2011: Primiți cu ghiocul politic?

La sfârșit de an e timp recunoscut de bilanț și analize. Prea multe analize, în fapt doar justificări despre previziunile ce urmează a fi emise.

Nu știu dacă e mai ușor să faci previziuni politice decât previziuni economice. Cert e că ești mai repede scuzat dacă le greșești într-ale politicii. Așa că încerc și eu, cu simțul politic pe care îl am sau nu îl am, să mă uit puțin la ce ar putea fi 2011.

Întrebări de mâna întâi:

• Mai rezistă Boc premier?

• Se schimbă majoritatea parlamentară?

• Cine ajunge șef la PDL?

• Cine se instalează stăpân la UDMR?

• Se schimbă ceva în PSD?

• Cât de unită va fi opoziția și cu ce rezultat?

• Încotro se duce PC?

• E vreo șansă de suspendare a Președintelui?

• Mai apare vreun partid?

• Unde-o să fie partidele în sondaje la final de 2011?


Încercări de previziuni:

• Boc rămâne șef la PDL. Sunt sceptic că mai rezistă premier, dar să nu uităm că este supraviețuitorul politic al ultimilor 2 ani. Deci, e loc de „stabilitate”. Unde găsește oare Băsescu unul atât de docil precum Boc? Cum ar putea să-l pună prim-ministru pe Tănăsescu (așa cum aruncă iar fitilul Dan Tăpălagă) care în an electoral 2004 și-a pus tot poporul pesedist în cap refuzând să dea drumul la robinetul cu măriri și premieri?

• PSD va avea un Congres de alegeri în 2011. Fie pentru a-l da jos pe Ponta, fie pentru a-i întări acestuia autoritatea în partid prin schimbarea liniei de vicepreședinți. În esență, un prilej de răcorire înainte de alegerile din 2012.

• PC se va rupe de PSD nu atât ca rezultat al vreunei drame politice, ci ca strategie acceptată tacit în opoziție. Cu schimbările de regulamente în Parlament și cu deciziile Curții Constituționale legate de grupul independenților, un nou grup parlamentar al PC ar fi o stavilă în renegocierea algoritmului parlamentar. Aceasta ar fi partea plină a paharului. Despre fricțiuni, transfer de televiziuni și alte orătanii chiar că nu merită să vorbim.

• Dacă va apărea vreun nou partid, el nu va fi vreo Albă-ca-Zăpada, ci o nouă cioară vopsită (de unde lideri?). Risc să spun că dacă se va întâmpla vreo nouă construcție, ea nu va avea atât legătură cu PDL, cât cu partidele opoziției.

• Peste un an văd o comprimare a distanței între primele 3 partide (PSD, PNL, PC), o prefață a marelui echiibru pe care îl intuiesc pentru localele din 2012: 3 partide în 7-10 puncte procentuale.

• De opoziția unită nu se va alege nimic. Se vor întâlni, vor discuta discuții fără nume, sume și prenume, va fi iar isterie la televizor cu moțiunile, iar UDMR-ul va rămâne stană de piatră la rugămințile fierbinți mediatice venite dinspre liderii PSD și PNL. De-o așa telenovelă doar Băsescu ne va scăpa din când în când, mai ales că de el nu va reuși să scape nimeni.

Eu atât m-am priceput. Poate sunt alții mai vizionari...

La rece, despre situația din PSD

M-aș fi bucurat foarte tare dacă aș fi văzut o analiză rațională despre ce se întâmplă în aceste zile în PSD. Cum însă jurnaliștii se lasă intoxicați, din prostie sau comoditate, cu tot felul de scenarii de dezvoltare a situației, nimeni nu încearcă să vină cu o poveste credibilă. Nu mai avem analiști, avem doar pamfletari netalentați, atribute în loc de raționamente.

Am să încerc să propun eu o perspectivă. Incompletă desigur.

Ce se întâmplă azi în PSD e mai mult decât o dispută între Ponta și Geoană. Este indicatorul crizei periodice de sistem. S-a mai întâmplat în același eterogen partid și în 2005, după un Congres cu un rezultat la fel de surprinzător. După o dezvoltare de mai lungă durată, s-a ajuns la Congresul din decembrie 2006, care a dus la o reașezare și la un nou echilibru. Atunci Președintele PSD a fost reconfirmat, iar învinsul său a fost trecut pe linie moartă, a părăsit până la urmă partidul și a câștigat primăria Capitalei.

