Dulcele sarut al guvernarii...Parerea mea!

O sa incerc marea cu degetul, ca observator de tot ce a miscat zilele acestea in politica – la nivel public, bineinteles. Sunt cateva concluzii personale, bazate pe modul cum imi definesc eu peisajul politic.

Premise
• Electoratul PSD nu are nicio problema cu aliantele. Fie ca social-democratii se aliaza cu PD-L, fie cu PNL, votantii stangii nu traiesc vreo drama ideologica existentiala. Apropo de aripa despre care se vorbeste zilele acestea in PSD, putem conchide ca electoratul acestui partid e „pragmatic”.
• PD-L si PNL au o mare problema de raportare la propriul electorat, in cazul unei aliante cu PSD. Profilul votantilor celor doua partide de dreapta indreptateste intrebarea referitoare la modul cum vor reusi cele doua foste componente ale Aliantei D.A. sa explice parteneriatul. Invinge criza economica cruciada anti-coruptie si baroniada?
• Alegerile locale si, acum, cele parlamentare au consfintit victoria periferiei in politica romaneasca. Cuvantul presedintilor de consiliu judetean, alaturi de cel al presedintilor de organizatii locale cu rezultate e tot mai influent in partid. Si aici ma refer in primul rand la PSD. Presiunea finantarilor, a rectificarilor cu dedicatie, atarna greu pe umerii presedintilor de partid. Cuvantul de ordine in teritoriu e guvernarea; poate la liberali sa fie putine nazuri, dar trec repede.
• 2009 e un an complicat. Criza economica pare sa isi arate dintii; pronosticurile specialistilor sunt ingrijoratoare. Daca Romania ar fi o tara normala, de aici ar veni principala determinare a noului an. Dar, in 2009, romanii voteaza de doua ori: la alegerile euro-parlamentare si la cele prezidentiale. Prilej de mare tensiune, risipa si masuri aiuritor-electorale.
• Intre PSD si PD-L animozitatea tine de un om: Traian Basescu (la care se adauga „trompetele” acestuia). Mai mult decat suficient insa. Intre PD-L si PNL problema tine esentialmente tot de Basescu. Aici se adauga insa experienta trecuta, in care impresia de lachei a liderilor democrat-liberali nu prea pare sa dispara din memoria histrionicului Antonescu si a liberalilor romantici. Si latura pragmatica Tariceanu – Olteanu impartaseste aceeasi concluzie, desi pleaca de la alte premise. In fine, diferenta dintre PSD si PD-L e „doar” o problema de doctrina si de profil al electoratului.
• UDMR e la super-oferta. Merge unde bate vantul. Verdele pe care il imbratiseaza e simbol al faptului ca sunt mereu in vana, la putere.
• Negocierea intre partide nu e doar o problema privind guvernarea viitoare. E o chestiune despre destinul politic al celor care negociaza. De urmarit, in functie de rezultatul final, ca exemplu, ce o sa se intample cu Hrebenciuc sau Mitrea. Aspectul fundamental tine insa de democratia din partide, de analiza din 2009 din forurile statutare ale acestora. In PSD, PNL si PD-L, acum se desfasoara de fapt congresul, cel extraordinar. De aceea, asa cum afirma cineva din PSD, cel din 2009 va fi doar un congres ordinar.
• Contrar a ceea ce s-ar putea crede, Basescu nu e in cea mai usoara situatie. Optiunile implica doua planuri: cu PD-L pana la capat, asumandu-si o guvernare foarte grea sau negarea votului poporului a doua oara si a negocierilor PSD-PNL. Totul inainte de alegerile prezidentiale. „Anihilarea” PSD prin guvernare e doar o solutie temporara si partiala. Oprescu isi pastreaza marja de distanta fata de partidele politice, lucrand migalos in ambele directii politice accesibile. Intr-o alta ordine de idei, se observa cum Basescu inca nu muta si cauta timp, asteptand partidele.
• Electoratul bine structurat al PNL este unu anti-Basescu. Un discurs de echilibrare a raportului de forte politice ar putea justifica o alianta PSD-PNL.

Concluzii
• PSD si PD-L au nevoie ca aerul de guvernare, dupa anii de opozitie oficiala. Gustul banilor e ca glasul pamantului din romanul lui Rebreanu.
• Basescu tocmai isi negociaza pozitia pe grila de start pentru alegerile prezidentiale. Anuntarea unei aliante PSD-PNL il va pune in mare incurcatura. Pentru prima oara, liderul PD-L e pus sa joace sah si nu table.
• PNL tinde catre PSD cu maxim de avantaje sau catre o opozitie ce s-ar putea dovedi un experiment fericit.
• Tind sa cred ca ce se spune aici are sanse de reusita.

Duelul lor – I (impresii în cheie personal-implicată)

Miercuri, 26 noiembrie. Emisiunea cu premierii de la Antena 3. Prima.

Vranceanu-Firea, pedaland in gol ca de obicei, recuziter de ocazie, pusa pe sotii gandite de un scenarist clar in lipsa de inspiratie. Singura dilema in ce o priveste se leaga de persoana sotului ei: coleg cu Geoana, partener de inot al lui Stolojan si prieten cu Tariceanu. E cu Bitner - Cocos, ceva? Transpartinic ca Bobic, cine-stie...

Gradene cu sustinatori de diferite ranguri, traderi ai momentului politic sau tineri bucurosi sa simta ca apartin unui ceva. Mame si sotii – promoter, date oricum cu mai putina pudra decat „candidatii”. Paranteza personala: vazand-o pe mama actualului premier, ma intrebam de ce toate femeile de familie buna, trecute de 70 ani, seamana cu Paula Iacob.

Impresia confruntarii celor trei: un om rigid si incremenit pentru ca asa e el, un personaj intrat in retorica certareata a bocilor si un concurent serios al lui Totti de la AS Roma (apropo de meciul de la Cluj, din acelasi timp), prin glumele neinspirate care de care mai stanjenitoare.

Oameni rupti de ceea ce vorbesc. Ca si cum ar candida intr-un colegiu imaginar delimitat doar de zidurile patate ale Palatului Victoria. Sa aspiram politic dupa ce ne-am insemnat strasnic un teritoriu. Fara leap-frogging aici. Hai cu uninominalul, sa mai bagam niste vitamine la bicepsul doctrinar-ideologic!

Mesaje subtiri, protocolare, din inertie. Cateva incercari mai curajoase ale lui Tariceanu, pe care tonul si abordarea nu-l pot face credibil decat in fata mogulilor dezgustati, care probabil ca oricum il voteaza. Stolojan e demagogic si poet, spunandu-si cu sfintenie poezia despre amnistii si mariri de taxe, sub privirile portocalii admirative. Geoana zambeste, critica, propune, dar nu ii iese poza decat cand vorbeste de Elena Popa din Pielesti. Putin.

Ma intreb care e cauza spoielii de emisiune de aseara. Strategiile candidatilor? Formatul emisiunii? Si ma gandesc in primul rand la mesajul transmis si la electoratul caruia i te adresezi. Mesajul de forta si de mobilizare pentru electoratul fidel il dai la inceput si la sfarsit. In restul emisiunii, distinge-te, domnule prim-ministru, straluceste pentru cei care inca nu sunt hotarati. Priveste semet catre victorie, dar coboar-o cand vorbesti de cei care o fac posibila. Ai curajul de a arunca 2-3 ancore catre cei care stii ca, daca ar simti, te-ar putea astepta. Tineri si familii tinere, poate.

Indecis, probabil inutil, nici macar delimitarea teritoriului.

Mai astept.

Periculoasa blamare a negocierii

Lupta după voturi generează situații de o ilogicitate pilduitoare. Retorica ieftină uită de bazele democrației și impune stereotipuri cel puțin periculoase. Este ceea ce se întâmplă astăzi cu termenul de „negociere” în politica românească.

Specialiștii consimt că negocierea e o virtute a democrației, o amprentă a sa lăsată de pașii dialogului și polivalenței. Acceptul că altcineva poate avea o altă părere sau orientare mă face, atunci când contextul mi-o impune, să încerc să găsesc puncte de armonizare – într-un cuvânt, să negociez.

Fără a avea vreun înțeles clar al termenului, în general se acceptă că politica și politicienii servesc interesul public. Orientarea doctrinară a partidelor vizează tocmai protejarea și promovarea interesului public, diferența reieșind din mijloacele și tacticile utilizate pentru a-l atinge. Astfel se naște eșicherul politic, dreapta și stânga. O remarcă interesantă aici ar fi cea potrivit căreia forțele politice își definesc diferit interesul public. Trebuie răspuns că interesul public trebuie păstrat la un nivel maxim de generalitate, păstrând câteva principii fundamentale: piață liberă, libertate de exprimare, integritate națională, egalitate în fața legii. Interesul public devine așadar o Constituție a partidelor politice; cu principii generale acceptate de toate forțele politice, el e ținta guvernărilor, fie ele de dreapta sau de stânga.

Modul în care e structurat spațiul politic românesc creează o situație aparte. Negocierea transcende ipostaza de virtute a democrației. Mai mult, ea devine esențială. E răspunsul operațional de așezare și conturare a unor strategii de guvernare sectoriale sau de ansamblu. Cele 3 partide mari, PSD, PD-L și PNL, sunt condamnate, acum de sondaje de opinie, după 30 noiembrie cel mai probabil de votul popular, să găsească soluții pentru majorități – combinații de 3 luate câte 2 (asumând lipsa unui scor de 40%, după redistribuire, pentru oricare partid). Adițional, negocierea favorizează transferul de putere, prin armonizarea și evaluarea constantă a celuilalt.

Ciudat, dar astăzi negocierea e blamată ca proces. Faptul că se comunică cu alți politicieni decât cei agreați e condamnabil. PNL guvernează cu susținea PSD în Parlament și aceasta e tot ce contează; rezultatele directe ale negocierii nici nu se cade să fie evaluate. Hrebenciuc și Olteanu sunt combinagii și sforari; mai interesează pe cineva că negociază proiecte politice sau acte normative? PD-L și PRM impun dialogul tiranilor, supușilor și dictatorilor; mai contează despre ce se discută?

Mă gândeam, prins într-o astfel de logică, dacă negocierea ca proces, în sine, e demnă de dispreț. Când reușești să indici caracterul corupt și pervers al negocierii, poți într-adevăr să condamni politicieni. Să îi urăști, să le dorești DNA și ANI din belșug. Dar nu poți blama procesul decât pe bază de rezultate. Efecte perverse la scară micro pot genera măsuri binevenite la nivel macro. Intervine aici „problema mâinilor murdare” (Michael Waltzer - Political Action: The Problem of Dirty Hands).

Antidot din veninul mitei electorale

Nu consider cumpărarea voturilor ca fiind o problemă, ci un simptom îmbucurător de metastază. Salut mai degrabă semnalul pe care îl trage discuția despre acest subiect: un sistem e pe cale să apună iar românii își construiesc cantitativ demnitatea.

Românii nu sunt proști. 19 ani de capitalism de junglă nu puteau să treacă pentru ei precum un accelerat printr-o gară prăfuită. Începem să avem percepția valorii mărfii pe care o oferim. E ceea ce se întâmplă azi cu votul, în procesul electoral.

Voturi se vând și se cumpără la fiecare ciclu electoral în România post-ceaușistă. Discuția în piața publică despre târguielile cu ștampila este de dată recentă însă. Interesant e că ea este rezultatul falimentului unui sistem, ce se prăbușește din interior.

