualitatii, a garantarii exprimarii punctului de vedere intr-un cadru in care, dinaninte de a se forma vremelnice majoritati si minoritati, egalitatea (cu responsabilitatea pe care o incumba) primeaza.

La 18 ani, conform legii, in Romania, esti considerat matur. La nivel educational, iti confirmi aceasta situatie prin bacalaureat, numit in anumite perioade si "examen de maturitate". In acest context, intrebarea urmatoare devine fireasca: ajunsa la 18 ani, si-a trecut democratia din Romania examenul de maturitate?

Pastrand paralela, as spune ca Romania nu a trecut examenul de maturitate intr-ale democratiei pentru ca nu i-a fost admisa inscrierea la examen, fiind in situatia unui elev de clasa a 12-a care ramane corigent in ultimul semestru de scoala. Materia incriminata e "democratia in dezbaterea publica", esenta disciplinei scapand chiar reperelor (altfel spus, "elitelor") promotiei 2008.

In plin scandal Orban, presa semnificativa din Romania, cainele de paza al democratiei, isi da cu stangul in dreptul, preferand exilari auto-impuse in locul unui dialog relaxat si centrat pe atingerea interesul comun prin integrarea perspectivelor si opiniilor diferite. Fara a ma feri de cuvinte mari, iesirea Realitatea Media din Clubul Roman de Presa lasa un gust amar, aratand ca, nici macar intr-un domeniu ce e, prin excelenta, al liberei exprimari, Romania nu a depasit modelul comunist al "unicei cai".

P.S. Botezul e un act trist. Altfel, am avea dezbateri intre idei si nu intre oameni.

Clasa politica fara proiecte

Ajunsa la majorat, clasa noastra politica pare a fi invatat doar lucruri rele. Asemeni unor elevi de liceu carora li se pare existential sa fumeze in toaleta cu colegii, politicienii nostri au invatat ca intotdeauna exista o cale mai scurta. Fara a da prea multe batai de cap, aceasta cale, daca e urmata de toti (sau de majoritatea) cu sfintenie, echivaleaza seriozitatea si poate aduce voturile mult dorite. Cu alte cuvinte, nu e nevoie de proiecte politice pentru electorat, e nevoie de birocratizarea prin acalmie a vietii politice si de trivializarea proiectelor celorlalti (atunci cand, foarte rar, acestea apar). Calea e definita de un mecanism ce functioneaza in modul reliefat de paragrafele urmatoare.

Uitandu-ma la dezbaterile politice de la televizor, imi dau seama ca in viitor aceste proiecte au sanse din ce in ce mai mici de a aparea sau, mai rau, de a fi recunoscute. In dialogul politic care se poarta azi, pozitionarea politicienilor e precum prima perioada a sculpturii antice grecesti - e caracterizata de un imobilism total, fara sugerarea miscarii. Stii dinainte de a deschide gura ce va rosti fiecare politician, fiecare emisiune e un deja-vu, iar daca ai incapatanarea de a gasi ceva util in discusuri, atunci personalitatea politicianului, prin expresivitate sau figuri retorice, e singura noutate. Impresia noului functioneaza doar pentru o scurta perioada de timp, caci, in urma expunerii media, pana si sarmul politicienilor iesiti din tipare dispare, lasand locul epuizarii intelectuale si a dezgustului repetitiei.

Proiectele politice, in sensul lor real, de politici publice capabile sa schimbe si sa amelioreze domenii, au nevoie de timp pentru a se defini, de analize dure si de previzonare. Ciclul de a contura macar un astfel de proiect politic e cu totul distinct de ritmul reflectarii vietii politice in media. Traind "la secunda", presa n-are timp, de ce oare - e o intrebare pertinenta, de filosofii politice intruchipate in practici ministeriale; presa are nevoie doar de profit prin audienta, prin sleirea de energie si de mister public a catorva exponenti care ar avea ceva de spus cu sens. Mai mult, cand in spatiul televiziunii creezi discutii pe teme derizorii in care notorii ai inconsecventei intalnesc oameni capabili, posibile proiecte politice mor, o data cu politicieni care nu stiu sa spuna niciodata "nu" unei invitatii in fata camerelor.

Dupa teoria politica, nu exista o distinctie fundamentala intre un om politic si un tehnocrat. Sunt atatia analisti care se straduiesc sa ne lumineze asupra greselii, ca, la un moment dat, s-ar putea sa-i credem. Practica politica, in democratia noastra de acum cu drept de vot, ne arata cu totul altceva: distinctia devine fundamentala cand e vorba de eficienta, in favoarea tehnocratului. E o dovada modul in care romanii cred in Isarescu, Daianu sau Macovei. Alocand mai putin timp sfaturilor strategilor politici care indeamna la notorietate exacerbata prin media, astfel de personaje au avut timp sa defineasca si sa supravegheze realizarea unor proiecte fundamentale pentru locul in care se afla Romania acum.

Traind intr-un timp in care politica a redevenit o meserie in sine, cu birocratizarea echivalenta, oamenii nostri politici, in virtutea presiunii notorietatii pe care o simt, au prea putin timp pentru proiecte politice. In esenta, proiectele politice inseamna responsabilitate, asumarea unui succes sau a unui esec major cu consecinte directe asupra notorietatii, transpunerea ad-literam a "jocului politic". Cand alegi sa te scalzi in discursuri si polemici sterile, impreuna cu toti ceilalti, posibilitatea de a scapa nepedepsit gratie sarmului personal (sau a vreunui alt element particular, posibil cat mai circumstantial) e mult mai mare. Exista deci o solutie mul mai simpla, cu aceleasi rezultate pe termen scurt - iata de ce nu avem astazi (si greu de crezut ca vom avea) proiecte politice. Sanctionarea electorala in acest caz e inutila (intr-o uniformitate, chiar daca prezenta la vot e de 10%, rezultatele sunt consemnate si considerate legitim-aplicabile).

