O a treia funcție a presei, special gândită pentru stânga politică

Sunt nenumărate discuții referitoare la funcțiile presei: unii consideră că presa își asumă și funcții formatoare, alții restrâng rolul mass-media la simpla acțiune de informare. Discuția despre ce înseamnă „a informa” e o dezbatere în sine, legată de subiectivitatea alegerii temelor.

Într-o manieră aparent ciudată, practica jurnalistică impune consensul în România în această dezbatere: la noi, presa informează, dar selectiv. Discuțiile despre coerență și intransigență principială lasă locul fandărilor interesate.

Un exemplu e atitudinea presei față de Ion Iliescu. Edecul comunist, bolșevicul reconvertit, părintele capitalismului de cumetrie e personajul care medieză raportul dintre Occident și România ultimilor 20 de ani - un singur nume pentru o situație de teatru absurd cu care nu sunt de acord numai golanii de la Universitate și intelectualii de catifea (sau catifelați între timp), ci și puținii lucizi ai vieții de zi cu zi. Atâta timp cât tonul vocii e la înălțimea proiectelor vizionare de societate, Iliescu e scuză și blestem.

Când Iliescu devine mijloc pentru a declanșa mărunte dispute politice, părerea lui devine pertinentă, demnă de luat în considerarea. Mai mult, considerațiile tătucului sunt echilibrate, bine gândite și expresie a unei profunzimi politice fără vârstă.

Clamând reforma în PSD, formatorii de opinie îl iau de fiecare dată în brațe pe Iliescu atunci când aceasta critică vreo altă voce din partid. Eroarea e că niciodată nu iau în calcul că reforma înseamnă în primul rând oameni. Că se numește Geoană sau oricine altcineva, un nume sau altul ar trebui să apară.

O asemenea contradicție poate găsi un răspuns doar la nivel speculativ și teoretic: poate o altă funcție a presei e să destabilizeze prin deruta argumentului autorității.

Modelul Banel in presa

Românii au apreciat de fiecare dată determinarea exemplară de care sunt capabile alte popoare. I-am apreciat de fiecare dată pe nemți, poate pe turci, „încurajați” de multe ori de performanțele sportivilor noștri, și ne-am dorit să fim ca ei.

Din acest punct de vedere, Bănel Nicoliță părea cadoul nemților, trimis poate pe filieră turcă, către români. Ceva special, sclipitor, rătăcit printre haine și mașini second-hand.

Cu timpul, strălucirea lui Bănel s-a mai estompat. Din determinarea germană a mai rămas doar puterea exemplară de efort, fără pic de finalitate însă și fără stil. Munca sisifică a fost însă benefică pentru eroul din Făurei, care și-a clădit din 12 km alergați pe meci un nume și o carieră.

Totuși, Modelul Bănel a ajuns la urechile multora. Perseverența a devenit un mijloc validat empiric de parvenire socială. Un aspirant cu o situație interesantă e Cristian Pătrășconiu.

Impulsionat de evoluția lui Sever Voinescu sau a lui Traian Ungureanu, răsplătiți cu nominalizări în cadrul partidului pentru care activează cu jumătate de normă ca analiști independenți și cu jumătate de normă drept candidați, Pătrășconiu dă cu rapiditate din aripi. Inspirat de Michael Phelps, de câteva săptămâni, de când s-a eliberat un loc în primul rând printre clarvăzătorii portocalii ai „Cotidianului”, el mănâncă în fiecare zi mii de calorii pesediste, pe care le reclamă la protecția consumatorilor ca fiind corupte și demagogice. Ceea ce-i lipsește însă jurnalistului coborât parcă din „Meditațiile metafizice” după modul în care pozează sunt argumentele și puterea de convingere. Dacă Traian Ungureanu a ajuns la un adevărat sistem de ștanțat osanale în codul genetic al PD-L-ului, în care artificiile logice sunt la fel de bulversante precum cele hegeliene, Pătrășconiu e la nivelul de articole scrise cu liniuțe, în care linia conducătoare a textului apare asemeni rezultatului unui proces de micțiune realizat de un bețiv bolnav de prostată.

Între perfuziile cu glucoză boc-băsesciană și procese cerebrale redundante, Cristian Pătrășconiu e cel mai mare fan interesat al lui Bănel.