Pungi, plase, ulei și făină sunt tradiționalele stimulente electorale. Ele au pus baza dacă nu a cumpărării votului cetățeanului, măcar a captării bunăvoinței acestuia. Acumularea cantitativă și competiția între candidați au făcut ca miza să crească și, proporțional, „cadourile” către public să fie tot mai consistente. Banii sunt ultima redută care a fost depășită. Caracterizarea procesului electoral actual, specificitatea sa ține azi de „cât” și nu de „ce”. Într-o asemenea construcție, eșecul nu poate fi rezultatul decât al acumulării, într-un joc de tip încercare și eroare. Cu un public care este stimulat să se creadă valoros și căruia i se induce la modul cel mai direct principiul democratic „un om – un vot”, cererea va depăși în scurt timp posibilitatea de mituire. Discuția în spațiul public despre moralitatea unei practici e pretext pentru neasumarea continuării unei construcții voluntar începute. Văzând cât de sus au ajuns, oamenilor politici le e frică de înălțimea teancurilor pe care ar trebui să le ofere.

Deși paradoxal, doar banii și mita electorală pot prăbuși un sistem, omorându-l și anulându-l ca alternativă. Doar apoi apar discuțiile despre reconstrucție și despre o moralitate publică diluată în câteva principii. Ecoul în sfera publică pe care îl are subiectul demonstrează zorile sfârșitului. Tocmai de aceea, apreciez ce se întâmplă azi în România electorală. Văd semnele a ceva ce, în mod sigur, nu are cum să fie mai abject și corupt decât acum.

Românii nu se vând pentru că sunt săraci. Inechitate socială, polarizare sunt termeni savanți, inadecvați situației. Demnitatea e după mine, în plan politic, o problemă de cantitate asimilată din punct de vedere capitalist. Ne vindem pentru că devenim conștienți că votul e o marfă, asimilăm mercantil valoarea cu un preț pe care îl vrem tot mai mare și la dispoziția noastră. Dacă au nevoie de noi și ne spun cât suntem de valoroși, atunci politicienii trebuie să plătească.

Întreg peisajul îmi pare precum obținerea antidotului pentru mușcătura unui șarpe din venin.

P.S. Sunt gânduri care mi-au venit citind asta.

Pregatiri finale pentru baroniada, faza a doua

Presa a vorbit, după alegerile locale, de victoria baroniadei în politică. Poporul i-a validat prin vot pe Nicușor Constantinescu, pe Marian Oprișan, dându-le altora șansa de a aspira măcar la renumele puterii lor.

Noul sistem de vot, zis uninonimal, și-a consumat în primăvară doar prima etapă a baroniadei. Asistăm în aceste zile la înscăunarea altor baroni locali, în persoana liderilor locali de partid cu primele rezultate în județ. Ei sunt cei care au ajuns să dicteze desfășurarea politicii locale, într-un proces de descentralizarea politică în care centrul a ales să-și aroge beneficiile și să „distribuie” obligațiile.

Primite voluntar sau nu, noile atribuții ale liderilor politici locali importanți merită valorificate. Exemplul cel mai elocvent este desemnarea candidaților pentru alegerile din toamnă. Când un partid nu are suficientă coerență și viziune politică pentru a stabili proceduri transparente de selecție, întregul proces e la discreția unor președinți de organizații județene care controlează politic tot ce mișcă în acel județ.

Indiferent de sistemul de vot, două probleme sunt fundamentale pentru reforma clasei politice autohtone: impunerea unui sistem transparent și eficient de finanțare a partidelor și impunerea unei proceduri de selecție a candidaților.

Când vremea banilor cu sacoșa nu a trecut, liderii politici locali vor valorifica avantajul pe care îl au în selecția candidaților. Creșterea costurilor de campanie se va reflecta în bugetele impuse candidaților de către organizațiile județene: e vorba de sume care încep de la 50.000 – 80.000 de euro, mergându-se la intimidare până la 300.000 euro . Aceste sume vor avea un dublu rol: de a-i descuraja pe cei care provin din respectivul județ, dar nu își permit astfel de cheltuieli, fâcând loc unor candidați „importați” și liberalizarea sălbatică a pieței politice (licitație pentru un colegiu uninominal, sub autoritatea noului baron local). Marea problemă este că, deși mesajul politic trebuie specializat în funcție de fiecare colegiu uninominal în parte, bugetul se administrează centralizat, de către președintele organizației județene. Transparență zero, e subînțeles.

Procedura de selecție a fost implementată în România o singură dată, sfârșind ca intenție admirabilă în scandalul intern din PSD. Având în vedere că alegerile interne par departe de imaginația partidelor, harababura și „așa vreau eu”-ul sunt la putere, spre beneficiul liderilor politici locali.

Să salutăm, așadar, continuarea procesului de înnobilare al clasei politice locale. E, poate, datul cu fruntea de pragul de sus, care va trezi, după un aprig coșmar, în 2012, electoratul și, eventual, partidele.

O a treia funcție a presei, special gândită pentru stânga politică

Sunt nenumărate discuții referitoare la funcțiile presei: unii consideră că presa își asumă și funcții formatoare, alții restrâng rolul mass-media la simpla acțiune de informare. Discuția despre ce înseamnă „a informa” e o dezbatere în sine, legată de subiectivitatea alegerii temelor.

Într-o manieră aparent ciudată, practica jurnalistică impune consensul în România în această dezbatere: la noi, presa informează, dar selectiv. Discuțiile despre coerență și intransigență principială lasă locul fandărilor interesate.

Un exemplu e atitudinea presei față de Ion Iliescu. Edecul comunist, bolșevicul reconvertit, părintele capitalismului de cumetrie e personajul care medieză raportul dintre Occident și România ultimilor 20 de ani - un singur nume pentru o situație de teatru absurd cu care nu sunt de acord numai golanii de la Universitate și intelectualii de catifea (sau catifelați între timp), ci și puținii lucizi ai vieții de zi cu zi. Atâta timp cât tonul vocii e la înălțimea proiectelor vizionare de societate, Iliescu e scuză și blestem.

Când Iliescu devine mijloc pentru a declanșa mărunte dispute politice, părerea lui devine pertinentă, demnă de luat în considerarea. Mai mult, considerațiile tătucului sunt echilibrate, bine gândite și expresie a unei profunzimi politice fără vârstă.

Clamând reforma în PSD, formatorii de opinie îl iau de fiecare dată în brațe pe Iliescu atunci când aceasta critică vreo altă voce din partid. Eroarea e că niciodată nu iau în calcul că reforma înseamnă în primul rând oameni. Că se numește Geoană sau oricine altcineva, un nume sau altul ar trebui să apară.

O asemenea contradicție poate găsi un răspuns doar la nivel speculativ și teoretic: poate o altă funcție a presei e să destabilizeze prin deruta argumentului autorității.

Modelul Banel in presa

Românii au apreciat de fiecare dată determinarea exemplară de care sunt capabile alte popoare. I-am apreciat de fiecare dată pe nemți, poate pe turci, „încurajați” de multe ori de performanțele sportivilor noștri, și ne-am dorit să fim ca ei.

Din acest punct de vedere, Bănel Nicoliță părea cadoul nemților, trimis poate pe filieră turcă, către români. Ceva special, sclipitor, rătăcit printre haine și mașini second-hand.

Cu timpul, strălucirea lui Bănel s-a mai estompat. Din determinarea germană a mai rămas doar puterea exemplară de efort, fără pic de finalitate însă și fără stil. Munca sisifică a fost însă benefică pentru eroul din Făurei, care și-a clădit din 12 km alergați pe meci un nume și o carieră.

Totuși, Modelul Bănel a ajuns la urechile multora. Perseverența a devenit un mijloc validat empiric de parvenire socială. Un aspirant cu o situație interesantă e Cristian Pătrășconiu.

Impulsionat de evoluția lui Sever Voinescu sau a lui Traian Ungureanu, răsplătiți cu nominalizări în cadrul partidului pentru care activează cu jumătate de normă ca analiști independenți și cu jumătate de normă drept candidați, Pătrășconiu dă cu rapiditate din aripi. Inspirat de Michael Phelps, de câteva săptămâni, de când s-a eliberat un loc în primul rând printre clarvăzătorii portocalii ai „Cotidianului”, el mănâncă în fiecare zi mii de calorii pesediste, pe care le reclamă la protecția consumatorilor ca fiind corupte și demagogice. Ceea ce-i lipsește însă jurnalistului coborât parcă din „Meditațiile metafizice” după modul în care pozează sunt argumentele și puterea de convingere. Dacă Traian Ungureanu a ajuns la un adevărat sistem de ștanțat osanale în codul genetic al PD-L-ului, în care artificiile logice sunt la fel de bulversante precum cele hegeliene, Pătrășconiu e la nivelul de articole scrise cu liniuțe, în care linia conducătoare a textului apare asemeni rezultatului unui proces de micțiune realizat de un bețiv bolnav de prostată.

Între perfuziile cu glucoză boc-băsesciană și procese cerebrale redundante, Cristian Pătrășconiu e cel mai mare fan interesat al lui Bănel.

Necesitatea unui donquijote-ism la Dancu

Am apreciat de fiecare dată erudiția în politică. Deși poate fi reflexul vanității personale sau al unei proiecții de același ordin, modul inteligent și argumentat de a te raporta la fenomenul politic din interiorul său mi-a trezit admirația. Prin urmare, persoane precum Vasile Dâncu mi se par mai mult decât un exercițiu de imagine al partidelor politice, având potențialul de a aduce echilibru și luciditate în dezbaterea publică.

Totuși, un astfel de potențial trebuie valorificat. Faptul că te raportezi într-un anumit fel la politică, care-ți permite să treci dincolo de arhi-obișnuita și sterila dispută politică zilnică și să poți elabora strategii și proiecte reformatoare, îți conferă un avantaj strategic, care, însă, nu e decât jumătate de drum. Regulile clare ale democrației spun că votul e criteriul decisiv pentru a fi cu adevărat validat proiectul tău politic – acesta e maximul de obiectivitate care se poate atinge pe acest tărâm.

Neluat în seamă sau bagatelizat de astfel pe persoane, votul înseamnă mai mult decât un banal proces electoral. Analizat la nivel de concepte precum „proiect” și „reformă”, votul e rezultatul unei conștientizări în rândul alegătorului, care consimte la propunerile unui candidat sau partid politic. Votul înseamnă, deci, într-o parte a țării în care electoratul trăiește la alți parametrii intelectuali și de cuviință decât restul țării, emulație, pasiune, ca rezultat al inteligenței și strategiei impuse de politician în relația cu cetățeanul. Sunt imperative pe care oameni precum Vasile Dâncu, alături de ceilalți doi membrii cunoscuți ai „Grupului de la Cluj”, trebuie să le asume cu bărbăție.

Consider că decizia lui Vasile Dâncu de a nu mai candida la alegerile parlamentare e un gest de onoare și de luciditate. I-am citit cu plăcere cartea „Politica inutilă” și am rămas plăcut impresionat de decența și responsabilitatea cu care privește politica. El este cu adevărat un analist, un profesionist al fenomenului. Din păcate, îi lipsește capacitatea de implementare și tocmai acea calitate de a persuada sau de a stârni pasiuni electoratului (mă tot gândesc la comparația cu acel Mazăre electrizant de la Consiliul Național al PSD din 11 iulie). Cinstit fie spus, sunt puțini politicieni de acest fel; pe aceștia însă, îi ajută conjunctura politică sau capacitatea de a slaloma politic. Dâncu refuză, principial poate, astfel de soluții.

Renunțarea la Parlament a lui Dâncu e justificată atunci când acesta polemizează cu propriile-i gânduri sau principii. Integrată în comunitatea politică autohtonă, din toamnă posibil populată cu vreun imobilo-deputat de Ștefănești sau cu vreun euro-senator de Zăbrăuți, dezertarea lui Dâncu din Palatul Parlamentului te face să strâmbi din nas. Ne convine?

Incercari timide

Când eram mic, nu vorbeam prostii
Când eram mic, vorbeam uneori cu luna
Deși câteodată nu ne înțelegeam
de nori.
Când eram mic, priveam din picioare
în gol, spre tunet.
Mai mic păream în negrul de-oglindă.