In sfera politica, teoria jocurilor, prin dilemele sale clasice (dilema prizonierului, the tragedy of the commons), vorbeste de rezultatele sub-optime pe care le pot avea indivizii (reuniti ca si colectivitate) daca fiecare se concentreaza pe imbunatatirea propriei situatii. Intr-un prim nivel, raportandu-ne la situatia votului uninominal in Romania, dilema pare a fi infirmata: urmarirea intereselor de catre fiecare actor politic a dus la un joc de tip "fricosul", cu consecinte apreciate de electorat (asumptia e valabila daca noul sistem de vot e implementat pentru anul electoral 2008). Totusi, pe termen lung, dilema pare confirmata: preocupati de interese prezente derizorii si ajutati de contextul public (cu influenta decisiva a mass-media), politicienii nu vor ajunge decat prin accident (probabilitatea matematica va fi probabil una de tip "Loto") la proiecte politice importante pentru romani. Rezultatele nu mai e nevoie sa fie comentate.

"Noi nu judecam dupa asta"

In spiritul a ceea ce se intampla de multe ori la Realitatea TV, isterizarea e termenul dominant. Isterizarea e totusi un fenomen complex, care se creeaza prin mijloace cat se poate mai diverse, nascocite de oameni pentru care o stire nu e stire daca e obiectiva. Conteaza mult mai tare tusele "fine" ale moderatorilor, titlurile mari si belicoase, aspectele conexe ale vietii persoanelor implicate sau indignarea pusa de jurnalist in gura simplului cetatean.

Replica din titlu ii apartine lui Mihai Tatulici, rostita fiind in timpul emisiunii de la RTV din 18 decembrie in care se dezbatea problema accidentului ministrului Orban. Ea este facuta in momentul difuzarii in direct a unui filmulet (postat si pe blogul lui Cristian Sutu), din 2005, cu actualul ministru al Transporturilor dansand pe ritmuri de manele. Daca "noi nu judecam dupa asta", ce sens are sa difuzezi asa ceva in emisiune? Daca vrei sa insinuezi ca menestrelul PNL-ist era beat la volan in momentul accidentului, de ce nu ai decenta de a considera respectivul filmulet o circumstanta agravanta in momentul difuzarii sale?

Desi aceasta ar putea fi prima impresie, intrebarile de mai sus nu sunt retorice. Ele au un raspuns, dupa mine, destul de simplu: pentru ca jurnalistii au uitat cine sunt sau ce sunt. Am observat la inceput cu zambetul in coltul gurii spiritul mesianic de care se simt patrunsi jurnalistii importanti din Romania. Vorbesc cu atata verva, atat de transant, in numele unor idealuri marete, a impozitelor pe care le platesc, a cetatenilor care parca i-au votat, a interesului public pentru a carui indeplinire au fost parca teleportati de pe talerele balantei justitiei, dezechilibrate astfel. Astazi imaginea mi se pare mult mai trista.

Indiferent ca marii jurnalisti fac acest lucru din convingere sau din ratiuni de rating, erijarea mult prea emotionala in vocea unui popor oprimat tinde sa-i aduca la acelasi nivel de credibilitate cu oamenii politici. Inainte de a fi formatori de opinie, jurnalistii au obligatia de aduce la cunostinta publicului stiri obiective. Pozitia de larga expunere mediatica de care dispun nu ii zeifica, ci ar trebui sa-i responsabilizeze.

In aceste conditii, atomizarea sociala isi gaseste si mai multe conditii de dezvoltare. Intr-o societate in care presa functioneaza consumerist si exploatand trivial emotii de moment pentru a pune in scopuri proprii presiune pe factorul politic, individul e tot mai usor sa fie derutat de multimea de informatii deseori contradictorii din spatiul public. Astfel si la nivel de credibilitate, mass-media devine un produs comercial, veridicitatea devenind un concept vandabil.

Ca un element suplimentar, am asistat uneori la incercarea de transfer a credibilitatii de care se bucura mass-media in spatiul public la obtinerea unor avantaje pentru afacerile propriu-zise ale trusturilor de media. Cristian Tudor-Popescu, la un moment dat, avea alura unei persoane prin care vorbeste Duhul Sfant atunci cand se referea la presa ca afacere aducatoare de idealuri si nu de profituri; vorbindu-se despre imobilele din Casa Presei Libere, pentru merite in sfera binelui public, mass-media avea, dupa Presedintele CRP, dreptul la preturi de nimic pentru acestea.

"Noi nu judecam dupa asta" e expresia unui sindrom. Presa a uitat ce este si ce trebuie sa faca, depasindu-si limitele si devenind in primul rand o afacere. In spatele unor linsaje mediatice, e doar expresia unor mundane scopuri comerciale, e disperarea, cu efecte dramatice, de a face profit din ideea frumoasa a "cainelui de paza al democratiei". Daca aceste derapaje nu sunt constientizate de catre "a patra putere in stat", atunci e cu atat mai rau.

Perlele partidelor fără de oameni şi fără de partide

În asentimentul multor români şi a discursurilor oamenilor politici, consider şi eu că această clasă politică, acest mod de a administra treburile cetăţii şi-a trăit epoca, rezistând astăzi numai prin artficii retorice. Aceste artificii retorice nu au de multe ori nimic în comun cu logica, desconsiderând calitatea umană şi intelectuală a celor ce se află la celălalt capăt al mesajului.

Spre deosebire de Traian Băsescu, nu cred între unii care sunt buni şi alţii care expun numai prin invocarea numelui incompeneţenţa şi/sau corupţia. Nu numai românii au conducătorul pe care îl merită, dar şi clasa politică. Se cade, aşadar, să fim circumspecţi şi critici cu toţi "înfăptuitorii de interes public", ce trăiesc prin partide sezoniere şi consideră diploma de studii o achiziţie utilă doar pentru CV.