În noua paradigmă de evoluție, post-2005, PSD nu e cuprins de crize interne decât atunci când e vremea alegerilor. Geoană a preluat partidul într-un moment dificil, care s-a acutizat în urma echilibrului stabilit în urma Congresului din aprilie 2005. A încercat reechilibrarea în 2006, scăpând de foști susținători și apropiindu-și foști dușmani. A mai câștigat timp, preferând acomodarea în locul unei reforme (o falsă temă preluată de la dreapta, imposibilă de îndeplinit în PSD). A început să aibă serioase probleme în 2007, când situația după suspendare a dus partidul la 18% în august. Președintele PSD de atunci a reușit să se mențină în funcție prin două lucruri pe care le-a acceptat: susținerea liberalilor la guvernare în schimbul răsturnării căruței cu fonduri către teritoriul baronizat și acceptarea aducerii la prezidiu a lui Năstase – partidul unit. S-a intrat deci în alegerile din 2008 cu plinul făcut și sistemul a continuat prin acceptarea guvernării cu PDL. Când Geoană n-a mai avut ce să ofere, a dispărut.

Situația de azi din PSD seamănă ca două picături de apă cu cea din 2005-2006. Ponta a fost ales neașteptat, guvernează cu vicepreședinții fostului președinte care sunt experți în balet politic, beneficiază de supervizarea lui Iliescu și Năstase, fiind obligat să trăiască cu Dragnea și baronii. N-a modificat nimic substanțial în partid, caută să se acomodeze și să se legitimeze, venind însă cu un discurs intransigent care sperie baronii obișnuiți cu băltirea. Greșelile inerente apar, consecvența nu e nici ea bifată, iar orgoliul tineresc nu poate lipsi. Mai mult, planurile lui Ponta de sacrificii ritualice cu Geoană și fidelii săi de prin județe caută să compenseze dificila sarcină a conviețuirii cu Iliescu, Năstase și Dragnea. PSD este un partid profund conservator, marcat de un simț al vinovăției și al pupatului unde s-a scuipat ieșit din comun, cu reacții foarte emoționale și dornic „să fie toți acolo, să se înțeleagă”, atunci când e vorba de liderii săi.

PDL este România lui Băsescu, PNL este România lui Antonescu. E simplu. În PSD sunt nenumărate Românii, care generează poziționări și alianțe ad-hoc între segmente aparent ireconciliabile: România lui Iliescu, a lui Năstase, a lui Geoană și a gărzii post-2005, a baronilor, a tinerilor, a lui Ponta și a unșilor săi.

Din februaria până acum PSD a arătat că nu poate fi „Alternativa”. A ratat moțiune după moțiune. La Congresul din octombrie s-a promis ciolan și guvernare care nu au mai venit. De la perspectiva lui „guvernăm singuri”, azi Iliescu însuși vorbește de condamnarea la alianță cu liberalii. Liberalii, cei mai siguri de prezența în viitoarea guvernare, fac nazuri. Baronii pesediști înghit în sec când se dau HG-uri cu bani și se face bugetul, ajungând să fie luați peste picior chiar de aleșii liberali, cărora cauta să li se cumpere bunăvoința pentru 2012 (sunt atâtea surprize și o sa mai fie în legea bugetului pe 2011!). Sondajele peste 35% nu țin de foame și nici de speranță, mai ales că în 2004 cu 37% s-a stat fără comentarii în opoziție.

Așadar, atmosfera în partid este inflamată. Greșelile de strategie ale liderilor (în primul rând relația cu liberalii; exemple, majoritățile județene de la Dâmbovița și Botoșani), inabilitatea unui anumit grad de democrație și de asigurare a protecției politice plus, cel mai important, lipsa fondurilor și perspectiva neagră a opoziției post-2012 trezesc în mintea multora gânduri de clarificare. În plus, toți văd câți bani strânge PDL, cum câștigă pe bandă alegeri parțiale și cum șansele sale cresc substanțial pentru un rezultat normal spre bun la locale. Ponta nu prea are cu ce să închidă gura colegilor săi și sacrificiile ritualice n-ar produce decât martiri sau alianțe „anti” ad-hoc și foarte puternice.

Temele de scandal din aceste zile sunt periferice în raport cu miza dezbaterii. Important e că s-a creat premisa irespirabilului și a nevoii de clarificare. Așa cum se aude și pare tot mai firesc, concluzia va fi tot cea din 2006: Congres în februarie-martie după încă o moțiune de cenzură ratată în care se va defila și se vor număra parlamentari ca la Cape Canaveral - ultimul tren înaintea intrării în linie dreaptă pentru locale.