*

Mutam poezii la etaj,
dezertam grăbit în mansarde și,
curios, mă ițeam, vampirește,
pe horn.
Era un tablou pentru mine, un zâmbet în taină,
o undă de vis și-o speranță.
În ciuda Crăciunului...

*

Femei tălmăceau cu stil proteste de penis
vibrând la comandă ca barca pe val.
Soluții trăgeau din taine și gesturi,
iar cântul lor, pribeag și Socrate,
era poveste, trăire deloc.

*

Mă miră puterea de-a unge copaci
în ceas de ruină, la timp de preaplin.
când fructul se cade să tacă-împuțit,
de ce să uzi risipa-n pământ?

*

Pe mese, întors, mai stăruie greu
miros de pirandă, cu fum.
lentile se uită subtil către masă,
recită cuvinte.
fumuriu apare protestul luminii
pe masă, cu stil.
când "se cuvine, se cade" e timpul femeii,
poftiți la căruță,
mi-e scârbă, vă pup.

*

Iubirea-i parșivă
când timpu-i de sex.
Iz de parfum pe icoane, în timp de priveghi,
trece decent, biologic în tine
și-i profund...flușturatic.
n-am timp de icoană, de gest și cuviință
am sânge și zbat ca un râu în țărână
mi-e poftă și sug, e vin și colivă
și pute-îi profund.

O luptă perpetuă, prin interpuși

În „Cotidianul” de vineri, 25 aprilie, a apărut un articol foarte interesant, cu un titlu care arată clar care e „tematica” abordată: ”O înregistrare audio arată cum se negociau șpăgile în numele lui Năstase”. Față de un articol pe aceeași temă publicat de „Academia Cațavencu” în 2007 (sau 2006, nu mai rețin exact), elementul de noutate e reprezentat de o înregistrare audio, ca dovadă palpabilă, în condițiile în care oricum dialogul, replică cu replică, fusese prezentat încă din materialul din 2007.

Care ar fi, deci, miza acestei înregistrării și rațiunea apariției sale în acest moment?

Primul impuls ar fi să pui apariția articolului în contextul mogulilor, al profilului de „oficios” al „Cotidianului” și al apropiatei campanii electorale. Partidul prezidențial, PD-L, iese la luptă, printr-o campanie negativă dirijată către elementele reactivate de PSD, cu vârful de lance Năstase, în speranța aducerii în prim-plan pentru social-democrați a eternei tinichele de „corupți”. Momentul apariției articolului (în Vinerea Mare, când puțina lume interesată de politică era intoxicată cu subiectul „Oprescu”), corelat impactul său scăzut (prea importantă miza articolului ca să fie așa de rapid îngropat) ridică semne serioase de întrebare asupra acestei „grile interpretative”.

În fapt, articolul trădează lupta internă perpetuă din PSD, echivalând cu un cartonaș galben discret arătat grupării Năstase, care începe să recapete poziții de forță în partid. Calea părții reformatoare din principala redută a stângii politice românești a fost deschisă tocmai de eticheta de „corupție” asociată vechii conduceri a partidului. În condițiile acestor recente repoziționării, e infantil de crezut că se va muri fără luptă.

Desfășurarea e interesantă pentru cine o poate observa. E, după mine, un moment util pentru PSD: destinul său e unul revoluționar, iar catifeaua oricum nu priește plaiurilor mioritice. Numai cu artileria grea scoasă la atac pot apărea clarificările pe care măcar scena politică le așteaptă.

Moartea unui politician, o sărbătoare

Se poate ca ieri să fi murit un politician, născându-se un Președinte. De aceeși factură cu cel pe care îl avem. Mai proaspăt și mai încercănat.

Gândeam ieri că epoca lui Sorin Oprescu în politică e pe cale să se sfârșească la fel de prost precum cea a unui Petre Roman. La fel ca și în cazul rapper-ului Sișu, în cazul căruia nu contează faptul că e drogat, ci că e doar prost (fiind prins de trei ori făcând același lucru, fără să-și imagineze că ar putea fi mai discret), la „Doctor” aveam același sentiment: când te faci de râs, pe mâna ta, nu mai poți să fii decât caricatură.

Greșeam ieri, prin omisiune. Dacă „dragă Stolo” a dus la o victorie electorală imediată (președinția), „NU”-l pentru Sorin Oprescu s-ar putea să fie prima cărămidă pentru o construcție prezidențială viitoare. Căutăm , ca popor, salvatorii, eroii și scenariile elucubrante; cum viața mai bună nu apare, atunci ne place să slăvim potențiale și adulăm politicieni care se auto-victimizează și care rămân paradoxal bărbați, cum bine zicea cineva.

Greșeam ieri, căci nu vedeam unde putea să iasă Oprescu din politică. Nu sesizam că aceeași diferențiere de un „sistem ticăloșit”, de această dată într-o manieră mult mai radicală (din postura formală de independent), e rețeta către inima unui popor care se uită în ochii politicienilor și îi roagă să îl mintă frumos.

Nu mai are azi nicio importanță demagogia din discursul de ieri al lui Sorin Oprescu. Nici dacă el va reuși să candideze la Primăria Capitalei, nici dacă se va întoarce în PSD. El condamnă politicul, disociindu-se convingător ca Făt-Frumos al poporului.

Un nou martir, într-o biserică în care sfinții caută să se omoare între ei, cu bisturie sau cu parâme, după posibilități.

Cu dragoste nebună, despre politică în prag de alegeri locale

Comportamentul politic autohton în prag de alegeri locale invită, din partea analiștilor, la prudență și la evaluarea critică a proiectelor politice ale candidaților înscriși. Trebuie cumpănit îndelung care e acea cheie care va deschide lacătul problemelor locale.

Un astfel de comportament și astfel de îndemnuri nu fac, după mine, decât să perpetueze aceeași situație pe care alegătorul român o trăiește de fiecare dată, la un interval variabil după confirmarea rezultatelor alegerilor. E situația în care alegătorul își dă cu palma peste frunte, unul mai emotiv plânge, altul mai coleric aruncă cu broșurile brănduite politic la gunoi: tot raportându-se logic la procesul electoral, genericul cetățean simte că a greșit încă o dată și are dileme referitoare la propria inteligență. Cât de prost trebuie să fii să greșești de atâtea ori drumul!

Fie că ți-e teamă să nu-ți întărești convingerile pesimiste, fie că îți mângâi propria onoare cu gândul că toți sunt la fel, democrația a mai pierdut un alegător cu scaun la cap. Încă un argument în minus pentru chibzuință și încă unul în plus pentru măriri de pensii și pomeni electorale.

Democrația în România va fi solidă când cota de emoțional în procesul electoral va fi una ante-factum, nu post-factum. Când oamenii vor susține fețe, persoane, idei sau proiecte pentru că pur și simplu cred, atunci primăvara va fi cu adevărat primăvară la sfârșit de mai, la început de iunie, la sfârșit de noiembrie sau la început de decembrie. Politicii românești îi lipsește dragostea la prima vedere, nebunia momentului, pe care, bătrânicios, „specialiștii” o condamnă ca fiind puerilă, deși nu au încercat-o niciodată. Văzând candidatura (încă nedepusă, totuși) a lui Sorin Oprescu la Primăria Capitalei, parcă simt ceva ciudat, altfel imperceptibil.

Ce contează, deci, dacă Oprescu va avea soartă grea dacă va câștiga Capitala, cu un Consiliu care îi va fi străin ca structură și ca mentalitate?! Ce contează că e foarte greu să câștigi o primărie ca independent pentru că nu ai oameni în secțiile de votare?! Dragi analiști, învățați o dată să ieșiți din niște pantofi mult prea mici pentru realitate, dar atât de nocivi pentru proverbialul „stupid people”! Sorin Oprescu e azi manifestul dragostei în politică, e ideea unei îndrăgosteli de treburile urbei prin imaginea unui om. Ce mai contează dacă va câștiga Oprescu?! Dacă va reuși să trezească speranța câtorva care să-l urmeze, așa, emoțional, va fi bine.

Ce dracu atâta calcul emoțional! Aduce el căldură în sufletele oamenilor ce votează?!

Summit din ceruri

Summitul NATO e caricatura pentru doua Romanii, tuseul acid care arata un “aici” si “acolo” despartiti de centimetrii-distanta, dar aflati la miloane de idei si valori departare.

Oamenii mor in multe locuri din lume pentru stat sau din cauza statului. Acesta isi asuma, constient sau nu, pierderile si le face parte dintr-un proiect de purificare prin sacrificiu. Valoarea sociala a eroului si cea a dusmanului cu cadavrul tarat pe strazi e aceeasi. Ei legitimeaza o viziune mai mult sau mai putin articulata, codificata sau instinct al paranoiei guvernamentale. Drumul din SUA pana in Africa e acesta. La prag de “sarbatoare”, se poate spune ca e infatisata in acest drum diferenta dintre “summit” si “sommet”.

In Romania, pe exclusivistul culoar unic, accesibil muribunzilor cu derogari extraordinare, sistemul de securitate colectiv isi arata dintii felini, simplificat pentru a acoperi nevoi de casta. Un om moare intre simulari, intre fluidizari si deplasari de pensii; premierul tace malc, doar era in trecere, iar presedintele arata ca ar fi putut conduce cu brio chiar el autoturismul Audi care nu avea cum sa se impiedice de o tanara studenta pe 29 martie 2008, pe soseaua Kiseleff. Tacem pentru ca summitul NATO, desi ne costa pe fiecare 700 euro, slujeste idealuri mai nobile si mai inalte, credem ca ne slujeste pe fiecare in parte. Cu mentalitate de nomenclaturisti si cu cetateni care profita de context pentru a se insinua in context (e ca si cum te-ar chema in anii ’70 Ceausescu si te strecori la alimentara cu cutremurul pe care-l starneste acest nume), puteam la fel de bine sa gazduim in aceste zile o adunare a Pactului de la Varsovia.

Culmea aici e ca tot strainii isi cer scuze. Ai nostri se gandesc la trafic si scuza orice gandindu-se la rezultate. Oare cand o sa aiba si Romania lor accident de avion ca sa cada langa Romania noastra, a accidentului de caruta?!

Tablouri si caricaturi

Cand ii privesti fata lui Calin Popescu-Tariceanu sau cand il auzi vorbind, iti dai seama ca liberalismul politic in Romania e atat de intamplator ca prezenta si totusi atat de angoasant in lipsa.

Inainte de alegerile din 2004, pe Calin Popescu-Tariceanu nu-l bantuiau multe. Invatase sa fie capitalist, in maniera locala si se zbatea intr-un spatiu de idei ce denunta cripto-comunistii si ginta de stanga care pusese stapanire pe Romania. Inginer si ca vocatie, invatase ca gandurile marete le mimeaza altii si ca lui in revine ceva oricum suficient in plan secund. Fara a-si pune intrebari savante despre doctrine si ideologii, despre un partid aliat care, la nevoie, ar adopta si platforma-program a UDMR, Tariceanu traia linistit cu impresia ca a fi impotriva stangii inseamna a fi automat liberal. Probabil era in situatia multor lideri ai PNL, numai ca pe el, structural, nu puteau sa-l atinga astfel de ganduri.

Ajungand premier, eroul nostru a continuat sa traiasca simplu si punctual, in spiritul bramburelii instalate pe plaiurile in care oameni de “dreapta” impart din convingere bani electorali si catre stanga. Asadar, fiind aproape imposibil sa fii liberal in cadrul Aliantei, Tariceanu si ai lui au trait cu scuza neputintei, preocupati doar sa nu lase cartile de istorie ale partidului deschise atunci cand mai votau vreo reesalonare sau vreo pomana sociala. “It’s in the water, Base, it’s between you and me”.