Două exemple de "profunzime" parlamentară:

- "Deputatul PNL Mihăiţă Calimente a solicitat Administraţiei Prezidenţiale să prezinte opiniei publice costurile, dar şi sponsorii campaniei desfăşurate de şeful statului pentru referendum, liberalii luând în calcul şi ipoteza de a-l da în judecată pe Băsescu pentru chelutielile plebiscitului.” (ştire www.realitatea.net)

- Raluca Turcan, de la fostul PLD, vorbea astăzi în emisiunea lui Răzvan Dumitrescu de la Realitatea TV despre doctrina viitorului PDL, o îmbinare între curentul popular şi cel liberal. Având în vedere clara distincţie în Europa dintre cele două familii politice, nu m-ar mira ca inovaţia politică autohtonă să meargă şi mai departe, integrând şi elemente socialiste (poate se păstrează trandafirul ca semn electoral). În acest context, vocea raţiunii se aude firav: PDL "nu înseamnă nicio doctrină", fiind "un melanj penibil ideologic" (declaraţia lui Sorin Frunzăverde din ziarul "Adevărul", 5 decembrie 2007).

Eşecul unui referendum şi regresul unui partid

Deşi subiectul este deja intrat în istorie, apreciez oportunitatea câtorva idei despre referendumul lui Băsescu şi despre soarta defunctului PD la alegerile europarlamentare.

Eşecul PD: legitimarea candidaţilor nu prin ei înşişi, ci prin vocea Marinarului. Faptul că Dirigintele era ocupat cu referendumul i-a ajutat şi mai puţin. Oricât de apreciat ar fi Băsescu de către popor (deşi se vede că popularitatea preşedintelui o cam ia la vale), omul simplu, exponentul clasic al principiului democraţiei reprezentative (un om - un vot), nu poate privi decât cu circumspecţie personaje ce nu au curajul să meargă pe picioarele lor (posibil chiar să nu poată - a se vedea demonstraţia penibilă a lui Rareş Niculescu la o emisiune a Realităţii TV după anunţarea rezultatelor exit-poll-ului).

Eşecul Preşedintelui: strategia de campanie a fost greşită - nu era important să promovezi votarea uninominalului de către electorat, ci trebuia să te axezi pe motivarea oamenilor în a participa la vot. În condiţiile în care oamenii ştiau prea puţine despre diferenţa dintre cele două tipuri de uninominale aflate în discuţie, abordarea lui Băsescu de a se război cu fantome rămase de la referendumul trecut a fost fundamental greşită: trebuia profitat de confuzie, prezentându-se votul drept confirmarea de către popor a unui demers început de clasa politică, partea lor de responsabilitate în reforma politică. Mult prea obişnuit cu adversari palpabili, pentru care nu era nevoie de niciun efort în a-i defini, Băsescu a întâmpinat cea mai mare dificultate (pe care de altfel nu a putut-o depăşi) încercând să-şi găsească opozanţi, uitând că, referitor la votul uninominal, clasa politică a exprimat de atâtea ori public consensul. Într-un moment în care ideea potrivită nu avea nimic de-a face cu vânătorea de vrăjitoare, Băsescu a căzut pradă spiritului conflictual, care i-a adus totuşi de atâtea ori succesul.

« De ce preferă bărbaţii blondele? » or the history of a wrong question

Închişi cu temerile lor, bărbaţii caută o deschidere către lume. Şi deschiderea către lume se face sub impulsul tăriei temerilor lor, actul alegerii derulându-se cu rapiditatea nevoii de echilibrare. Aceasta ar fi o explicaţia pentru care bărbaţii preferă blondele.

E ca toate alegerile, raportând femeia ca piesă a puzzle-ului care recompune ţăndări ale virilului. Doar că aici un alt lucru contează : preferăm o deschidere pe care o vedem uneia pe care ar trebui să o descoperim de unii singuri.

Blondul e un construct cultural, hrănindu-se cu o generalizare în rândul bărbaţilor a sentimentului vârstei de mijloc. E o temere, un efect al panicii care se insinuează treptat-treptat ca o constantă a masculinităţii, transmis cu străşnicie de la tată la fiu.

Sentimentul de a fi tot timpul sub presiune grăbeşte alegerile, le face să stea sub semnul facilului şi conduce către « deschiderea fizică » - blondele. Sexualitatea se consumă astăzi cu rapiditatea devorării unui hamburger: nu pentru că îţi este neapărat foame, ci pentru că mai ai multe altele de făcut (sau ţi se pare, mai mult sau mai puţin indus). Bărbaţii trăiesc în era consumerismului şi se adaptează, fiind superficiali şi generalizând.

Şi totuşi, femeile s-au adaptat, demonetizând blondul, demistificându-l şi făcându-l lumesc. Astfel, fiecare brunetă actuală păstrează trecutul unei oxigenări sau seminţele unui viitor strălucitor prin culoare. În aceste condiţii, întrebarea « de ce preferă bărbaţii blondele » devine la fel de anacronică precum aceea « de ce preferă bărbaţii femeile ? ».

În aceste condiţii, pe cine trebuie atunci dat vina pentru ce li s-a întâmplat blondelor? Pe bărbaţii care şi-au căutat-o cu lumânarea, creând dezbinarea în rândul sexului slab sau pe femeile care au mai distrus un ideal?

Destinul unui PLD în politica românească

Am scris acest text pe 1 decembrie. Acum, la două zile, tocmai am aflat că PD+PLD=PDL. Încă un vot irosit.

Am votat PLD la ultimele alegeri. Nu m-am simţit confortabil cu un PSD al lui Geoană, cu un PD al nimănui din interior sau cu un PNL mult prea civil ca să-l iau în serios. Şi pentru că sunt încă la vârsta la care consider că nu pot prefera non-alegerile (a nu participa la vot), am ales să-mi pun ştampila pe Partidul Liberal Democrat. Deşi îmi este greu să recunosc, nu a fost vorba numai de o ştampilă, ci şi de o firavă speranţă. Aş încerca să detaliez o asociere a acestui concept cu partidul lui Stolojan.