Tehnicile folosite în aceste zile sunt mai mult sau mai puțin inspirate. Ele însă determină ciulirea urechilor în PSD și în presă. Unii așteaptă sânge, alții trâmbița de luptă. În rest, se lucrează cu tot arsenalul de manipulări și intoxicări, cu plecări din partid, cu conspirații în care e implicat Băsescu, cu ideea ruperii partidului.

Cum va ieși, e greu de spus. În PSD vocația trădării e genetică. Totuși, va câștiga cel care va arăta că poate conduce partidul prin pustie către Canaanul fondurilor publice. Nu contează cât de urât sau tranșant este acel lider, atât timp cât el va fi precum covorul de la intrarea în Palatul Victoria. În acest context, culmea ironiei, să fii pesedist prieten cu Băsescu sau Antonescu e chiar de dorit.

E foarte ciudat cum, fără a raționa, jurnaliști și analiști descriu parțiale sau false scenarii ce pot avea loc doar după ce etapele de mai sus se vor fi întâmplat.

P.S. Importanța războiului din PSD e atât de mare pentru politica noastră, dovadă că nici Băsescu, nici Antonescu, nici PDL nu se pot abține să nu-și ia niște semințe în față și să facă analize interesate.

Elodia politică: Un sondaj puturos pentru poporul pesedist

După sondajul CCSB de săptămâna trecută, care ni-i arăta pe Crin președinte și PSD-ul primadonă guvernamentală, astăzi a venit timpul să ne adăpăm încă o dată de la conducta opiniei publice.

Deci, sondaj al Centrului de Studii și Cercetări Infopolitic realizat cu sprijinul Operations Research, CATI, 1206 persoane, 2,8% marjă de eroare. Dacă nu vă aduceți aminte din anul fatidic 2009 cine sunt Operations Research, o scurtă reamintire face bine: sunt cei care, la sfârșitul lui octombrie 2009, îl dădeau pe Crin finalist, prilej de mare bucurie și breaking-news pentru Inpolitics.

Sondajul este comandat de Realitatea TV. Acum stau și mă întreb: Realitatea nu lucra cumva cu INSOMAR, parte a aceluiași trust? A intrat INSOMAR în adormire și rebranding, că eu nu-mi aduc aminte să fi văzut vreo cercetare publică a lor în acest an? Cumva INSOMAR n-a fost parte a înțelegerii de 75 milioane de euro cu Sebastian Ghiță? Să nu uităm că RTV e predispusă la experimente, acum o lună, în cazul scandalului Alro, prezentând un sondaj al nu-știu-cărui ONG cu nume frumos și istorie zero.

În privința rezultatelor, PSD la aproape 39% și Ponta peste Crin la încredere. Dacă aș vrea să fiu rău, aș spune că în acest tip de cercetare se poate distinge un fenomen chiar mai rar observabil decât ploaia de meteoriți: underdog effect.

Dar cine sunt cei de la Centrul de Studii și Cercetări Infopolitic? Au legătură cumva cu cei de la infopolitic.ro (care acum nu mai funcționează), site al Institutului PRO/Fundației Multimedia, conduse de Dan Sultănescu? Cum o vorbă serioasă prin târg spune că Dan Sultănescu este consultantul lui Victor Ponta, să înțelegem că, prin acest sondaj, „imperiul contraatacă? Ponta e oare prieten cu Sebastian Ghiță? Iar se validează științific politicieni și partide, în vremea procentelor pe tarabă?

Raționamentele pot continua. După ce Ponta îi recunoștea supremația lui Antonescu și îi ceda chiar prezidențiatul, acum se răzgândește, gândindu-se că poate social-democrați nu sunt deloc mulțumiți cu această intenție și vrea să îi arate lui Crin că lucrurile nu stau chiar așa? Sau poate Sultănescu a scos un sondaj pentru Adrian Năstase, pentru care se aude că a lucrat și încă lucrează, ajuns să pledeze, spre glorie proprie, cauza nevoii de candidat PSD la Președinție?

Mulți vor spune că aceste sondaje sunt irelevante. Sunt, însă nu pentru activul de partid. Cei care formează suprastructura partidelor (militanți, consilieri locali și județeni, primari, președinți de organizații, membrii de partid cu funcții) se uită la televiziunile de știri ca la Dumnezeu. Un sondaj, pentru că mulți văd puțini pricep, le arată drumul. Îi ajută să spere. Dacă tot n-au intrat pesediștii acum după moțiune la guvernare, cum li se promisese la Congres, măcar sunt siguri că în 2012 trec la butoane. Nu mai e așa de lung drumul prin deșert, nu?