Prost moment scoaterea/ iesirea de la guvernare a PD, asadar. Prost moment pentru premierul care nu mai avea in fata mutra terna a lui Blaga sau cea plictisit-iritata a lui Berceanu. Acum, pentru vesnic tanarul motociclist, perspectiva devenea apasatoare: tablourile lui Ion Bratianu sau ale lui Ionel Bratianu aratau hotarare si cutezanta, nu sindromul studentului vesnic ghinionist la examene. Noroc cu portretele lui Ionescu - Quintus, Stolojan sau Stoica; atmosfera devenea mai “umana” si “respirabila”, vocile ortodoxismului se mai domoleau.

Gradual, Tariceanu a inceput sa simta mostenirea si sa-i primeasca “povetele”, precum directele receptionate de boxeri in meciurile grele. Chiar daca raspunsurile “guvernului liberal” erau pe masura, printr-o marire de pensii sau o taxa de prima inmatriculare, premierul se enerva tot mai tare: nu intelegea ce are lumea cu el, nu intelegea de ce n-ar fi liberal.

El, baiat de treaba si prietenos, nu putea pricepe tot felul de idei si concepte “aruncate piaristic” pe site-ul partidului al carui presedinte era. Pentru el, un guvern liberal conducea automat in mod liberal. Numai ca, fie ca raspunsul era din presa, fie mai firav si pe la colturi din propriul partid, atitudinea generala era alta, scandalizandu-l.

Neremarcand lipsa unei politici liberale in actiunile guvernului sau, dar cu ideea fixa a mentinerii la guvernare, Tariceanu se incrunta tot mai des, uimit de fiecare data. Ciudat, din nou. Nu mai intelegea nimic.

Dand jos de curand si portretele din Aviatorilor ale lui Stolojan si Stoica, premierul si-a taiat singur craca de sub picioare, ramanand gol “fata in fata cu reactiunea”. Poate de-aceea in ultimele lui este asa de iritat si pus pe harta. O hiena, ca le evenimentul Ford de la Craiova.

Sau, mobilizator pentru liberali, e altfel: Tariceanu are vocatia tragicului. Sufera, fara sa stie sau sa-i pese, ca altora sa le fie bine. E existentialist, e francez. Ca doar importa masini Citroen in Romania.

Failure Sector 5.0 (varianta Mircea beta Geoana)

[Aceasta explicatie e doar un efort al propriei minti de a construi povesti credibile. In fapt, adevarul situatiei e aici.]

Am incercat, candva sa scriu un algoritm destul de simplu. M-am chinuit ce m-am chinuit si am ajuns la o complicata formula de calculare a unei sume, de care eram foarte mandru. A doua zi am aflat ca lucrurile era inimaginabil mai simple; desi, gratie tainelor matematice, sistemul meu mergea, abordasem lucrurile fundamental gresit.

In politica “e cam la fel, numai ca putin altfel”: rezultatele bune sunt intotdeauna ale unei strategii simple, care nu incearca sa fie plina de zorzoane, ci doar eficiente. Cam asa, in doua vorbe, se poate explica coplesitoarea eroare pe care PSD-ul lui Mircea Geoana e gata sa o faca la Bucuresti.

In Bucuresti, la alegeri, primul pas e sa fii sincer cu tine si cu cei carora te adresezi. Bulversantele strategii imaginate de Geoana&Co. sunt pasi laterali cu pantofi de bal in mocirla. Cand nu vrei cu adevarat de la generalele din Bucuresti decat o infrangere onorabila in turul doi si cand sondajele preliminare sunt simplu instrument sociologic orientativ pentru analisti plicticosi, fandarile si genuflexiunile pot crea impresia impotentei.

Vanghelie si Oprescu ar fi ca Isarescu si Stolojan: si-ar manca unul altuia de sub unghii si ar face nostalgicii de stanga sa se intrebe prin 2009 ce provenienta ar fi avut bordurile social-democrate.

Pana atunci, pentru tine, PSD-ule, sinceritatea e ca pula din Botswana: se devalorizeaza cu 1000% pe luna. Sondajele au marja de eroare de 30% iar tu nu stii ce vrei, daca vrei.

Magii si spirale

Ca e vorba de ziaristi-tonomat sau de practicanti MISA, caile politicii sunt influentate decisiv si in mod impredictibil din exterior. Intotdeauna intr-un mod deranjant si nefolositor. Oamenii politici desi isi pun toata “increderea, puterea de munca....asa sa imi ajute Dumnezeu!” in slujba binelui public, tot nu reusesc sa invinga demonul “rau” al civililor si energiile fecunde ale spiritului uman nepervertit (chiar pus in valoare) de biologic. Greselile cu adevarat mari, de strategie si de pozitionare, nu sunt niciodata ale lor.

Diferenta intre Nastase si Basescu e ca unul da din casa controlat iar celalalt uita deseori de sine, trezindu-se vorbind ca babele in timpul liturghiei. Amandoi insa au o problema cu asumarea responsabilitatii: fie ca e vorba de falsa modestie sau, pur si simplu, de negarea oricarei vine, responsabilitatea e disipata pentru vesnicii gemeni ai adversitatii intr-un sistem de tip rezultat final. Cand alegeau intre doi “fosti” comunisti, cum sesiza Basescu smechereste in 2004, romanii nu alegeau in fapt nimic. Alegeau scuze, nu promisiuni, spovedanii, nu proiecte. In fapt, isi cautau propriile scuze.

In 2009, vor fi in stare romanii sa iasa din spirala capului plecat in jos si a zambetului pervers aruncat peste umar? Va exista capacitatea de a distinge intre modele si nu intre persoane?

Banuiesc ca nu, magia e inca puternica. Sa eliminam functia “tare” de Presedinte ar putea fi atunci al treilea proiect major al Romaniei dupa NATO si UE.

Democratia care este si n-are nicio valoare

Vanghelie e abil, a invatat PR. La cat de « experte » sunt gafele gazelei Elena Basescu, “care este” a devenit licenta poetica. Fructificata, aceasta sigla electorala i-ar aduce primarului de la 5 chiar mai mult capital electoral decat trandafirii social-democrati vestejiti de apa salcie a Dambovitei. In ritm de manea tanguita, blues de Ferentari, seful gorilelor ce descindeau la alegerile de la PSD Bucuresti se transforma.

Oprescu spune ca s-a schimbat. Atatia ani trecuti pe langa el par ca i-au adus mai mult bun-simt pe langa frapanta sinceritate. Dar contextul din PSD nu da doi bani pe aceasta schimbare: soarta personajului e inca o data aceiasi. Pierde pentru ca politica e joc de echipa, unde capitanii controleaza vestiarul si nu stau pe banca de rezerve.

Miza interna a primariei generale pentru PSD orbeste precum concentrarea privirii intr-un singur punct. Cum, inafara de Ion Iliescu, social-democratii n-au niciun lider care sa fi castigat barbateste, “uninominal” – ca e la moda, intalnirea cu electoratul, sansa ca cineva ar putea orbecai pana la fotoliul de mai-mare peste Bucuresti produce fiori in Kiseleff si Baneasa, ingrijorare in Parlament si falsuri profesionale in presa.

Vanghelie nu se bate pentru nominalizare, se bat altii pentru el. A inteles asta, se resemneaza cu preluarea rolului de “invins de serviciu” si e elegant in declaratii fata de Sorin Oprescu. In PSD se bruiaza pana si gandul ca actualul senator social-democrat ar putea fi candidatul no. 1 al partidului; cunoscandu-se profilul tipic al aleatorului bucurestean, se merge la sigur, profesionist. “Ai dracului, de 18 ani isi bat joc de noi si acum ar vrea sa ne ia in brate. Hai sictir! Vanghelie, n-ai inceput inca sa lipesti afisele?!”

Democratia e panaceu in viziunea social-democratilor: ea ascunde spaime, gafe, indecizii, rafuieli personale si linsari electorale. Cum ar putea exista altceva decat democratie pentru cripto-comunistii soft sau pentru catelandrii socialisti de pripas?!

Pulifrici in direct

Gasesc ca mass-media e spatiul prin excelenta al afirmarii personalitatii. Prin caricaturizare, totusi, chiar daca de multe ori asumata. Caricaturizarea e rezultatul unui intreg proces de impacare cu sine, atat de pronuntat realizat incat ceilalti nu-si vor mai batea niciodata capul sa se gandeasca altfel la tine. Caricatura e un mort viu, un cadavru tinut in geam pentru ca formatorii de opinie sa-si poata primi pensia. Sunt, totusi, indispensabili ; problema e cand caricaturile devin credibile.

Cum oamenii alearga toata viata pentru a se defini, cum spunea cineva – intre a fi si a avea, caricaturizarea e efectul pervers al acestei activitati. La modul absolut, pregnanta unui rol sau a unei functii, inscrise in codul genetic intelectual precum suta de euro pe fruntea unui manelist, conduce catre autonomizare, initiind ruptura de spatiul si timpul prezent. Misterul oricarui viitor dispare, ramanand aceleasi comportamente si aceleasi vorbe in orice situatii, oricat de diferite ar parea ele. Si pentru ca stabilitatea e o valoare bine apreciata de comunitatea umana, caricaturile isi ocupa un loc bine precizat pe scena publica. Contestate sau nu individual, ele persista la nivel de clasa, ca ajutor al mass-mediei in demersul interpretativ-comercial pe care si-l asuma. Puncte de reper solide in structurarea unor opinii, caricaturile ajung sa fie conditiile initiale ale oricarei dezbateri, impunand un murdar joc in aducerea altor personaje, mai umane, pe scena.

Favorizata de catre media, caricaturizarea surprinde o dimensiune importanta a comunicarii publice. Personajele politice, adoptand clasicul USP, isi submineaza capacitatile de inovare, incapabile sa ia in calcul (sau sa mai puna in practica) elementul de surprinzator de care trebuie sa dispuna un brand. Definire auto-referentiala, acest tip propriu de raportare la public e esential preluata in caricaturizare : neadecvat realizata, e conduce catre vreun « arogant » sau catre un « sarac, dar cinstit». Chiar daca nu poate fi situata la un nivel ridicat de eficienta, acest tip de demers e totusi unul constructiv, reusind sa « impuna » cel putin directia de constructie a mesajului pe care formatorii de opinie il vor transmite mai departe. In fond, caricaturizarea merge de multe ori mana in mana cu esentiallizarea ; nu exista spatiu public fara mitologizare, fara transpunerea intr-un spatiu simbolic a unor complicate probleme de relatii publice. Fiecare personaj, intr-o masura mai mare sau mai mica, devine o caricatura ; important e totusi cum aceasta simplificare il face sa fie receptat de public : activ sau pasiv, fara interes si fara asteptari.

Ca o alta etapa catre caricaturizarea absoluta, exista etichetele. Ele definesc un tip de comportament si discurs public care, explicitand « sfera conceptului », traduc un numar de actiuni proprii acelei etichete, percepute cu un grad inalt de predictibilitate, desi de multe ori negativ, de catre public. Apar astfel « Prostanaci », « Zei » si « Blonde de la Cotroceni ».

Evoluand catre punctul culminant, caricaturizarea isi gaseste deplina implinire in personaje pentru care functioneaza un raport invers celui anterior. Procesul pleaca de la o actiune ce e, pe baza unui trecut « de lupta », asociata unui personaj si, ori de cate ori este nevoie, mass-media abuzeaza de o imagine in realizarea unei dezbateri, introducand in discutii fata neimportant asociata unei idei. Astfel, in functie de tema, aceeasi idee primeste o fata, un proces depersonalizant si absurd. E un spectacol pe care pulifricii nostri politici il pune in scena, in direct, cu atatea maiestrie!

Orbiti de propriile probleme, de propriile inconveniente ale starii de a fi oameni, receptorii-cetateni orbesc, apreciind doar discursuri consecvente si seci, automatic rostite. Caricaturi balzaciene capata credibilitate si show-ul scoate la iveala note tragice. Pana la urma, chiar daca timpul va fi risipit, vinovatii nu vor exista : nu poti sa dai vina pe niste caricaturi ! De ce ? Pentru ca ele nu au sustinerea unui intreg : una e sa privesti lumea dintr-o singura perspectiva si alta e sa asociezi lumii o singura actiune.