Într-o clasă politică intrată într-o criză profundă de încredere, românii caută soluţii - soluţia de a-şi depozita speranţele şi visele. În funcţie de nevoi şi de circumstanţele vieţii lor mai mult sau mai puţin nenorocite, apar speranţe precum PRM, PNG şi PLD. Traseul acestor partide pendulează între speranţă, soluţie de circumstanţă şi alternativă. Ultimul partid de această factură de pe autohtona tablă de şah e Partidul Liberal Democrat, care a parcurs, prin procentajul de la alegerile europarlamentare, o primă treaptă în legitimarea ca alternativă.

Totuşi, până la a deveni o soluţie legitimă, de la al patrulea partid al ţării la primul, drumul este lung. PLD are o singură soluţie pentru a parcurge drumul către supremaţie: trebuie să se rupă de imaginea de partid prezidenţial, capabil să-şi formeze singur opiniile sau direcţiile, înaintea prescripţiilor fostului lider democrat. Altfel, eşuează într-un mod mai mult sau mai puţin demn :

- reprezintă o ceată de nealiniaţi, de oameni care, plecaţi din PNL pentru că nu au reuşit să se impună, plutesc în derivă.

- sfârşesc mărunt într-o fuziune cu PD, arătând micimea unui demers şi inutilitatea votului celor 7-8% care au crezut în Stolojan la alegerile europarlamentare.

Mă lansez în astfel de speculaţii plecând de la ideea că « PLD este adevăratul moştenitor al liberalismului în România ». Ca un partid cu o genealogie atât de nobilă, m-aş gândi că nu se mulţumeşte cu statutul de partid de duzină.

Despre Taubman si ocolirea fondului problemei

Ambasadorul Taubman a facut, intr-adevar, o mare gafa diplomatica. Amestecul unui inalt oficial strain in treburile unui alt stat e mai mult decat o dovada de impolitete, e o dovada chiar a sfidarii institutiilor legitimate democratic din acel stat.

Dar, in mod sigur, ambasadorul american, cu atata experienta politica, stia acest lucru. Stia ca va deranja destui politicieni cu aceasta afirmatie si totusi nu s-a sfiit sa declare ce a declarat. Intrebarea fireasca ar fi de ce.

E ciudata, intr-un sens negativ, capacitatea de coagulare a clasei noastre politice in incercarea de a deturna atentia opiniei publice de la adevaratele probleme. Constienti ca jocul politicianist, multitudinea de declaratii si pozitii publice nu fac decat sa plictiseasca populatia, vajnicii nostri conducatori au gasit inca o data solutia de a nu-si asuma pana la capat o greseala, punand-o in seama unui personaj care spera, de asemenea, sa nu fie in situatia de a si-o asuma.

Asa cum arata si comunicatul Ambasadei SUA la Bucuresti, ambasadorul Taubman a vorbit nu din postura de diplomat, ci din aceea de "prieten al Romaniei". Un prieten al Romaniei care si-a permis sa renunte la declaratii formale pe care sa nu le inteleaga decat diplomatii de profesie si sa vorbeasca pentru larga masa a populatiei si, in consecinta, si pentru politicieni.

Ajungand la fondul problemei, prea repede uita politicienii romani de esenta declaratiilor ambasadorului Taubman. Prea usor disputele se rezuma la intrebarea privind interferenta oficialului in afacerile interne ale Romaniei. Pentru reimprospatare, doua aspecte sunt demne de sesizat.

Pe de-o parte, propunerea de modificare a Codului Penal a fost poate cea mai directa incercare de a calca democratia in picioare de la afacerea Armaghedon incoace. Admirabila capacitate de coagulare a opiniei publice, prin examinarea unor prevederi legale de-a dreptul bolsevice, a dus la modificarea acestei legi, predominant in chestiunile conexe activitatii jurnalistilor. Incercarea ambasdorului Taubman, ca simplu prieten al Romaniei, a fost de fapt exprimarea unei frustari raportate la modul in care problema Codului Penal a fost uitata, la modul in care opinia noastra publica, multumindu-se cu putin, a reactionat in ultima vreme. Ceea ce ar trebui sa ne dea de gandit si sa analizam in continuare e ca sunt inca destule probleme, unele foarte grave, in legatura, cu Codul Penal.

In al doilea rand, uimeste incapacitatea oamenilor nostri politici de a surprinde placut "asistenta" intr-un moment in care, se stie, populatia e mai receptiva. N-am vazut nicio reactie politica care sa treaca peste falsul sentiment national si sa se refere la fondul problemei - Codul Penal. Astfel, Bogdan Olteanu a inteles ca trebuie sa fie avocatul tuturor (al Parlamentului, al lui Chiuariu si al Guvernului, al coruptiei - ca doar asa a venit si Taubman in Romania), aratand ca simpatia publica de care e inconjurat este doar efectul lectiei invatate papgaliceste. PD si PLD nu puteau decat sa se bucure de inabilitatea junelui, pentru a da in cap PNL-ului si a se erija, fara argumente convingatoare si fara a ataca esenta problemei, in prietenii americanilor. Mircea Geoana vorbeste de o gafa politica inacceptabila a lui Olteanu si ramane inca o data la mijlocul drumului, nemaiarticuland altceva cu sens; "batranii" Iliescu si Nastase sunt, normal, impotriva liderului PSD, peiorand in virtutea propriilor experiente cu americanii despre neatarnare si bolsevism. PRM, prin Funar, se situeaza firesc, pe aceeasi linie care, cel mai probabil, o sa-i indice iesirea din Parlament. Iata radiografia unei situatii in care, inca o data, problemele scapa politicienilor nostri, prea preocupati oricum sa-si indeplineasca singura vocatie pe care o au - aceea a scandalului.

E putin important ce se va intampla cu Ambasadorul Taubman. Oricum, prin ce a facut, el ramane un prieten al Romaniei. Mai important e ce vor intelege politicienii romani din aceasta declaratie. Daca si de aceasta data se vor limita in a se invarti in jurul cozii, certandu-se in continuare intre ei si ocolind fondul problemei, atunci ne aflam din nou in situatia unui "Noi nu ne vindem tara" reesapat in "N-avem nevoie de sfaturi, caci n-avem probleme", cu consecinte semnificative. Inca o atitudine paguboasa, pentru care solutia e recuzarea in masa a clasei politice si inlocuirea ei.