Sondajele cu adevărat strategice nu se fac niciodată publice. Dar cum la noi e mai multă manipulare și mai puțină strategie, s-a inventat cu succes sondajul-maradonă: dacă prinde bine; dacă nu, fugim și mai facem un centru, institut, fundație. Și iar pac la războiu’…

P.S. Băieți, haideți dracului să învățăm să facem o manipulare cu stil și care să nu pută din spatele slideurilor și pdfurilor! Măcar atât să învățăm de la d-l Președinte!

Un Președinte pentru liniștea cui?

Crin Președinte, Ponta premier. Iată ce a înțeles cvasi-unanimitatea presei din declarația de ieri a Președintelui PSD. Ce înseamnă această interpretare? Există altceva mai interesant în vorbele lui Ponta?

Prima întrebare suplimentară ține de sinceritatea demersului PSD. Chiar e gata PSD să cedeze președinția României cu 4 ani înainte de alegeri, să se pună sub condurul lui Crin? Sau e mai important accesul cu orice preț la guvernare și apoi „om trăi și om vedea”? E strategia lui Ponta reacția câștigătoare la posibilitatea reunificării dreptei și a încă unui ofsaid de 4 ani pentru social-democrați?

Din câte se vede, Crin continuă baletul politic care în limbaj liberal se numește autonomizare. Știe că, din poziția de Președinte al PNL, trebuie să-și lase toate posibilitățile deschise pentru negocierea post-parlamentare. Oricât de locomotivă ar fi Antonescu, nu cred că rezistă dacă nu aduce partidul la guvernare. Pentru el personal este important ca orice va ceda în 2012 ca președinte de partid să fie compensat înzecit în 2014.

Dar cum se văd lucrurile dinspre PSD? Concluzia certă a zilei de ieri este că Ponta l-a mai omorât o dată pe Năstase. Pe oriunde i se pune întrebarea despre președinție răspunde că fostul premier nu e în plan. Ieri însă pare că a dat verdictul final, arătând disponibilitatea chiar de a renunța la candidat PSD pentru președinție ca să-l convingă o dată pentru totdeauna pe maestrul său politic că vorbește foarte serios.

Nu foarte mulți din PSD au înțeles sensul vorbelor lui Ponta de ieri. Unii vorbesc despre predarea și la Crin după cea la Băsescu (pact de neagresiune cu Cotroceniul – renunțarea la suspendare), cei mai mulți așteaptă vremea alegerilor. Întrebarea de-o mie de puncte este ce așteaptă Năstase și, mai ales, cum așteaptă.

Lecția moțiunii de ieri

După ce marți seara aveam moțiunea adoptată (din cele 4 voturi necesare, Ponta i-a adus pe Câmpanu și pe Bulă, iar Antonescu a mai zis că are și el încă 2 clienți), ieri demersul opoziției a eșuat, iar în stradă am avut jumătate din numărul de oameni estimat.

Ponta a ridicat până la cer miza moțiunii și aceasta s-a prăbușit peste el.

Două lucruri este important să fie spuse în legătură cu eșecul moțiunii de ieri:

• majoritatea pentru o moțiune de cenzură este foarte greu, dacă nu imposibil, să o faci doar prin presiunea mass-media.

• strategie PSD, ca partid care a inițiat moțiunea de cenzură (Crin e cu discursurile în acest peisaj, nu cu voturile), a fost greșită.

De ce a fost deci greșită strategia PSD?

PSD nu a înțeles un lucru foarte simplu: nu îl poți schimba pe Boc decât dacă ai majoritate parlamentară transparentă. Nu poți să iei parlamentari de la putere precum scoți iepuri din joben la circ, în ziua moțiunii. Trebuie să pleci de la început cu o majoritate cu care să câștigi în Parlament, dar și cu care să guvernezi.

PSD a fost mai interesat de viitoarele alegeri decât de formarea majorității. A făcut Congres ca să-i baricadeze poziția lui Ponta, discutând nu despre cum face majoritate, ci despre un iluzoriu program de guvernare.

A condiționat moțiunea de cenzură nu de realitatea din Parlament, ci de Congresul său. Sincer nu înțeleg de ce și-au tras acum cartușul, când știau că pot depune moțiune în urma asumării răspunderii Guvernului pe legea educației (poate găseau ceva deschidere la pedeliștii din Ardeal). Rămân astfel la mâna Guvernului (legea educației, a salarizării, bugetul), cu moțiune de cenzură ce poate fi depusă cel mai devreme în februarie (o moțiunpe sesiune). Dezbaterea moțiunii înaintea adoptării legii educației a făcut imposibil dialogul cu UDMR.