Bag motiunea, semneaz-o si tu, ca sa nu treaca...Pregatiti repede carutele pentru anticipate, pentru campanie. Oricum nu ne suim in ele ca avem mertane! Dar sa fie gata, ca doar trebuie sa ne preocupe ! – Cine ar putea juca cel mai bine acest rol, daca nu pulifricii nostri politici!

Incarcandu-ne cu forme

Ceea ce uneori observ in propriul meu caz transpare cu usurinta si in ceea ce se intampla de multe ori cu modul in care oamenii isi asuma spatiul public al comunicarii : am dezvoltat o cultura a formei, am estetizat neincetat prin sacralizarea lexemului textului, individualizandu-l peste masura. Impresia finala e una a frumosului care dispare rapid, asemenea unei priviri care-ti poposeste fugar pe formele exprimate de trecerea unei femei pe langa tine, pe strada ; la limita, fondul il descoperi prin recuperarea unor bucati mai mari sau mai mici din tot felul de intamplari similare, cu insignifianta importanta. Totusi, de cele mai multe ori, fondul nu apare, nu-i nici macar pierdut in cuvinte sau intre cuvinte.

Somptuozitatea si ceremoniosul unui limbaj care atinge starile de lucruri intotdeauna dintr-un plan superior, lipsindu-i aceeasi conditie cu ceea ce analizeaza si, deci, relevanta, tradeaza in Romania, intr-un mod intim inradacinat, reflexele epocii in care epilepsia si grandomania spunerii erau criteriile complimentelor la adresa prea-iubitului conducator. Democratizandu-se in parte, spatiul public romanesc a pastrat emfaza si pretiozitatea, transferand-o tuturor genurilor de relatii sociale. Dezbaterea publica, ca regina a reginelor, provoaca « betia cuvintelor » si relativizeaza in chip maiastru, impersonalizand.

In timpurile grandiosului cantitativ, asa cum releva si articolul de azi din Cotidianul, Manual de osanale pentru tovarasul Nicolae Ceausescu, cultura formei verbale goale si aparent inaltatoare ia diferite registre, de la defulare cu orice pret pana la slugarnicie animata de impulsuri lucrative. E aici un spatiu al zicerii in care traiesc oamenii publici pentru care, ca tablou, echivalentul este cel al razelor ce fac traseul invers catre Soare. Ghidusia in a inova, prin mijloace cat mai diverse, in pupatul posteriorului de inalta factura revolutionar-militanta a lui Ceausescu defineste un spatiu al paupertatii generalizate atacat cu induiosatoare inadecvare de cuvinte si fraze. Bombardand, astfel de cuvinte isi cauta vocatia compensarii, ca pe ceva pe care vor sa-l trimita din constiinta in realitatea acelor vremuri. Logoreea, propagandistica, era singura arma, asumata macar cu inconstienta de semi-zeii laudandu-si principiul degenerativ – cuplul « regal », impotriva unei lipse de orice.

Astazi, forma isi pastreaza reflexele, hegemonic. Anihileaza profesionist, in spiritul principiilor contemporane de management, orice tentativa de ordine si sens. Azi, ceea ce fusese interzis atata timp e discreditat prin periferizare si trivializare.. Ca un exercitiu, uitati-va la emisiunea « Realitatea Zilei » a lui Razvan Dumitrescu de pe Realitatea TV. Veti vedea o piesa a delirului sofisticat ambalat, in urma careia « cine pierde si cine castiga » e o intrebare retorica.

Supusi unor astfel de presiuni, in viata cotidiana traim intr-un ritm impus pe care nu-l intelegem, dar pe care facem tot posibilul sa ni-l interiorizam, desi ne e atat de strain. Divortam de miez, de ceea ce fiecare am vrea sa fim. In rate zilnice, conform cu dozele care ni se administreaza si pe care le primim deja sedati.

Lupte de gherila cu aceleasi gorile

Nu se mai aude nimic despre restructurarea Guvernului, cea cu Melescanu la Justitie si Stroe la Aparare. Zilele acestea, tema preferata a spatiului public e posibilitatea alegerilor anticipate (aici si aici), caci motiunea PD-L vine pe-un asa orizont de asteptare si de inutilitate ca nimeni nu se straduieste s-o impauneze, virilizand-o.

In acest context, vineri a fost publicata in Monitorul Oficial decizia celebra a Curtii Constitutionale in cazul Norica Nicolai. Referitor la aceasta, ingrijoratoare nu e decizia in sine, asa cum s-au plans unii mai mult sau putin juristi (depasirea de catre Curte a prerogativelor sale si asumarea ilegala a rolului de Adunare Constituanta prin "micile adaosuri" aduse Constitutiei), ci climatul de tip taliban, de razboi cu orice pret, dintre palate. Menita sa functioneze intr-un sistem in care totusi buna-credinta e element de baza, Curtea Constitutionala trebuie sa se adapteze astfel cu mijloace disperate unei situatii iesite de mult timp de sub control.

Revenind la ce s-a finalizat vineri, e evident ca parcursul imprimat de Curtea Constitutionala procedurii numirii si revocarii ministrilor a ranit orgoliul PNL. Liberalii inca nu reactioneaza, desi au acum toate parghiile formale si mingea e in terenul lor. Inca rumega.

Pe acest fond, ce se intampla sambata la Ministerul Justitiei, o zi in care de obicei oamenii ar trebui sa faca cu totul alte treburi decat sa stea la serviciu? "Oamenii" din Minister cautau cu insistenta pe Google sintagma "obligativitatea deciziilor Curtii Constitutionale", "poposind" si la un articol de pe acest blog (revenind si de vreo cateva ori - poza aici).

Tariceanu si ai lui inca vor sa se lupte, nu se dau batuti si se tot agita. Daca Basescu a devenit din marinar expert in interpretarea textului Constitutiei, de n-ar putea face acelasi lucru si Tariceanu? Rezultatul: alte scandaluri, ordine de ministru facute dupa ureche de functionari si proiecte de lege de captat bunavointe intra si extra-parlamentare, menite a castinga timp pentru sporirea "potentialului" de campanie.

Consiliul National al PSD. The day after

Imaginea a patru « corifei » cu mainile ridicate, ca si cum s-ar fi predat, e substanta marii reuniuni de ieri din PSD. Dorind sa schimbe « pe ici, pe colo, prin partile esentiale » un partid, vorba lui Mitrea, «imburghezit », socialistul european Mircea Geoana, dupa ce cu luciditate afirmase diversitatea si deseori incompatibilitatea unor opinii in randul social-democratilor, a cazut iarasi in sindromul « drumul facut pe jumatate », inca un eveniment pentru care, ca mit politic, ar trebui sa-i fie atribuita denumirea « Neterminatul » sau « Neterminatorul ».

Imaginea de unitate, de iubire cu sughituri intre liderii social-democrati, urmarita cu obstinatie de conducerea PSD in raport cu mass-media devine de astazi neimportanta. Strangerile de mana de ieri sunt de fapt trimiterea catre o alta poveste : cea a legarii cu catuse a Partidului Social Democrat de electoratul sau nastaso-iliescian, intr-un Marasesti al politicii locale cladit pe un ferm « daca murim, murim impreuna ».

Miza singurului partid de stanga important din Romania nu e de a distinge intre partea imaculata, reformata si cea patata, cu viza de flotant la DNA. O asemenea miza e una indusa extern, din « laboratoarele » presedintelui Basescu. Indepartandu-ne putin de la subiect, tocmai aproprierea in ultimii 3 ani de catre social-democrati a indicelui basescian a fost ieri sanctionata la un Congres care, de altfel, la final incepuse sa semene cu o serbare de clasa intai marca PC in care toata lumea ia premiu. Situarea in orizontul de « mister » al Cotrocenilului e cea care a paralizat fostul partid de guvernamant, lipsindu-l de imprevizibil in jocul politic si, deci, de independenta. Punctul capital, prin semnificatia votului de ieri, e proiectarea unei directii ferme in definirea (de fapt, redefinirea prin repliere) electoratului caruia i se adreseaza PSD-ul la proximele alegeri, locale si parlamentare.

Mesajul de ieri, bine sintetizat de un discurs extrem de « stanga » al lui Iliescu si considerat cel mai potrivit de masa partidului, e rezultatul unui calcul cinic, realist, al adoptarii variantei de avarie; e o solutie de criza, aceeasi adoptata si in cazul europarlamentarelor, schimbarea provenind din diversificarea si cresterea potentialului electoral al purtatorilor de mesaj. Social-democratii s-au resemnat (interesanta schimbarea de optica a lui Nastase care, in discursul de dupa comunicarea rezultatelor votului de ieri, vorbea despre castigarea alegerilor sau de obtinerea unui scor cat mai bun) in tentativa de reduce pierderile ultimilor 3 ani. Dovada este intoarcerea catre acel electorat atat de drag lui Ion Iliescu si disparitia ideilor savante de repozitionare, in principiu in raport cu PD-L, a partidului pentru castigarea si a altor bazine electorale. Fata de aceasta varianta, vizionara si absolut necesara cat mai curand (glumind, e o chestiune similara schimbarii generatiilor la echipa nationala de fotbal), Mircea Geoana se afla in pozitia dubla de tata si calau, prin inabilitatea de a reusi sa provoace o dezbatere interna transparenta asupra temei ; aceasta este, de altfel, si marea lui nereusita pe plan strategic in conducerea partidului.

Revenind, in cuvintele lui Miron Mitrea, lucrurile stau astfel : „ne-am cam imburghezit. Avem o pozitie mai buna, nu ne mai este foame de politica. Haideti sa nu mai spunem că suntem favoritii numarul 1. Flamanziti un pic pentru alegerile care vin, pentru flamanzii pe care ii reprezentam si vom sti sa castigam alegerile.“ (sursa Evenimentul Zilei).

Si astfel se contureaza strategia de campanie a social democratilor: scoaterea poporului PSD la vot. Daca Geoana&Co. n-au reusit in noiembrie sa scoata decat un milion de pensionari la vot, atunci e randul lui Cozmanca sa faca ce stie cel mai bine cu cei 4 milioane, considerati eterna scapare a social-democratilor. Mobilizarea va fi favorizata de toata incercarea aceasta, poate reusita, de a desfasura simultan alegerile. Nu se stie. Cert e ca va fi aceeasi campanie de scos ochii, plicticoasa, usor amuzanta poate prin ipostazele dialogurilor lui Corlatean cu niste sateni de care e prea strain si care-l vor intreba de parastasul matusii Tamara; mesaje intentionat care produc confuzie, promisiunile mai mari decat cerul (poate TVA-uri cu minus la produsele de baza si absorbtie de fonduri europene in proportie de 1999% ) – iata reteta flamanzirii programate de eminenta reactivata.

In acest context, ramane greu de stabilit cum se poate adresa PSD-ul unui alt tip de electorat : in suspensie raman cei scarbiti si plictisiti de atata cearta intre Basescu si Tariceanu, de atata lipsa de curaj in PSD. Social-democratii vor considera probabil miza prea mica si acest segment va fi incorporat la pierderi ale procesului democratic electoral.

Concluzionand, victoria de ieri nu e victoria lui Nastase ; mai mult sau mai putin vizibil, el vine in spate cu toata garda veche: Mitrea, Cozmanca, Hrebenciuc. E asadar « victoria » unui « back to the roots » zambit pana la urechi; o victorie conjuncturala, care pare fara orizont pe termen lung pentru social democrati si pe care Nastase e putin probabil ca o va putea transforma in altceva decat intr-o normala epurare cu iz conservator. Oricum, pentru noi, cei invatati cu politica de tip entertainment, va fi interesant si palpitant. Ramane de vazut cine aduce floricelele.