Necesitatea unui donquijote-ism la Dancu

Am apreciat de fiecare dată erudiția în politică. Deși poate fi reflexul vanității personale sau al unei proiecții de același ordin, modul inteligent și argumentat de a te raporta la fenomenul politic din interiorul său mi-a trezit admirația. Prin urmare, persoane precum Vasile Dâncu mi se par mai mult decât un exercițiu de imagine al partidelor politice, având potențialul de a aduce echilibru și luciditate în dezbaterea publică.

Totuși, un astfel de potențial trebuie valorificat. Faptul că te raportezi într-un anumit fel la politică, care-ți permite să treci dincolo de arhi-obișnuita și sterila dispută politică zilnică și să poți elabora strategii și proiecte reformatoare, îți conferă un avantaj strategic, care, însă, nu e decât jumătate de drum. Regulile clare ale democrației spun că votul e criteriul decisiv pentru a fi cu adevărat validat proiectul tău politic – acesta e maximul de obiectivitate care se poate atinge pe acest tărâm.

Neluat în seamă sau bagatelizat de astfel pe persoane, votul înseamnă mai mult decât un banal proces electoral. Analizat la nivel de concepte precum „proiect” și „reformă”, votul e rezultatul unei conștientizări în rândul alegătorului, care consimte la propunerile unui candidat sau partid politic. Votul înseamnă, deci, într-o parte a țării în care electoratul trăiește la alți parametrii intelectuali și de cuviință decât restul țării, emulație, pasiune, ca rezultat al inteligenței și strategiei impuse de politician în relația cu cetățeanul. Sunt imperative pe care oameni precum Vasile Dâncu, alături de ceilalți doi membrii cunoscuți ai „Grupului de la Cluj”, trebuie să le asume cu bărbăție.

Consider că decizia lui Vasile Dâncu de a nu mai candida la alegerile parlamentare e un gest de onoare și de luciditate. I-am citit cu plăcere cartea „Politica inutilă” și am rămas plăcut impresionat de decența și responsabilitatea cu care privește politica. El este cu adevărat un analist, un profesionist al fenomenului. Din păcate, îi lipsește capacitatea de implementare și tocmai acea calitate de a persuada sau de a stârni pasiuni electoratului (mă tot gândesc la comparația cu acel Mazăre electrizant de la Consiliul Național al PSD din 11 iulie). Cinstit fie spus, sunt puțini politicieni de acest fel; pe aceștia însă, îi ajută conjunctura politică sau capacitatea de a slaloma politic. Dâncu refuză, principial poate, astfel de soluții.

Renunțarea la Parlament a lui Dâncu e justificată atunci când acesta polemizează cu propriile-i gânduri sau principii. Integrată în comunitatea politică autohtonă, din toamnă posibil populată cu vreun imobilo-deputat de Ștefănești sau cu vreun euro-senator de Zăbrăuți, dezertarea lui Dâncu din Palatul Parlamentului te face să strâmbi din nas. Ne convine?

Incercari timide

Când eram mic, nu vorbeam prostii
Când eram mic, vorbeam uneori cu luna
Deși câteodată nu ne înțelegeam
de nori.
Când eram mic, priveam din picioare
în gol, spre tunet.
Mai mic păream în negrul de-oglindă.

*

Mutam poezii la etaj,
dezertam grăbit în mansarde și,
curios, mă ițeam, vampirește,
pe horn.
Era un tablou pentru mine, un zâmbet în taină,
o undă de vis și-o speranță.
În ciuda Crăciunului...

*

Femei tălmăceau cu stil proteste de penis
vibrând la comandă ca barca pe val.
Soluții trăgeau din taine și gesturi,
iar cântul lor, pribeag și Socrate,
era poveste, trăire deloc.

*

Mă miră puterea de-a unge copaci
în ceas de ruină, la timp de preaplin.
când fructul se cade să tacă-împuțit,
de ce să uzi risipa-n pământ?

*

Pe mese, întors, mai stăruie greu
miros de pirandă, cu fum.
lentile se uită subtil către masă,
recită cuvinte.
fumuriu apare protestul luminii
pe masă, cu stil.
când "se cuvine, se cade" e timpul femeii,
poftiți la căruță,
mi-e scârbă, vă pup.

*

Iubirea-i parșivă
când timpu-i de sex.
Iz de parfum pe icoane, în timp de priveghi,
trece decent, biologic în tine
și-i profund...flușturatic.
n-am timp de icoană, de gest și cuviință
am sânge și zbat ca un râu în țărână
mi-e poftă și sug, e vin și colivă
și pute-îi profund.