Vehicularea intensă a tezei alegerilor anticipate a speriat vânatul trădător din PDL și UNPR. Mai mult, declarațiile războinice între Crin și Ponta, precum și scepticismul în legătură cu șansele moțiunii (Năstase), n-au făcut prea bine, creând impresia de nehotărâre și incoerență la nivelul conducerii opoziției.

N-aș merge până acolo să spun că PSD nu și-a dorit adoptarea moțiunii. Nu fac aici teorii ale conspirației. Cert că PSD nu și-a jucat cu inteligența șansa, greșind strategia. Poate mai învață până vine iarna.

Primul pas către renașterea PDL

... pare a fi miercuri, odată cu eșecul anunțat al moțiunii de cenzură.

Miza moțiunii de cenzură este imensă, construită fiind intens în ultimele 4 luni. Prin acțiunea mass-media, prin publicarea sondajelor de opinie, prin protestetele sindicatelor și prin declarațiile politicienilor, așteptările în legătură cu votul de miercuri le depășesc pe cele din 15 iunie. Necesitatea și inevitabilitatea căderii Guvernului Boc sunt comunicate ca principal mesaj al poporului.

La nivel politic, presiunea cade asupra opoziției, căreia i s-a dat tema construirii alternativei. PSD, PNL și PC și-au asumat-o, chiar supralicitând. Fiecare a trecut de nivelul programelor anti-criză, imaginând programe de guvernare pompos prezentate. Structuri de guverne din umbră, populate sau nu de miniștrii, au apărut și ele. Moțiunea de cenzură este un text asumat de toate partidele de opoziției, în urma unor consultări demne de momentele post-alegeri. Mai mult, au existat și declarațiile foarte optimiste ale unor lideri politici, care anunțau că sunt asigurate deja cele 236 voturi (Dragnea și, ulterior, Ponta).

Votul de miercuri nu este așadar doar unul pentru soarta Guvernului, ci și unul pentru soarta și credibiliatea opoziției. Miercuri vom avea fie o opoziție care se ridică la nivelul așteptărilor populației, fie o trupă de saltimbanci buni de prezentat doar la televizor și impotenți politic.

În contextul deciziei PDL și a celorlaltor partide guvernamentale de a evita votul, speranțele de succes sunt tot mai mici. În rândul PSD și PNL, e important cum va fi justificat eșecul. Credibilitatea liderilor și a deciziilor acestora va trebui apărată cu precădere în interiorul partidelor.

Crin Antonescu pare a scăpa de orice vinovăție, transferând eșecul către PSD, care nu a vrut să facă pași mai hotărâți înainte de vot: cel mai important, desemnarea premierului guvernului de serviciu. Replica primită de liderul liberal de la Ponta poate constitui un alibi. Antonescu deja face paralele cu ce s-a întâmplat toamna trecută, aratând că social-democrații sunt mult mai preocupați acum să conducă jocul decât să-l dărâme pe Boc. Este o scuză ce trebuie acceptată și de conducerea liberală, care pare însă nevoită să meargă pe cartea Antonescu cel puțin până la alegerile parlamentare.

PSD este în lumina reflectoarelor. Deși moțiune populară în discursul public, ea aparține în primul rând măsuței conducătoare de la Congresul PSD: Ponta, Năstase, Dragnea, Iliescu. Fostul premier deja a început să se justifice în fața colegilor însetați de funcții, fiind sceptic în legătură cu șansele moțiunii. Deși șansele unor tulburări interne în PSD sunt mici (inteligent, Congresul a avut loc înaintea moțiunii), este de presupus ca social-democrații să deschidă puțin ochii, înțelegând că poate nu este bine să-ți țină toate ouăle în același coș.

Eșecul moțiunii de cenzură ar fi deci o serioasă lovitură pentru opoziție care, deși mai există asumările pe legile educației și salarizării, este puțin probabil să mai aibă vreo șansă de reușită până în primăvara viitoare. Deci, dacă nu vrea Băsescu altfel, Boc prinde ghioceii. Cel mai important e cum vor evolua procentele partidelor în sondajele de opinie (deși, veți spune, depinde cine face aceste sondaje). Oricum, nu e greu de estimat că vom auzi tot mai tare de la populație și mass-media că toți politicienii sunt la fel, iar cinismul politic și neîncrederea vor spori. Eventual, va crește susținerea pentru partidul OTV sau se va anima discuția despre apariția unui nou partid (apropo de ce spuneam aici).

Într-un asemenea peisaj, PDL are liber la reinventare. Pe lângă menținerea la guvernare, mai are câțiva pași de făcut pentru rebranding. Iată, care ar putea fi aceștia, în opinia mea:

• Folosirea lui Băsescu ca paratrăznet pentru nemulțumirea populației și mesager al tuturor veștilor proaste. Băsescu va ajunge un președinte urât, dar își va face datoria pentru PDL. Un maur, deci.