Nazistul Cioroianu

Nu vad in ultimele evenimente in care a fost implicat ministrul de externe manifestarea unor atitudini naziste. Mai mult, mi se pare penibila si profund politicianista atitudinea unor oameni politici care nu faceau decat sa-i reaminteasca lui Cioroianu evenimentele din anii '30-'40, trasand cu pretins talent retoric paralele. Totusi, aceste evenimente, impreuna cu alte fapte ale ministrului (mai mult sau mai putin "fapte de presa"), ar trebui sa nasca o discutie sincera despre relatia intelectualului Cioroianu cu diplomatia in special si cu politica, in general.

Intrarea unui intelectual precum Adrian Cioroianu in politica a fost un moment care, desi poate a trecut neobservat la momentul in care a avut loc, a contribuit subtil la intarirea autoritatii noii fortei politice care se contura la acel moment in Romania. Un om recunoscut ca un specialist al domeniului din care provenea si care arata taria unor judecati si orientari bine chibzuite nu putea fi decat un castig in echilibrarea esafodajului politic autohton. Evolutia in spatiul politic a profesorului universitar este insa inca o dovada a faptului ca, in Romania, politica devoreaza, scoate ce e mai rau din oameni si-i egalizeaza catre zero, niveland varfurile.

Sunt mai multe elemente care indreptatesc afirmatia in cazul ministrului de externe, elemente bazate pe o realitate chiar direct observabila.

Inainte de a fi ministru de externe, Cioroianu a fost senator de Timis, incepand cu anul 2004. "Botezul" Parlamentului viitorul ministru l-a primit in modul cel mai firesc, intelegand sa aproprie demnitatii alese badarania si vanitatea multor colegi, unii mai vechi, altii mai noi, ai domniei sale. Sarmul in sustinerea unor idei de rezonanta publica si taria afirmarii unor astfel de idei a facut loc unui comportament astfel echivoc, motivat poate ca "adaptare". In aceasta sfera de manifestari, urmatoarea mi-a atras atentia: intr-o monitorizare a activitatii unor parlamentari (ce-l includea) realizata de Institutul pentru Politici Publice (IPP) si Asociatia Nationala a Birourilor de Consiliere pentru Cetateni (ANBCC), senatorul Cioroianu a inteles ca trebuie sa masceze lipsa sa de preocupare pentru cetatenii ce-l trimisesera in Parlamentul in felul cel mai politicianist cu putinta. Istoricul a incercat, uzand de demnitatea publica pe care o indeplinea, sa intimideze raportorul local al celor doua organizatii, amenintand cu folosirea justitiei pentru "prejudiciile de imagine cauzate".

In raport cu activitatea sa ca ministru, ceea ce, intr-un articol de saptamana trecuta, inventaria "Romania Libera" - mai marile sau mai micile gafe ale lui Cioroianu in functie - poate functiona ca un alt element de reper asupra modului in care totusi tanarul politician intelege politica si diplomatia.

Daca astfel de comportamente - e adevarat, nu tocmai conforme cu ceea ce s-ar dori de la noua clasa politica, isi pot gasi justificari, unele tinand de lipsa unei experiente politice sau diplomatice de durata, care se poate insa compensa, atitudinea pe care am vazut-o saptamana trecuta la ministrul Cioroianu sustine ideea nu numai ca acesta ar trebui sa lase altcuiva scaunul ministerial, dar si ideea unei auto-exilari a personajului undeva departe-departe de viata politica. Poate reflectia si viata la catedra l-ar ajuta pe personaj sa-si schimbe atitudinea si sa revina mai apoi, ca batran intelept, in politica.

La un eveniment organizat de IPP si Centrul de Resurse Juridice saptamana trecuta cu privire la situatia romilor din Italia, ministrul Cioroianu, dupa gafa binecunoscuta, a fost in masura sa uimeasca asistenta, lasand-o fara glas. In multitudinea de probleme pe care, pertinent, participantii la dezbatere le ridicau referitor la atitudinea Guvernului si a Ministerului de Externe fata de romanii din Peninsula, Adrian Cioroianu considera adecvat sa trateze totul cu cea mai mare seninatate, adoptand o atitudine de tip stoic. Desi situatia era departe de a fi una stabilizata sau normala, ministrul intelegea sa decline responsabilitati si sa trateze totul de la nivelul omului neimplicat si lucid, care e in masura sa observe, in aspectele mai mult sau mai putin banale ale existentei, profundul si poezia vietii.

Astfel, atunci cand i se vorbea despre demisie, stimabilul intelegea sa se refere la poezia pe care, in ultima sa vizita din Italia - cea de Argint, o observase in glasul unei femei rome de la periferia Romei, in melanjul pe care ea il realiza in combinarea limbii oltenesti cu dialectul italian. La compunerea unui tablou cat mai emotionant, Cioroianu adauga imaginea plopilor din Craiova, pe unde traise respectiva femeie si unde aceasta o intalnise, ce destin!, pe mama politianului.

Cum sa mai vorbesti despre strategii si politici cu un intelectual uitat intr-ale sale, siret in a ocoli esentialul interes public?! Mai ciudat, si un subiect asupra caruia ar trebui insistat, este ca atitudinea aceasta de trista resemnare e comuna mai multor ministrii penelisti: astfel, catre sfarsitul lunii octombrie, Paul Pacuraru se plangea de sistem in incercarea de a-si face treaba in ograda proprie, atunci cand societatea civila il avertiza asupra unor grave probleme existente.

Toate aceste elemente nu fac decat sa tradeze imaginea reala a lui Cioroianu: imaginea nu a unui nazist, ci a unui "prostanac" intr-ale politicii si ale diplomatiei. Problema e ca, fata de clasicul exponent al termenului, urmarile actelor ministrului sunt directe aplicbile cetatenilor romani. Intelectualul rasat, fie ca e vorba de pervertire sau de inadecvare, a devenit politicianul hrebenciuc, pentru care insa Liiceanu nu scrie vreo scrisoare emotionanta.