Sinele reflectat intr-o oglinda care, ciudat, se sparge

E reconfortant sa vezi oameni cu mare incredere in ei. De multe ori, pentru tine, deseori pierdut in cantarirea situatiilor posibile, ei sunt un punct de reper, un indiciu al faptul ca exista si singular atunci cand se vorbeste despre « orientari ». E adevarat, covarsitor confienta e total aiurea, dar pedagogica.

Restransa aceasta incredere la parti concrete ale existentei, scoasa din contextul unui proiect de viata (asumat sau cel putin conturat in functie de mai multi factori), rezultatul poate fi unul atat de hilar, incat neadecvarea conduce catre acel sentiment de limita, acel rasu’-plansu’ tipic romanesc (ma gandesc aici la ceva de genul argumentelor lui Zenon impotriva miscarii). Ca si calea de mijloc unde se intalnesc cauza si efectul la Hegel, situatia e una a sofismului. Indeobste raportata la frumusete si inteligenta, increderea nemasurata intr-un sine prea sigur de propriile posibilitati tradeaza amarul constatarii ca poate incalzirea globala nu e un lucru atat de rau.

Cum inteligenta e deseori privilegiata in astfel de situatii, sa luam cazul frumusetii intr-o situatie banala de viata. Intr-o emisiune de pe MTV, o tanara englezoaica de culoare are 16 ani si e virgina. Reteta clasica a celor 80 kilograme la 1,60 m, ea e profund convinsa de cat de sexy si frumoasa este, de cat de bine ii vin hainele mulate pe care le poarta; corespunzator adepta a rozului bonbon, persoana respectiva combina, la nivelul curent al vietii ei de englezoaica de conditie medie, kitsch-ul blanurilor cu admiratia pentru baietii cu dinti imbracati in aur, totul acompaniat de nederanjante halci supuse legii dure a gravitatiei. Cum virginitatea e o chestiune de alegere care nu se mai potriveste momentului curent, e timpul ca farmecul sa fie exhibat in cucerirea unui tip cool, totul intr-o incredere de sine stapana cu taria diamantului, neatinsa in niciun fel de refuzuri sistematice.

Frumusetea in sine nu e o calitate, ci un accident, un lucru pentru care trebuie sa multumesti doar unei inspiratii de moment a unui spermatozoid. Lipsa ei nu e o tragedie, atunci cand e constientizata si cand e asimilata unei analize de tip cost-beneficiu, in care, de exemplu, incerci sa bifezi inteligenta ca plus. Atunci cand, intr-o emisiune centrata pe exceptionalul oamenilor simplii, accidentul e atributul auto-definirii, o probabila ordine isi neaga posibilitatea si lasa loc entropiei, nediferentiatului, asemeni unei mari bucati de noroi « plantate » pe o autostrada in Germania. Figura unei adolescente careia poate poti sa-i treci cu vederea faptul ca s-a nascut in generatia McDonald’s devine hidoasa cand ea apare ca exponent public, ca tipar pentru faptul atat de privat al pierderii virginitatii. Dupa ea, o clasa e uratita si ii transfera hidosenia, facand ca lipsa de rationalitate sa dea nastere unei slutenii devastatoare: cea interioara. Pusa in valoare prin increderea nebuna si inconstienta, o astfel de « frumusete » da semnul unei lumi pentru care decaderea e laitmotiv.

Simplele calitati merita puse in valoare intotdeauna intr-un intreg ; acelasi lucru se aplica si defectelor, supuse astfel « binecuvantarii » de a fi prinse in jocul matematic. Lipsa simtului realitatii pe bucatele mici, taria de a lupta impotrva « oglinzii » ce, curios, plesneste si se face bucati in fata ta, e atributul absurdului, transpus, in reliefarea unui orizont de irational, in literatura. Insa lipsa unui intreg spatiu in care inteligenta si frumusetea nu conlucreaza in niciun fel trezeste plansul, unul care chiar cere de aceasta data intimitatea.

Usor, prin incercare si eroare, se nasc fire de speranta si de « orientare » pentru propria-ti viata.

Sexul public ca instinct primar al politicii

Modul cum se explica, in diverse teorii, comportamentul indivizilor tine de instinctul sexual manifestat in sfera privata. In sfera publica, actul sexual e daramat ca atare, lipsesc mecanica si alte ramuri ale fizicii; nu dispare totusi instinctul subjugarii, al placerii obtinute rapid si dureros pentru celalalt sau ceilalti. Perpetuu ca si viata publica, sexul public e instinctul primar in conducerea treburilor cetatii.

In politica, nu se face dragoste. Putin sex, desfasurat sumar, pentru orgoliul propriu – sentimentul e cel al mersului la curve. Peisajul e oricum plin de « homosexuali ».

Politica e un spatiu al orgoliilor nemasurate si al personalitilor ce se vor a fi pe masura acestora. Atributul dominant e taria si supunerea, traditional asociate cu primatul virilului. Simbolul falic e un dat ontologic, imbratisat si profund interiorizat de cei ce in viata de zi cu zi isi pot spune « femei » sau « barbati » si receptat de multe ori fara adaosuri (de multe ori apare discutia cu privire la faptul de a avea sau nu « coaie »). « Zoe, fii barbata ! » e conditia sine qua non a femininului, impotent in a-si transforma feminitatea in bun petruit ca importanta primara in procesul de negociere. Politica devine, asadar, un teritoriu nu al androginismului, ci unul al unei curioase homosexualitati, care nu deranjeaza in spiritul unui « crede si nu cerceta ».

In incercarea sexuala, vaginul depinde fundamental de cel care-l aduce in fata tuturor, de barbatul care reuseste sa atraga atentia celorlati prin acceptarea unei noi determinatii. Primind caracter de rebut de fiinta politica, respectiva femeie se joaca intr-un spatiu de care e legata fara scapare, devenind un prelunitor de cativa centimetrii al penisului celui care a introdus-o in ecuatie. Atat si nimic mai mult, oricum la nivel secund.

Lipsind femeile cu adevarat in politica, sexul nu are cum sa produca placere. Mai mult, plamaditi din acelasi aluat ca si tine, ceillati, egali intre egali, nu pot fi activatori de placere avand in vedere ca ei reprezinta o alteritate difuza si diforma, capatandu-si existenta doar din prisma disocierii si nefiind demni decat atribute cantitative. Exista asadar doar nevoia, fara substratul trupului, dar propovaduita de minte, de a defula, imbarbatand. Orgoliul creste si exhiba virilitate, cu tine deasupra. Practic, e o masturbare cu public, satisfactia venind din oripilarea din ochii celorlalti, nevoiti sa se supuna si sa priveasca. Numarul si oripilarea sunt un criteriu al succesului, pe durate scurte de timp, prin concentrare. Asa e sexul public : dureros pentru ceilalti si magnific pentru orgoliul propriu.

De natura primara, sexul public e scurt si intens, datator de remuscari pana cand acestea se vor uni in prefigurarea actului urmator de acelasi grad – imaginea e a mersului la curve. Reducerea timpului de desfasurare e o consecinta pragmatica a procesului : el e reluat constant pe parcursul unei zile, caci se traieste in bordel, si se incearca evitarea silei, care ar impiedica defularea si nesatisfacerea orgoliului.

Ca scop ultim, nu, nu e « totul pentru patrie » ; e totul pentru un sine « reflectat » in turbarea de manie a asistentei.

Presedinte PSD, prim-ministru...Geoana

"Keep your friends close and your enemies closer." (Sun-Tzu)

A te baza pe logica altora, care se bucura de notorietate tocmai pe baza succesului aplicarii, e in lumea femeilor de Mall si a pseudo-intelectualilor cheia de bolta a edificiului la care trudesc: snobismul. Totusi, ideile si gandurile altora se pot dovedi extrem de sanatoase si utile atunci cand lipsesc ideile proprii sau, mai rau, ele nu au cum sa fie corecte, pentru ca tii cartea invers. Utilitatea lor e maxima: luate in calcul, pot compensa prostia. In acest caz, prostia Prostanacului.

Atitudinea conducerii PSD, a lui Mircea cel Batran, fata de Adrian Nastase e pilduitoare fata de lipsa de viziune in atingerea scopurilor proprii: de trei ani de zile, social-democratii traiesc miracole si iluminari, minuni dupa minuni pentru care nu e insa timp sa se ridice ode, caci valoare lor paleste in fata altor revelatii (spre exemplu, chestiunea alegerilor anticipate). Modul cum e tratat fostul prim-ministru tradeaza o stanjeneala si o neadecvare care nu trimit cu gandul decat la un soricel Mircea Geoana venit in 2004 sa puna la punct un elefant Traian Basescu pe motiv ca ocupa prea mult spatiu.

Nu e numai in interesul lui Nastase, al PSD-ului ca fostul numar 1 sa fie reactivat, ci si in marele folos, daca sunt jucate cartile cum trebuie, al lui Geoana. Actuala stare de lucruri pesedista, copilareasca si daunatoare precum cianura, poate fi atat de simplu schimbata si atat de constructiv, ca nu are rost sa se mai piarda timpul. Ce-ar trebui deci sa faca presedintele PSD in ceea ce-l priveste pe Nastase?

Dupa cum spune Sun-Tzu, sa-l tina aproape, cat mai aproape; chiar daca il percepe ca pe o reala amenintare, Nastase trebuie adus la varf si implicat in proiectele partidului, in alegerile care vin. De pe margine, locatarul din Zambaccian nu poate face decat rau, aruncand sageti in toate partile si victimizandu-se: ca a fost tradat de colegi, ca nu e invitat la sedinte, ca strategia social-democrata e gresita. Incet-incet, cu ajutorul actualei conduceri, isi construieste imaginea de Lapusnean, poporul cel mare si cel pesedist o vede si daca la alegerile parlamentare scorul e de vreo 20%, atunci pentru fostul ambasador vine clipa debarcarii. Inconjurandu-se de mediocrii (Dragnea, Dan Mircea Popescu -vezi emisiunea RTV) si negand expertiza pe care o are in partid de teama, Geoana nu are cum sa sfarseasca bine. In acest fel, PSD o sa ajunga sa se lupte cu PNL-ul, nu cu PDL-ul.

Miza continuarii luptei de uzura cu Nastase de pe pozitii evident adverse e devastatoare pentru PSD. Cand te uiti la importanta care se da functiei de presedinte al CN, spectacolul devine penibil si trist. Aduce aminte de PNTCD-ul care a murit si mai trist.

Geoana l-a neutralizat, in raport cu lupta pentru presedintia partidului, in mare parte pe Iliescu, numindu-l presedinte de onoare. Acelasi lucru trebuie facut si cu Nastase. Primul pas, intrarea in normalitate, e sefia CN. Al doilea e invitarea fostului prim-ministru in echipa de elaborare a strategiei pentru locale si generale, echipa coordonata ferm de catre Geoana. Pasul al doilea se realizeaza prin nominalizarea cat mai rapida a lui Nastase drept candidat al PSD pentru presedintia Romaniei; castigul acestei nominalizarii e , vorba unei reclame, nepretuit pentru ca:

a) PSD nu are alt candidat capabil sa concureze cu Basescu, ce trebuie vazut ca singurul adversar al partidului. Doar Nastase e cel care poate face acest lucru.
b) implicat serios in viitorul PSD, Nastase va avea prea mult de lucru cu Basescu ca sa-si mai piarda timpul cu lupte interne. Primind ceea ce isi doreste, sansa de a-l invinge pe Zeus, intentiile revansarde vor fi disparut.
c) Partidul da o serioasa lovitura de imagine, parand solid si unit, gata de guvernare. Sansele la parlamentare cresc exponential.
d) Geoana conduce corabia cu cei mai buni vaslasi. Alaturi de Nastase, promovat ca membru al echipei de formulare a strategiei, raspunderea sa pentru rezultate nu mai e atat de apasatoare.
e) Daca Nastase castiga Cotroceniul, Geoana are asigurata soarta de presedinte al PSD pentru minim 5 ani (poate 10) si un important sprijin, in conditiile actualei Constitutii. Daca pierde, atunci se poate spune ca perioda de corifeu a lui N. a apus definitiv; un loc in esalonul 2, un vicepresedinte, e solutia cea mai buna.