• Distanțare publică între Băsescu și PDL.

• Schimbarea garniturii de lideri ai PDL. Cei actuali fie trec în umbră (Boc, Videanu), fie sunt eliminați (Berceanu). PDL devine partid frecventabil.

• Ruperea legăturii publice între PDL și guvernare, printr-un guvern de tehnocrați și democrat-liberali mai puțin importanți. Instaurarea unui Guvern chiar mai puternic controlat de Traian Băsescu, în prima parte a lui 2011.

• Accelerarea politicii de curtate a PNL, în vederea reunificării dreptei.

• Orientarea către sprijinirea comunităților locale (avalanșa fondurilor publice), în vederea alegerilor locale din 2012. Valorificarea statului actual al PDL de partid al primarilor. Dacă vom avea comunități mulțumite de cei care le conduc, va conta mai puțin că aceștia sunt de la PDL .

• Sprijinirea unor partide neparlamentare pentru a le asigura accesul în Parlament, spre a fragmenta spațiul politic, a limita creșterea opoziției și a arăta cât de bine se pricepe Președintele la „divide et impera”.

• Sporirea tensiunilor între partidele opoziției și în interiorul acestora.

Un partid de la Conu’ Dinu

În editorialul de astăzi din Adevărul, intitulat programatic „Ce punem în loc”, Dinu Patriciu încheie astfel:

„De aceea cred în nevoia unei forţe politice pragmatice, fără prejudecăţi, fără teama de a-şi pune întrebări, fără inerţie, fără revendicarea din modele şi experienţe trecute. Vom rămâne altfel uitaţi de Dumnezeu pe unde ne vor arunca vânturile iscate de alţii.”

Ca o primă concluzie, dacă n-ai știi cine a scris textul, te-ai gândi că Sebastian Lăzăroiu s-a decis cu adevărat să meargă pe calea Albei-ca-Zăpada.

În altă ordine de idei, trebuie remarcat modul în care Dinu Patriciu construiește infrastructura unei mișcări politice, care s-ar putea transforma într-un partid politic.

Totul a început cu activitatea din mediul non-guvernamental, cu celebra fundație care nu poate fi decât apreciată pentru activitatea sa. Cu implicarea într-un domeniu esențial, educația, prin miile de burse pe care le acordă tinerilor pentru a-și continua sau desăvârși educația. Importanți vectori de imagine, zic. Să nu mai vorbim despre ambiția înființării unei universități în parteneriat cu o instituție similară din Vest, care să facă posibil visul „500 Shanghai” pentru România.

Ziarul „Adevărul”, apoi, care inițial s-a detașat de mediul politic, dacă e să ne aducem aminte de neimplicarea în campania electorală din 2008. A contat însă mai puțin ce s-a scris acolo, cât cărțile date pe mai nimic poporului, pentru a schimba aerul unor biblioteci încremenite pe vremea când românii descoperiseră Sandra Brown, la începutul anilor ‘90. Cineva i-a ajutat într-un mod extrem de palpabil, chiar dacă s-a distribuit mai puțină cultură și mai mult mobilier pe care să se pună prețul.

„Adevărul de seară”, killerul presei locale. Aparent o investiție fără cap, dar care pare a confisca peisajul jurnalistic local și a asigura un foarte bun canal de diseminare a mesajelor, fie ele și politice.

În acest peisaj al construcției mediatice, „Adevărul TV” va fi ultimul pas. Trebuie văzută strategia de dezvoltare a unui asemenea proiect, dacă el va viza poziționarea ca post central sau va fi o rețea de televiziuni locale.

O altă idee interesantă ține de mic.ro , un sprijin pentru micii comercianți care nu aveau niciun aliat până acum în lupta cu marile hypermarketuri și păreau condamnate. Acum 2000 de magazine vor fi rebranduite și vor deveni viabile economic.

Sunt, veți spune, doar câțiva pași, însă mai e mult până la articularea unui nou partid politic, suprema provocare a politicii românești de ceva timp. Va reuși Patriciu unde n-a mai reușit nimeni? Îi va lua fața lui Vântu, care se chinuia la începutul anilor 2000 cu UFD-ul lui Vosganian?

Greu de zis. Cert e că Patriciu s-a delimitat de actuala opoziție (a spus că nu vede nici în Antonescu, nici în Ponta alternativa) și expune astăzi ferm oportunitatea apariției unei noi forțe politice. Oricât s-a străduit însă miliardarul să-și cosmetizeze imaginea, nu cred că el poate fi vehicolul de imagine al construcției politice. Rămâne de văzut, dacă Patriciu va perisista pe acest drum, cu cineva își va popula partidul.