Si pentru a dovedi ca e din ce in ce mai hrebenciuc, Cioroianu nu-si va cere nici demisia din functie, nici iesirea din politica. Inca unul pierdut.

"Miracolul" comunicarii politice

Cu toate ca ideea comunicarii politice specializate, desfasurate de firme importante, este astazi acreditata ca element de baza a modului de a te raporta profesionist la politica, realitatile curente ale campaniei pentru Parlamentul European tradeaza un amatorism care nu e strain perioadelor cand se aruncau din avion, pe la mijlocul anilor '90, fluturasi ale "partidului-stat" din acel moment.

Citind pliantul urmator (voi transcrie partea sa cea mai importanta), ma intreb care e profesionismul adus de catre "noua comunicare politica". E vreo diferenta intre acest mod de a comunica si cel folosit de-a lungul campaniilor electorale prin care a trecut Romania din '90 pana astazi? Cum poti sa faci, din postura de consultant, "miracolele" pe care le asteapta oamenii politici de la tine, utilizand aceleasi stereotipuri de a te adresa electoratului, punandu-l in situatia interogatoriul KGB-ist in care nu are, practic, decat o singura varianta de raspuns?

Asa cum arata textul urmator, in virtutea preluarii responsabilitatii politice, firmele de marketing politic arata ca demersul lor de comunicare nu e numai contrar interesului alegatorilor, dar si superficial si lipsit de creativitate.

"Liberalii te reprezinta in Europa

10 motive pentru a sustine PNL

1. PNL a finalizat cu succes procesul de integrare a Romaniei in Uniunea Europeana.
2. PNL este partenerul politic cel mai respectat de oficialii europeni si face ca Romania sa fie respectata de partenerii europeni.
3. PNL are oamenii cei mai cunoscuti la nivelul cancelariilor europene si poate sa influenteze deciziile in favoarea cetatenilor Romaniei.
4. PNL a demonstrat ca are capacitatea de a absorbi fondurile europene si de a le utiliza pentru proiecte folositoare comunitatii.
5. PNL este membru al familiei liberale europene de 14 ani, fiind recunoscut ca un partener de incredere.
6. PNL are capacitatea de a atrage investitii private din Europa pentru a crea locuri de munca si de a creste veniturile romanilor.
7. PNL a fost de peste 130 de ani partidul care a condus Romania spre Europa, spre modernizare, dezvoltare si civilizatie.
8. PNL are cea mai buna reprezentare la nivelul institutiilor europene (Comisar European, reprezentant in Consiliul European, reprezentant in Curtea Auditorilor etc.) fiind capabil sa influenteze deciziile pentru a sprijini Romania.
9. PNL este singurul partid care a finalizat propria reforma morala, eliminand din randurile sale pe toti cei care au facut parte din aparatul de represiune al regimului comunist.
10. Toti candidatii PNL la Parlamentul European respecta exigentele impuse de Coalitia pentru un Parlament Curat."

Jignind de multe ori inteligenta, logica si realitatea, aceste afirmatii ar trebui explicitate una cate una.

Iluzia uninominalului ca mecanism de responsabilizare

Desi putini ar putea fi convinsi cu adevarat de acest lucru, ne aflam in campanie electorala pentru Parlamentul European. In contextul acestei noi lupte politice, un element a fost prezentat cu mare interes de catre presa, uneori atentia acordata subiectului fiind mai mare decat candidatilor partidelor: persoanele (si firmele din spatele acestora) care se ocupa de consultanta politica a structurilor angrenate, mai mult fara voie, in confruntarea electorala.

In ideea de a gasi senzationalul in orice, elementul care, bine ascuns, scapa perceptiei comune, presa a inteles sa-si asume rolul de organ al "dez-vrajirii lumii", prezentand ideea de consultanta politica intr-o mantie atat de stralucitoare, incat ai fi crezut ca alegerile euro-parlamentare sunt doar prilejul pentru tot felul de personaje de a-si exercita geniul manipulator.

Firesc, partidele politice nu se raportau la electorat (ca arbitru) decat intr-un plan secund; lupta importanta era aceea pentru obtinerea serviciilor acestor "vrajitori ai Photoshop-ului si intelepti intr-ale faptului de presa". A vorbi coerent publicului despre idei si programe europene, in virutea unui spatiu care ti-a fost acordat de catre mass-media, era un accident fericit, insa nerelevant si "cu adresare improprie catre publicul tinta"; mijloacele clasice de reclama politica erau depasite, in virtutea noii filosofii conform careia politica a devenit un produs de consum a carei imagine trebuie sa terorizeze la tot pasul buimacul electorat. Acestei realitati, conforma fabricarii nevoii ce determina cererea, i se raspunde prin ideea miracolului politic, infaptuit prin firme, "mai interne" sau "mai externe", de marketing politic.

La realitatea unui mediu politic in deriva, lipsit de credibilitate, solutia a fost sugerata, cu efecte lucrative, din exterior, prin noul mod de a prezenta realitatea politica; noul mod de a face/prezenta politica a fost acceptat cu usurinta, caci nu lua decat foarte putin in calcul responsabilitatea candidatilor pentru rezultate. Esecul sau succesului unui euro-candidat vor fi astazi efecte directe ale comunicarii politice, ale abilitatii consultanului de a modela, prin emotii si asocieri bine gandite, comportamentul electoral.

Desi, la un prim nivel, mass-media e raspunzatoare pentru acest mod de a concepe campania electorala, prin favorizarea comunicarii aparent dezinteresate a unor "specialisti" si prin incurajarea mecanismelor consumeriste din sfera politica proprii tarilor occidentale, lucrurile stau cu totul altfel. Politicienii au gasit cea mai buna modalitate de a evita responsabilizarea publica a demersurilor lor electorale (si a celor trecute care ii legitimeaza ca si candidati), pasand-o unor structuri care, in virtutea unor sume deloc neglijabile, sunt chiar dornice sa-si "murdareasca mainile" (in sensul in care vorbea Michael Walzer).

