Duelul lor – I (impresii în cheie personal-implicată)

Miercuri, 26 noiembrie. Emisiunea cu premierii de la Antena 3. Prima.

Vranceanu-Firea, pedaland in gol ca de obicei, recuziter de ocazie, pusa pe sotii gandite de un scenarist clar in lipsa de inspiratie. Singura dilema in ce o priveste se leaga de persoana sotului ei: coleg cu Geoana, partener de inot al lui Stolojan si prieten cu Tariceanu. E cu Bitner - Cocos, ceva? Transpartinic ca Bobic, cine-stie...

Gradene cu sustinatori de diferite ranguri, traderi ai momentului politic sau tineri bucurosi sa simta ca apartin unui ceva. Mame si sotii – promoter, date oricum cu mai putina pudra decat „candidatii”. Paranteza personala: vazand-o pe mama actualului premier, ma intrebam de ce toate femeile de familie buna, trecute de 70 ani, seamana cu Paula Iacob.

Impresia confruntarii celor trei: un om rigid si incremenit pentru ca asa e el, un personaj intrat in retorica certareata a bocilor si un concurent serios al lui Totti de la AS Roma (apropo de meciul de la Cluj, din acelasi timp), prin glumele neinspirate care de care mai stanjenitoare.

Oameni rupti de ceea ce vorbesc. Ca si cum ar candida intr-un colegiu imaginar delimitat doar de zidurile patate ale Palatului Victoria. Sa aspiram politic dupa ce ne-am insemnat strasnic un teritoriu. Fara leap-frogging aici. Hai cu uninominalul, sa mai bagam niste vitamine la bicepsul doctrinar-ideologic!

Mesaje subtiri, protocolare, din inertie. Cateva incercari mai curajoase ale lui Tariceanu, pe care tonul si abordarea nu-l pot face credibil decat in fata mogulilor dezgustati, care probabil ca oricum il voteaza. Stolojan e demagogic si poet, spunandu-si cu sfintenie poezia despre amnistii si mariri de taxe, sub privirile portocalii admirative. Geoana zambeste, critica, propune, dar nu ii iese poza decat cand vorbeste de Elena Popa din Pielesti. Putin.

Ma intreb care e cauza spoielii de emisiune de aseara. Strategiile candidatilor? Formatul emisiunii? Si ma gandesc in primul rand la mesajul transmis si la electoratul caruia i te adresezi. Mesajul de forta si de mobilizare pentru electoratul fidel il dai la inceput si la sfarsit. In restul emisiunii, distinge-te, domnule prim-ministru, straluceste pentru cei care inca nu sunt hotarati. Priveste semet catre victorie, dar coboar-o cand vorbesti de cei care o fac posibila. Ai curajul de a arunca 2-3 ancore catre cei care stii ca, daca ar simti, te-ar putea astepta. Tineri si familii tinere, poate.

Indecis, probabil inutil, nici macar delimitarea teritoriului.

Mai astept.

Periculoasa blamare a negocierii

Lupta după voturi generează situații de o ilogicitate pilduitoare. Retorica ieftină uită de bazele democrației și impune stereotipuri cel puțin periculoase. Este ceea ce se întâmplă astăzi cu termenul de „negociere” în politica românească.

Specialiștii consimt că negocierea e o virtute a democrației, o amprentă a sa lăsată de pașii dialogului și polivalenței. Acceptul că altcineva poate avea o altă părere sau orientare mă face, atunci când contextul mi-o impune, să încerc să găsesc puncte de armonizare – într-un cuvânt, să negociez.

Fără a avea vreun înțeles clar al termenului, în general se acceptă că politica și politicienii servesc interesul public. Orientarea doctrinară a partidelor vizează tocmai protejarea și promovarea interesului public, diferența reieșind din mijloacele și tacticile utilizate pentru a-l atinge. Astfel se naște eșicherul politic, dreapta și stânga. O remarcă interesantă aici ar fi cea potrivit căreia forțele politice își definesc diferit interesul public. Trebuie răspuns că interesul public trebuie păstrat la un nivel maxim de generalitate, păstrând câteva principii fundamentale: piață liberă, libertate de exprimare, integritate națională, egalitate în fața legii. Interesul public devine așadar o Constituție a partidelor politice; cu principii generale acceptate de toate forțele politice, el e ținta guvernărilor, fie ele de dreapta sau de stânga.

Modul în care e structurat spațiul politic românesc creează o situație aparte. Negocierea transcende ipostaza de virtute a democrației. Mai mult, ea devine esențială. E răspunsul operațional de așezare și conturare a unor strategii de guvernare sectoriale sau de ansamblu. Cele 3 partide mari, PSD, PD-L și PNL, sunt condamnate, acum de sondaje de opinie, după 30 noiembrie cel mai probabil de votul popular, să găsească soluții pentru majorități – combinații de 3 luate câte 2 (asumând lipsa unui scor de 40%, după redistribuire, pentru oricare partid). Adițional, negocierea favorizează transferul de putere, prin armonizarea și evaluarea constantă a celuilalt.

Ciudat, dar astăzi negocierea e blamată ca proces. Faptul că se comunică cu alți politicieni decât cei agreați e condamnabil. PNL guvernează cu susținea PSD în Parlament și aceasta e tot ce contează; rezultatele directe ale negocierii nici nu se cade să fie evaluate. Hrebenciuc și Olteanu sunt combinagii și sforari; mai interesează pe cineva că negociază proiecte politice sau acte normative? PD-L și PRM impun dialogul tiranilor, supușilor și dictatorilor; mai contează despre ce se discută?

Mă gândeam, prins într-o astfel de logică, dacă negocierea ca proces, în sine, e demnă de dispreț. Când reușești să indici caracterul corupt și pervers al negocierii, poți într-adevăr să condamni politicieni. Să îi urăști, să le dorești DNA și ANI din belșug. Dar nu poți blama procesul decât pe bază de rezultate. Efecte perverse la scară micro pot genera măsuri binevenite la nivel macro. Intervine aici „problema mâinilor murdare” (Michael Waltzer - Political Action: The Problem of Dirty Hands).