Oricum ar fi însă, reactualizarea mitului unui nou partid devine un scenariu tot mai dezirabil în România.

Stenograma unui Congres inutil

PSD s-a intalnit sambata sa-si voteze programul de guvernare si modificarile la statut. Ceea ce s-a inteles de acolo a fost unanimitatea a la PCR si discursul lui Iliescu care da fiori reci oricarui om de stanga de inspiratie europeana. Colectivizarile si critica restituirilor sunt cele doua teme majore ale peroratiilor iliesciene, ce s-au distins de mediocritatile fostului presedinte. In plus, Iliescu ne vorbea despre terapia de soc mai ceva decat a Poloniei pe care Guvernul Vacaroiu a aplicat-o, in lipsa creditarii si finantarii externe. Acelasi prea batran politician n-a tinut sa ne spuna de ce accesul la creditare era imposibil si cam cine l-a vizitat din lumea buna pana prin 1995.

Desi e un lucru normal pentru orice partid de opozitie, PSD nu a discutat despre strategia politica si a venit doar cu programul de guvernare. Inseamna ca fie e atat de sigur de guvernare (ceea ce pare hazardat cu Basescu la Cotroceni), fie discutia strategica nu cadra cu unanimitatea si unitatea parerilor conducerii. Tare m-as fi bucurat sa vad strategia electorala si politica a PSD sau ce tip de electorat tintesc. Liniste totala insa.

A fost un Congres fara miza, ca interventia lui Basescu de duminica dimineata nici nu mai avea ce sa omoare mediatic. Congresul era de mult timp mort si ingropat. Mai intai de Oprescu, apoi de propria irelevanta.

Sala arata la propriu si la figurat a oameni hamesiti. Sa nu fie insa prea devreme sa crezi ca guvernarea ti se cuvine si obtinerea ei e inevitabila. Acesta e astazi cel mai mare pericol pentru PSD. De aici decurge si drumul deschis catre radicalizare, neosocialismul discursiv, care nu cred ca ar pica tocmai bine liberalilor. Sa nu uitam ca, prin 2007, candidatura lui Hillary Clinton la presedintia SUA era data ca inevitabila si Obama a castigat.

De fiecare data cand asist la vreun Congres, vad fie oameni prea cinici, fie decor uman. Si imi dau seama cat de greu e sa vorbesti despre alternativa, cand pare ca schimbi un tricou portocaliu cu unul rosu, din acelasi material. Nu ma pot gandi decat la un singur lucru: ce bine ar fi daca justitia ar functiona in Romania!

Sentimentul mi-e intarit de stenogramele lui Vintu. Nu stiu pe cine mai pot uimi ele. Se gandea cineva ca lucrurile functioneaza altfel? Dezamagirea vine insa din faptul ca, daca rezultatului prezidentialelor era altul, vedeam cealalta tabara. Il locul Andreei Pora se indigna Chirieac. Basescu vorbea cu vreun securist. Citeam iar stenograme si ni s-ar fi spus ce rau ar fi fost daca se alegea Basescu.

La asa presa, asa politica. Se poate altcumva?

Daca justitia ar scoate probe si condamnari, nu doar literatura, as crede ca da. Altfel, tot raul spre bine: un film de Oscar sau o carte de Nobel sigur se pot scoate din preaplinul de stenograme.

Apelul, protestul, scrisoarea deschisa?

Au trecut doua saptamani de cand s-a intamplat tragicul eveniment de la votarii legii pensiilor, cel care a consemnat transformarea a 100 parlamentari in 170 de voturi. Astazi este ziua in care Curtea Constitutionala se va pronunta, sesizata de o opozitie trezita dupa 3 zile de la eveniment și care imediat dupa vot era fie prea blazata, fie era inca in negocieri. Apropo, daca vreti sa vedeti cum arata opozitia resemnata, uitati-va la figura lui Mihai Voicu de la finalul lucrarilor Camerei Deputatilor din 15 septembrie. Veti avea inca un argument la intrebarea „de ce nu ies oamenii in strada?”.

In doua saptamani am vazut, spre lauda ei, o presa cu o abordare cvasi-unitara a subiectului. Cuvintele „furt” si „frauda” s-au auzit peste tot. In blogosfera, Roberta e subiect de bancuri si, cum bine zicea cineva, va face de-acum incolo tot mai grea viata femeilor in politica. Partidele de opozitie, prinse cu musca pe caciula, s-au gandit sa pluseze si, incurajate de provocarile lui Basescu, au iesit cu suspendarea si plangerea penala.