Vizibil in campania pentru euro-parlamentare, acest mod de a concepe jocul politic va fi din ce in ce mai utilizat in 2008, anul electoral care urmeaza. Efectele nu sunt greu de anticipat: nici macar votul uninominal, folosit ca panaceu (cu cata vedicitate, aceasta e o alta discutie), nu va putea sa duca la responsabilizarea alesilor, din moment ce modul acestora de a se raporta la electorat va fi profund deformat de campanii de comunicare cu efect pe termen scurt, care nu vor utiliza asteptarile electoratului decat ca mijloc (si niciodata ca scop) pentru actiuni ulterioare similare.

Diferenta de grad sau de natura? Discutie aplicata in cazul Daianu

O intrebare care ma tot framanta de ceva vreme este legata de diferenta dintre mediul politic si cel neguvernamental. In virtutea unei situarii, cel putin teoretice, intre cele doua extreme create de criteriul exercitarii puterii politice, asum aceasta diferenta.

In continuare, intrebarea, in spiritul unor rezonante filosofice, este urmatoarea: diferenta dintre politica si societatea civila este una de grad sau de natura?

Raspunsul 1: diferenta de grad. In virtutea unei asemenea optiuni, rezulta ca se poate face o evaluare reciproca valida intre cele doua entitati; mai precis, oamenii politici pot fi analizati critic de catre societatea civila iar societatea civila poate fi supusa unui aceluiasi proces de catre clasa politica (ca o paranteza, cum in Romania e greu de creat o cultura a dialogului intre cele doua medii, de o evaluare critica pertinenta e si mai dificil de vorbit). Existand procesul de analiza in privinta competentei si a demersurilor realizate, rezulta ca daca un om e bun sa faca "munca neguvernamentala", atunci e capabil sa faca si munca politica. In acceasi masura functioneaza propozitia analoga.

Raspunsul 2: diferenta de natura. Pe aceste coordonate, rezulta practic o distinctie fundamentala intre mediul politic si cel neguvernamental. Desi se raporteaza la subiecte comune, realitatea unui mediu e incomensurabila in termenii celeilalte entitati. Mai precis, oricat de ciudat ar parea asta, din politica nu poti sa vorbesti despre ONG-uri pertinent iar din societatea civila actiunea ta de a sonda realitatile politice de o maniera profesionista nu face nici cat doua cepe degerate.

In conditiile acestor delimitari conceptuale, imi vine in minte urmatoarea intrebarea: cum, din punct de vedere rational, se poate gasi Daniel Daianu, fost colaborator de nadejde al Societatii Academice Romane (SAR), pe "lista neagra" a Coalitiei pentru un Parlament Curat, in care organizatia mai sus mentionata e vioara intai? Din punct de vedere al delimitarilor asumate, aceasta prezenta n-are nici o justificare din punct de vedere logic. Daca un om, in virtutea asumarii primului raspuns, e bun in societatea civila (si, pentru SAR, Daianu era foarte bun ca "tehnocrat"), atunci prezenta lui in politica nu ridica nicio dilema. Pe de alta parte, acceptand raspunsul 2, cum poate spune societatea civila ceva cu sens despre ce ar trebui sa se intample in politica, din moment ce criteriile de analiza nu sunt si nu pot fi echivalate?

Ciudat cum ni se releva, dupa demontarea unor argumente ale autoritatii, ca politica e plina de emotii si de simpatii.

Societatea civila si participarea publica

Intr-o tara in care participarea publica e atat de redusa incat administratia considera acest lucru o dovada a performantei sale, societatea civila e rareori un partener de dialog ce promoveaza interesul cetateanului. Intre iadul mediului politic si intre paradisul interesului public, ea prefera sa stea la mijloc in purgatoriu, servind individul de pe strada prin accident si promovandu-se la nivel individual in raport cu puterea politica.

In politica se ajunge, vorbind la modul general, pe mai multe cai:

a. promovat de vreun amic politic, prieten de familie, in cazul celor cu stare;

b. exista varianta hollywoodiana a pornirii de la lipirea de afise pana la fotoliul de deputat sau ministru, corelat intotdeauna cu gasirea ulterioare a unei "aripi protectoare";

c. avansand de la simplu consilier la pozitii inalte, pentru a forma camarila seniorului. (Ceea ce spunea Orban la un moment dat la Alba Iulia e un subcaz al acestei situatii.)

d. criticand, din pozitii in organizatii neguvernamentale, puterea pentru ajunge sa faci parte din ea sau din cea viitoare, pe moment in opozitie.

Daca asupra unei optiuni politice asumate de la inceput si fara echivoc sunt mai putine de comentat, poate doar in conditiile in care operam cu un raport de stransa determinare intre moral si politic, asupra plonjarii din mediul neguvernamental in cel politic discutiile sunt mai nuantate.

Optiunea prezentei in mediul neguvernamental trebuie sa fie slujirea cetateanului, indiferent de cine se afla la putere. Asa cum practica democratiei ne arata, exista intotdeauna elemente de criticat si de indreptat in politicile si masurile pe care le promoveaza un guvern. Pe de alta parte, si acest lucru trebuie remarcat, nu se poate impune unui profesionist sa nu exercite functii publice in specialitatea pe care o detine, fara insa a se angaja politic. Mai mult, in virtutea libertatii atat de greu obinute si intelese in tara noastra, nu se poate impune unui membru al unui ONG, de exemplu, sa nu intre in politica.

Problema apare insa cand pe axa politica - societate civila, un personaj face naveta (uneori in cadrul mai multor partide politice) cu o frecventa mai mult sau mai putin dependenta de cicluri politice. Asumarea unei asemenea ambiguitati e un indicator pentru doua aspecte, in virtutea distinctiei moral - politic cu care se opereaza: competenta politica indoielnica si moralitate echivalenta.

Lipsa de credibilitate a societatii civile romanesti si, implicit, incapacitatea ei de a coagula opinia publica in jurul unei teme de interes provine tocmai din lipsa de credibilitate a purtatorilor de mesaj, a asa-zisilor "lideri ai societatii civile". Nu poti sa slujesti idealuri politice, sa te intorci la analize aparent nepartizane si sa te intrebi de ce esti contestat, in virtutea unui demers sofistic asemanator atacului la persoana.