A venit momentul in care Prostanacul trebuie sa moara pentru a se trezi un adevarat politician. Luata in serios, relatia Geoana - Nastase e, de fapt, miza viitorului PSD. Aratand ca un adevarat barbat, care lupta cu Basescu prin toatre mijloacele si care-si asuma demn situatia, actualul presedinte social-democrat are sansa sa devina lider.

Arbitrand inteligent duelul Nastase-Basescu in favoarea PSD, Geoana isi tine aproape marii adversari si e adevaratul invingator. Si prim-ministru, cum isi doreste atat de tare.

Un nou statut ontologic pentru politica. O incercare

"Am aflat ca atunci cand oamenii cu prea mult timp liber intra in politica incep sa uit in cine ar trebui sa trag." (Un agent CIA in "Charlie Wilson’s War")

Povestea filmului american e una a relatiei dintre dusmanii "clasici" ai Razboiului Rece, SUA si URSS, ce-si duceau luptele in anii '80 prin sateliti precum Afganistanul. Prinsi in exemplificarea teoriei balantei de putere si a bipolicentrismului, americanii aveau atunci mari probleme cu concurenta inter si intra-institutionala, la diferite niveluri, dovada ca teoria birocratica si a grupurilor de interese se insinua si ea puternic in logica realista a acelor ani.

Opozitia dintre comunisti si capitalisti e, in replica de mai sus, filtrata printr-o categorie anume: oamenii cu prea mult timp liber, in concreto - oamenii de afaceri, care intra in politica. Extragand aceasta problema si raportand-o la spatiul politicii interne, intrebarea care ma preocupa tine de viabilitatea aplicarii modelului economic, al pietei, in viata politica, luand in calcul in primul rand selectia oamenilor politici. Sentimentul, similar celui exprimat de agentul CIA, e ca timpul liber si banii afaceristilor, chiar pusi in slujba unor idealuri, se lovesc de o bariera epistemologica, rezultat al unei disocieri ontologice intre sfere.

In acest context, un aspect esential de discutat tine de natura politicii in societate, modul in care se situeaza ea, simplificand, in raport cu sfera economica (mai precis, cu comunitatea oamenilor de afaceri). In Romania acestor 20 ani, dupa atatia ani de privatiuni, politica s-a liberalizat, fiind interpretata din prisma constrangerilor proprii unei piete. Disparand distinctiile clare dintre sferele vietii publice, interdependenta a primat, impunand un model economic in administrarea treburilor cetatii. Multi oamenii de afaceri au plonjat din logica economiei de schimb in cea a schimbului de voturi, cu eficienta similara intrarii in politica a actorilor si a lautarilor. Modelele de dezvoltare economica sau viziunile asupra fiscalitatii au contat mai putin pentru proaspetii politicieni decat adecvarea strategiilor de piata la factorul legislativ sau, in unele cazuri, a factorului legislativ la strategiile de dezvoltare a afacerii proprii. Informatia creeaza putere si influenta in piata, precum si, cuvant-magic, imunitate in justitie. Iata, ca o fateta, reteta si traseul coruptiei la nivel inalt, mandria Romaniei in comunitatea europeana.

Nu e nimic de stigmatizat in interdependenta dintre sfera politica si cea economica; elemente esentiale ale bunului mers al unei societati, ele sunt in relatie de biunivocitate, situarea la acelasi palier fiind evidenta. Problema apare insa in legatura cu oamenii politici, cu cei care sunt chemati sa chibzuiasca pentru cei multi. Cat de oportuna e aici intrepatrunderea sferelor? Poate, in cazul in care e vorba de efecte negative, sa fie contracarata?

Din secolele XVIII si XIX, politica a devenit o meserie, au aparut politienii de cariera, standardizarea si birocratizarea aparand si in acest plan al vietii sociale. Cum arata si Weber in elitismul sau competitiv, politica e resortul unei minoritati privilegiate, apare politica ca vocatie, procesul democratic devenind unul al confirmarii plebiscitare. Limitarile, prin negarea a priori a egalitatii de sanse in a accede la pozitii publice (reiterata de prima parte a celui de-al doilea principiu rawlsian al dreptatii), sunt evidente.

Dintr-o astfel de perspectiva, evolutiile, proprii astazi si societatii romanesti, au condus catre liberalizarea de tip economic a scenei politice, cu majora atractivitate a politicii pentru oamenii de afaceri. Cand campaniile electorale nu mai sunt de ceva timp o problema de doctrina ci de lichiditati, avantajul competitiv al afaceristilor se dovedeste decisiv, iar conflictul de interese, rezolvat formal, continua sa persiste in ochii celor care mai sunt atenti ce legi se voteaza. In plus, imaginea politicianului de cariera se deterioreaza la nivel de perceptie publica, indusa de ideea trecutului intr-o alta activitate: nu poti ca in viata sa fi facut doar politica si sa fii credibil.

Oamenilor cu prea mult timp liber si cu bani le lipseste ideea de ansamblu, privind pe bucati si in cheie pur economica. Cel mai adesea, le lipseste vocatia realizarii binelui public, in implementarea unor scheme de castig personal. Logica pietii, dura prin simplitatea ei, transpune in sfera politica imposibilitatea punerii in practica a unui "val al ignorantei". E greu de remediat o astfel de situatie. Votul uninominal majoritar in doua tururi de scrutin invita astfel de politicieni la atac, la descinderea in Parlament. Costurile de campanie vor fi atat de mari, asa cum vehiculeaza si presa, ca partidele se vor ruga de oamenii politici sa candideze. Mecanismul fund-raising-ului transparent realizat e atat de slab dezvoltat, ca nu poate suplini cruda realitate; in plus, oportunitatea lui nu e inteleasa. Cand activitatea politica e privita cu atata seninatate si lejeritate, ce sens mai are ca omul de afaceri sa nu incerce sa-si mai bifeze o realizare in agenda?

Din aceasta intrebare reiese un aspect fundamental. Democratia, cu multiplele ei piete, a pervetit politica, simplificand-o pentru public intr-o asemenea masura in care a devenit facila si triviala. Prada ei insisi standardizarii, politicienii au ajuns sclavii functionarilor, votand legi la gramada si semnand, lipsindu-se de timpul marilor constructii. Politica ca entertainment, politicieni tot timpul la televizor, ca vedete in adevaratul sens al cuvantului - iata constructia mass-media. Reflectata in ochii electoratului, imaginea de tip reductionist a celor panditi cand dorm si fotografiati a devenit concomitent stereotipie si aspiratie.

Dincolo de a se recladi prin sisteme de vot, politica romaneasca trebuie sa-si recladesca credibilitatea, ce va avea apoi ca urmare profesionalizarea. Dintr-un bazin de aspiranti, in conditiile uninominalului pur - din ce in ce mai multi cu timp liber si bani, ce percep politica ca simpla si ca distractie nu poate iesi nimic bun.

In remedierea acestei mari probleme, chiar intervine rolul politicienilor de cariera: activitatea politica e ceva specific, specializat, care comporta abilitati proprii, nu simple perceptii sociale - iata imaginea ce trebuie promovata, in cadrul unei campanii mai mult sau mai putin formalizate prin utilizarea acestora ca purtatori de mesaj. Politica e un domeniu al discutiilor specializate, e chiar despre doctrine daca acestea se pot dovedi utile, nu e in niciun caz circ, ci e un job de 24 de ore pe zi. E prea multa democratie azi in selectia politicienilor! Prin aplicabilitatea sa, politica trebuie promovata ca ontologic distincta de sfera economica, cunostintele pe care le poti aplica intr-un domeniu fiind fundamental diferite in celalalt. De la reality-show-uri cu politicieni responsabili pana la obligarea prezentarii explicite a proiectelor politice riguros construite, dupa sablon, in campaniile electorale, toate solutiile merita discutate, alaturi de mult prea cantitativul in acest caz vot uninominal, ce necesita ponderare (solutia Guvernului pare astfel optima pentru momentul curent). E nevoie de o situare a sferei politice, prin dobandirea unui nou statut ontologic: politica e vocatie, nu incunuare a prezentei in spatiul public.

In profesionalizarea politicii, imaginea dezirabila e cea din sfera finantelor. Imaginea unui domeniu greoi, extrem de specific, face ca sita sa cearna foarte mult, fiind promovati doar cei cu adevarat remarcabili. Pastrand proportiile in activitatea politica, reducarea bazinului de "improprii", prin exteriorizarea unei imaginii a specializarii, e solutia.

Perceptia americana negativa a celor cu bani si timp liber porneste dintr-o lipsa a strategiei si a cunostintelor specifice a acestora; acolo, politica e o meserie ca oricare alta. In Romania, in cu totul alte conditii, politica nu e o meserie, ea e privita ca un privilegiu; oamenii de afaceri nu se bucura nici ei de vreun mare suport, impresia coruptia si invidia fiind sentimente tipice multor romani. In Romania, drumul catre profesionalizare trece asadar prin credibilizare si prin ruperea politicii de nivelul vietii cotidiene si de nivelul comun al aspiratiilor. Activitatea politica nu e un vis comun tuturor si trebuie prezentat, responsabil si obiectiv, ca atare.

Egalitatea de sanse sub falsa miza a procentelor

Atunci cand se vorbeste despre egalitate de sanse intre femei si barbati in politica, directia in care merge de fiecare data discutia e doar un rezultat al contextului, fara a lua in calcul ceea ce ar putea fi considerata adevarata miza.

Astfel, cu rezonanta sporita in preajma anilor electorali, egalitatea de sanse e fata nobila a trocului dintre barbatii si femeile scenei politice pentru locuri in legislativ si executiv. Nobilele idealuri despre felul echivalent in care trebuie tratata femeia palesc, la o analiza mai atenta, in fata pragmatismului sexului care, in acest caz, numai slab nu e. Nu e vorba, anticipand, de vreun proiect politic "feminin", personal sau in cadrul organizatiior de femei ale partidelor; nu e vorba, asa cum tradeaza realitatile politice curente ale mediului autohton, de vreo constructie menita sa ia in calcul invocarea unor principii de bun simt, inca incomplet asimilate in democratie (motivele pot fi, merita studiat, mult mai complexe decat simpla discriminare), printre care si egalitatea de sanse. E doar retorica ieftina.

Fiind vorba despre retorica, e usor de dedus ca toata negocierea se poarta in jurul cifrelor, a locurilor eligibile pe lista, a celor neeligibile (dar aducatoare de alte beneficii ulterioare), a bugetelor de "compensare a privilegiului". Calculul brut matematic, cantitativ, exprimat in termeni procentuali (raportati la logica simpla: majoritate democrafica implica legitimitate politica), e apanajul unor "ingeri politici", desexualizati. E de sesizat aici ideea unei ipocrizii organizate: principiile sunt scrise pe usa, pentru ca inauntru ele sa fie doar hartie igienica in fata dreptului celui mai puternic si al echilibrului balantei de putere, bazat pe aliante.

Consecinta unei astfel de logici este vizibila in peisajul politic autohton care, din punct de vedere al distinctiei biologice fundamentale, e populat de femei lipsite de atributul feminitatii in aparitiile si pozitiile lor publice. Constient sau inconstient, femeile politice din Romania s-au virilizat comportamental, de la sobrietatea tinutelor pana la badarania remarcelor tipice pana atunci barbatilor. Incapabile de a-si construi un univers de discurs, ele s-au insinuat intr-un univers prin excelenta al masculinitatii, ajungandu-se la deturnarea sensului feminitatii tocmai din dorinta de a se integra cat mai bine "cadrului" de adoptie. S-a ajuns, pe aceste coordonate, la lipsa de naturalete si crispare, motiv pentru care, de exemplu, preferi sa citesti un comunicat de presa decat sa le vezi pe Norica Nicolai sau pe Monica Macovei la televizor - ideile nu au chip, nu sunt imbogatite de temperamentul persoanelor ce le expun si totul da senzatia de neincredere.

O singura data femeile au incercat sa-si construiasca un univers de discurs propriu, prin Mona Musca. Valorificand virtutile tipic feminine, abordarea acesteia a captivat, ca posibila alternativa. Dar, pe fondul unei traditii interiorizate prin teama de a nu esua pe propriile picioare, femeile politice nu au urmat-o pe fosta ministra a culturii; abordarea a ramas aceeasi. In schimb, Mona Musca chiar a fost invinsa de sistem, parand ca umanitatea si feminitatea pe care o etala in spatiul public erau doar mecanisme ale remuscarii. Totusi, spre a oferi o imagine cat mai completa, exista in spatiul politic romanesc femei care chiar isi exhiba feminitatea (Elena Udrea e exemplul clasic, desi feminitatea nu e echivalenta sexualitatii, cu efectele sale triviale). Lor le lipsesc totusi multe pentru a construi o abordare politica bazata pe virtutile feminine: e vorba de idei coagulate sau coagulante, de viziune si de simt politic. Cel mai important insa, le lipseste credibilitatea, aceste femei parand a fi oferta politica elaborata superficial de conducerea partidelor pentru a raspunde unor nevoi identificate sociologic ale electoratului.

Schimband perspectiva catre adevarata miza, egalitatea de sanse in politica ar trebui sa fie interpretata de catre femei in virtutea principiului fundamental al separatiei, controlului reciproc si echilibrului puterilor in stat. Discursul femeilor politician ar trebui sa fie unul intern, de construire a unor mesaje politice care sa reuseasca, cu rezultate in plan personal importante, sa constituie un control si o presiune la masculinitatea mediului decizional autohton. Dincolo de caracterul reformator al votului uninominal, mecanismul politic are nevoie de proceduri de control intern, care pot fi desprinse cu succes dintr-o antinomie biologica.

Dar, pentru a construi astfel de mesaje, e nevoie de autonomizare, de elaborarea si expunerea credibila a unor puncte de vedere echilibrate, de multe ori in dezbaterea politica romaneasca lipsind tocmai bunul-simt in abordarea situatiilor. Discutand ca parteneri de rangul doi, asteptand sa fie luate in calcul, femeile nu vor putea obtine in politica mai mult decat rolurile putine sau periferice care li se acorda acum. E nevoie de o noua emancipare, prin sesizarea mizei pe care ea o poate aduce: eficientizarea si profesionalizarea mediului politic.

Idei simple, dar greu de sesizat

Ciudat, dar profesionalizarea politicului nu inseamna sofisticare, ci taria de a face lucrurile simple si incapatanarea de a spune adevarurile aparent incomode. Cateva idei ilustrative in acest sens:

1. Conform tehnicilor de relatiile publice, singurul lucru corect pe care trebuie sa-l faca un politician aflat intr-o situatie de criza este sa spuna adevarul si sa fie cat mai transparent. La Ludovic Orban in prea celebrul accident de masina, dincolo de supozitii cu iz bahic, ipoteza controlui total pe care-l exercita politicianul asupra activitatii sale e cat se poate de paguboasa: sfideaza alegatorul, ce se considera tratat cu dispret, si, cel mai important, e eronata epistemologic (argumentul cunoasterii dispersate). Perspectiva ministrului Transportului asupra omului politic e fundamental anacronica si gaunoasa: de cand cu distinctia clasica dintre "a trai pentru/a trai din politica", nimeni nu se mai asteapta ca politicienii sa fie Feti-Frumosi ai interesului public, caricaturi ghidate doar de grija rolului mesianic pe care il au. Politicienii trebuie sa fie obisnuiti si sinceri, normali; e recomandat un astfel de comportament nu doar in momentele electorale in care acest lucru ii avantajeaza, ci si atunci cand viata ii pune in pozitii nu tocmai comode. Asumate cu responsabilitate, greselile politicianului profesionist devin atuuri. Lucruri simple care tratate gresit pot avea efect naucitor.

2. Profesionalizarea politicului e in relatie de stransa dependenta cu profesionalizarea si celelaltor sectoare ale vietii publice. Profesionalizarea e o consecinta a evolutiei intr-un domeniu, evolutie ulterioara interiorizarii in spatiul public a principiului diviziunii muncii. Astfel, rolul presei este sa transmita informatii si sa emita opinii, semnalizate ca atare, iar rolul politicienilor e sa vegheze la realizarea cu responsabilitate a atributiilor legislative sau executive care le revin (general definite). In continuare, rolul societatii civile, prin organizatiile sale, este tocmai de a verifica compatibilitatea deciziilor guvernamantului cu promovarea si protejarea drepturilor individuale. Foarte important si simplu, acesti actori nu trebuie sa indeplineasca niciodata rolul de judecator sau procuror de ocazie.

3. Partidele de opozitie trebuie sa faca opozitie. In perioada imediat anterioara campaniei electorale, discursului unui partid de opozitie trebuie sa se radicalizeze in raport cu partidele aflate la putere (crearea perceptiei existentei alternativei, prin reliefarea insucceselor guvernului si a punctelor tari ale partidului respectiv), dar si in raport cu partidele aflate in opozitie (obtinerea legitimitatii de a se constitui in alternativa la guvernare). Dincolo de limbajul mai elaborat, spre exemplificare, lucrurile sunt simple: in loc ca PSD sa puna gurile de tun pe PNL si PDL, el se complace, fundamental gresit, in simple intepaturi la adresa liberalilor si la nimic semnificativ in ceea ce priveste partidul prezidential. Lucruri simple, al caror inteles se pierde, cu urmari inca necuantificabile, in batalia interna a social-democratilor. Se pierd posibilitati de pozitionare esentiale pentru PSD in lupta de cucerire a puterii.

4. Independenta energetica a unei tari e un concept mult mai greu de definit decat suveranitatea westphaliana, de exemplu, fiind supus unei logici a consecintelor. In negocierea unei pozitii cat mai favorabile pentru un stat, e esentiala pastrarea alternativelor in conturarea mai multor cai de actiune in stabilirea aliantelor si traseelor energetice. Insa, cand negocierea implica raportarea mult dezechilibrata la un hegemon (capabil sa reconfigureze intreaga structura de putere prezenta pe piata), importanta e, in atingerea interesului propriu, o pozitie mai buna relativa la ceilalti actori de capabilitati apropiate prin concentarea atentie asupra hegemonului, prin stabilirea unei relatii sincere si bazate pe aducerea in discutiile cu acesta a altor "planuri de negociere". Nu-i asa ca lucurile se complica dramatic atunci cand vorbesti apeland la sintagme de genul "lac rusesc"? Atat de simplu se vad rezultatele in preturile pe care romanii le platesc pentru energie...

Opozitie constructiva. Studiu de caz

Progresele in materie legislativa in Romania se fac lent si cu mari presiuni. Politicienii cu greu vor sa renunte la metehnele legilor cu dedicatie. In acest context, inca e nevoie de personaje ca Basescu.

In materie de control al constitutionalitatii, toata opozitia acerba a lui Zeus pare ca da roade: sunt atatea legi care au fost reexaminate de Parlament, dupa deciziile Curtii Constitutionale, sesizate de catre Presedinte sau de catre partidul prezidential, la sugestiile acestuia.

Un studiu de caz:

Cazul concret al legii vanzarii caselor Regiei Administratiei Patrimoniului Protocolului de Stat (RA-APPS), declarate in aspectele esentiale neconstitutionala de catre CC saptamana trecuta, ma face sa-mi dau seama, atat intr-un sens negativ, cat si pozitiv, ca, daca politicienii vor, pot.

Miza legii tinea de vanzarea catre demnitarii care ocupau aceste case (unii ilegal, cum a scris de nenumarate ori presa) a imobilelor prin negociere directa, in dauna licitatiei publice. Milioane bune de euro (caci e vorba de spatii ultracentrale din Bucuresti) ar fi iesit din bugetul de stat, imbogatind niste oameni premiati pentru faptul de a ocupa/a fi ocupat o functie publica si de a avea tupeu. Imobilele, cladite din bani publici, ar fi avut soarta altor bunuri publice care au fost valorificate la preturi de nimic in anii '90, contrar interesului public. Ca o exceptie, dovada ca societatea romaneasca se mai trezeste din cand in cand din coma, societatea civila si Presedintele, ajutati de Curtea Constitutionala, au impus cea mai buna solutie in aceasta chestiune, lasandu-l probabil pe Mircea Geoana in situatia de a-si muta familia in Kiseleff 47.

Traseul legii a fost unul destul de complicat: dupa dezbaterea publica initiata de societatea civila, proiectul Secretariatului General al Guvernului (SGG), la presiunea opiniei publice, a vorbit despre licitatie publica si nu despre negociere directa - O.G. nr. 28/2007. Un succes real, dar vremelnic, pentru ca in Parlamentul, la Camera Deputatilor (Comisia pentru Politica Economica), miza legii a fost sesizata de "prea-imaculatii alesi", care au vrut sa arate ce maestrii sunt in utilizarea artificiilor de tehnica legislativa: desi la inceputul legii se vorbea despre vanzare prin "licitatie publica si negociere directa", de fapt, licitatia publica era utilizata doar la vanzarea imobilelor care nu aveau chirias la momentul vanzarii (foarte putine). Legea, cu micile modificari, "pe ici, pe colo, prin partile esentiale", a trecut ca prin branza de Senat si si-a urmat traseul firesc, catre promulgare. Basescu, intuind inca o pomana pe care alesii si-o fac, a trimis-o la reexaminare, motiv pentru care merita toate laudele. Cu ideea fixa bine asimilata, Parlamentul a votat legea in vechea forma, netinand cont de observatiile Presedintelui. In final, fericit ca intr-o telenovela, la sesizarea PD, Curtea Constitutionala a declarat legea neconstitutionala, stipuland necesitatea utilizarii licitatiei publice, ca procedeu nediscriminatoriu de vanzare.

Decizia CCR,via Cotidianul: "Curtea Constitutionala a constatat ca prevederile art.18 - cuprinse la art.I pct.6 din legea criticata, precum si cele din art.13 referitoare la „vinzarea prin negociere directa” - cuprinse la art.I pct.3 din lege (care nu pot fi disociate de prevederile mentionate in sesizare) – sunt contrare dispozitiilor art.16 alin.(1) din Constitutie, intrucit instituie un regim privilegiat, nejustificat obiectiv si rezonabil, pentru cumpararea locuintelor din fondul de protocol de catre detinatorii acestora”. Magistratii arata ca legea “contravine, sub aspectul formarii si incasarii unui pret pentru imobilele vindute, si dispozitiilor art.135 alin.(2) din Legea fundamentala, referitoare la obligatia statului de a asigura protectia concurentei loiale, de valorificare a tuturor factorilor de productie si de protejare a intereselor nationale in activitatea economica si financiara”.

Desi intuiesc raspunsul, stau si ma intreb de ce e asa de greu ca lucrurile sa se desfasoare normal in activitatea legislativa autohtona? Cand argumentele sunt atat de clare si limpezi, de ce se ambitioneaza unii cu tot dinandinsul sa puna o tara intreaga intre paranteze si sa priveasca doar in ograda maruntului grup in care se afla?

Contrafactual, ca exercitiu de imaginatie: oare in ce situatie am fi fost astazi daca legea CNSAS ar fi fost adoptata cu Basescu Presedinte?