Asa cum suspiciunea pentru un om politic este o conditie suficient de tare pentru a-i crea mari prejudicii de imagine si poate chiar decesul politic, societatea civila ar trebuie sa-si asume o aceeasi conditie. Coalitia pentru un Parlament Curat ar trebuie condusa de Coalitia pentru ONG-uri Curate.

Desi in cea mai buna lume dintre cele posibile, un asemenea demers nu si-ar avea rostul, trebuie cu tristete, sa consemnam ca realitatea e alta: credibilitatea purtatorilor de mesaj neguvernamentali, supusa optiunilor politice de baza ale populatiei, e hotaratoare pentru optiunea de participare publica a cetatenilor.

Cum reflexul participarii publice in Romania e ca al unui bolnav paralitic de cancer in faza terminala, aceasta spune multe despre credibilitatea societatii civile de la noi.

Despre politica si naturalete

Ceea ce e tot timpul fascinant la Traian Basescu, ceea ce creeaza de fiecare data polarizarea Basescu si restul lumii, e tocmai naturaletea personajului.

La o prima impresie, asemeni unui scriitor, sau unui cersetor (cum ar spune Dinica), succesul unui politician consta, la modul cel mai eficient si prozaic, in capacitatea sa de a spune povesti cat mai credibile pentru public. Numite, in virtutea unei practici politice care trebuie sa se individualizeze fabricandu-si concepte, idei si proiecte politice, povestile sunt realitatile mediului politic autohton. Jocul electoral e punctul culminant al credibilizarii, iar masurile politice ascund o cota importanta a sustinerii aceluiasi proces.

Si totusi, la un alt nivel se face diferenta: acolo nu se mai bat oameni politici cu temele facute acasa, de cine stie ce consultanti adusi de peste mari si tari pentru a mima autenticitatea. Excelenta politica, ca orice alt tip de excelenta, iese la iveala in momentul in care politicianul este pus fata in fata cu "contextul politic" si stie sa puncteze in favoarea sa, dand impresia naturaletii. Sau, ca lovitura de maestru, capodopera se creeaza cand politicianul creeaza nu doar contextul, nesesizat de ceilalti competitori, ci si impresia ca startul a fost acelasi pentru toti.

Plictisit de inabilitatea adversarilor politici de a-i ridica probleme sau mingi la fileu, Basescu si le ridica singur, ca inca o dovada a competitivitatii iesite din comun a personajului. Fara joc politic, primul om in stat e ca pestele pe uscat. In aceeasi logica se inscrie si participarea Presedintelui la cele doua lansari ale candidatilor PD si PSD la Parlamentul European.

Nesimtindu-se in niciun moment constrans de Constitutia al carei garant este si consecvent rolului de jucator pe care si l-a asumat cu atata mandrie, Basescu a participat, firesc, la lansarea candidatilor PD pentru Parlamenul European. Dovada a intutiei politice deosebite pe care o are, el a raspuns simplu si dezarmant cu privire la atitudinea sa, lasand loc insa la destule ironii: participa pentru ca a fost invitat.

Un astfel de tip de raspuns e paradigmatic pentru situatia personajului si a raportului sau cu restul clasei politice si cu electoratul: intr-o mare de politicieni care, in discursurile si demersurile lor, fac fie filosofie cardiaca, fie inabile pozitionari tactice, simplitatea si firescul unui raspuns nu poate decat sa se armonizeze cu ceea ce lumea asteapta de la conducatori. Electoratul nostru, la modul cum a fost crescut si educat, n-a fost invatat sa aprecieze critic proiecte politice, ci doar sa stigmatizeze delimitarea guvernant - guvernat, asociind-o arogantei si, deci, dispretului. Un om care se comporta in situatii politice firesc, simplu, chiar daca uneori gresit si necuviincios, e asemeni cetateanului obisnuit, in banalele sale probleme de viata, pe care le vrea tratate de o aceeasi maniera. Comportandu-se astfel in momente in care nimeni altcineva nu vede asta o solutie, Basescu creeaza familiaritatea cu oamenii si primeste de la ei, in virtutea stereotipului ospitalitatii romanesti, increderea acestora.

Atunci cand insa aceasta intuitie, tangenta cu inteligenta politica, e sustinuta de logica si consecventa, asa cum s-a intamplat in aceasta seara, in cazul prezentei Presedintelui la reuniunea PSD de la Romexpo, efectul public e unul maxim.

Ceea ce s-a intamplat in aceasta seara e inca o dovada a faptului ca Basescu are comportamentul unui adolecent vanjos injurat de mama: nu poate intoarce spatele si nu poate refuza "bataia" politica. La cea mai mica provocare, el face orice pentru a-si afirma suprematia de altfel firav provocata. Avand in vedere ca totul se desfasoara in contextul creat de el si cu niste adversari mult prea "plutitori", succesul e garantat.

In aceast ordine si in multe minti, o intrebare staruie: cum poate fi invins Traian Basescu? As incerca aici un raspuns pe doua coordonate, cu probabilitati totusi diferite:

- o solutie ar fi izolarea lui politica, lipsirea lui de prilejuri in care sa se erijeze in salvator. Curios sau nu, guvernarea Aliantei a reusit in mare masura, si cu sprijinul ministrilor pedisti, acest lucru, gesturile publice ale "Marinarului" parand de multe ori disperate. In contextul instabilitatii politice actuale, masura pare aproape imposibil de pus in practica.

- o alta solutie ar fi crearea unui joc, context in care Basescu sa nu poate sa intre decat de pe pozitie de perdant. Aici implementarea pare si mai grea, lovindu-se de intrebarea: cine sa orchestreze/regizeze un astfel de joc? Si, daca ar avea cine, intuitia politica a Presedintelui cum ar putea fi anihilata?

Reflectand, intelegem de ce "Basescu" e echivalentul Ecuatorului in mediul politic romanesc.