In tot acest peisaj, o singura voce n-am auzit clar si distinct, ca sa nu existe indoiala: vocea societatii civile organizate. Nu tu un apel, o scrisoare deschisa, un manifest. Nici macar o petitie online, cum mai era obiceiul. Asta ca sa nu mai vorbim de marsuri, mitinguri sau pichetari. Am vazut in tot acest timp oengisti transformati in pretutindenari ai televiziunilor de stiri care discutau relaxat despre ce au mai zis Basescu si Ponta, dar care aveau o jena sa readuca in discutie subiectul fraudei sau il expediau rapid, cu doua lamentari.

Cu surprindere, am constatat ca a inceput sa imi fie dor de initiativele si rapoartele unor structuri total apolitice si echilibrate precum Coalitia pentru un Parlament Curat. Oricat de interesate erau demersurile, cel putin existau. Astazi e tacere. Societatea civila fie a sucombat, fie a lasat totul in seama presei.

Probabil nu exista finantari pentru astfel de indignari organizate si de impact. Ar putea veni de aici o cauza a tacerii stanjenitoare a organizatiilor non-guvernamentale din Romania. Dar, pe cuvantul meu, daca as fi in aceste zile un ONG care are in denumire sau in statut notiunea de „democratie”, zau ca mi-as pune pe usa „inchis”, macar pana se mai spala rusinea si uita lumea povestea. Sa intelegem ca doar atunci cand oenigistii sunt loviti la buzunar, ca in cazul drepturilor de autor, se pot coordona si actiona cu efect, alaturi de presa?

P.S. Va rog sa-mi scuzati preaplinul de ironie. E doar efectul amaraciunii.

Suspendarea motiunii de cenzura

La B1TV, Basescu il numea pe Ponta un kamikaze politic (exista oare vreun politician mai creativ cand vine vorba de injurii?). Ii spunea ca nu controleaza partidul si ca trebuie sa le face pe plac lui Nastase, Iliescu sau Dragnea. In fapt, il provoca, sperand ca presedintele PSD sa se infiebante si sa treaca la represalii. Asa s-a ajuns deci la suspendare. E ceea ce urmarea Basescu si ii foloseste in vreun fel acest nou scandal cu clasa politica?

Presedintele a folosit in atacul impotriva lui Ponta nu doar epitete care se vor dovedi memorabile. A folosit fapte care nu au primit un raspuns credibil si care i-ar fi putut zgudui presedintelui PSD pozitia in propriul partid. Asa ca Ponta, la bluful lui Basescu, s-a gandit sa pluseze. A uitat ceea ce spunea dupa Congresul din februarie referitor la necesitatea opozitiei de a depasi ura impotriva lui Basescu si pare ca isi trage energia de lupta din veninul antibasescian secretat de mentorul sau, Adrian Nastase.

Traiectoria politica a lui Traian Basescu ne-a invatat o lectie pentru unii amara: nu incerci impotriva sa atac decisiv, caci riposta s-ar putea dovedi de nereturnat. Sa ne aducem aminte doar de suspendarea din 2007 sau de episodul filmuletului din turul al doilea al prezidentialelor de anul trecut. Pe Basescu il macina hartuirea, lupta de gherila, ceea ce in 2009 l-a adus in turul I la scorul politic al PDL. In acest moment, opozitia condusa de Ponta pregateste, cel putin la nivel declarativ, lovitura de gratie. E foarte posibil sa se trezeasca cu un esec rasunator, ratand un moment politic altfel exceptional pentru PSD si PNL.

Pana la aparitia temei suspendarii, opozitia avea in minte urmatorul calendar politic: motiune de cenzura – guvern de serviciu – alegeri anticipate. Suspendarea presedintelui era un element periferic, ce urma sa fie activat doar in cazul extrem. Acum, dupa anuntul lui Ponta, cronologic vorbind, suspendarea presedintelui este un pas firesc dupa motiune de cenzura. Deci, intre cele doua evenimente se instituie o relatie cauzala. Intr-un mediu politic emotionalizat pana la patologic, succesul motiunii de cenzura devina o arma mortala impotriva presedintelui.

Prin urmare, Basescu este obligat sa ramana cu Guvernul Boc, sa-si foloseasca toata influenta de care e capabil (si stim bine la ce ne referim aici) pentru a asigura supravietuirea politica a actualului Executiv. Altfel, problema e simpla: cade Boc, cade si el. Ca atare, presedintele va fi nevoit sa treaca peste raceala din relatia cu Boc si sa-si calmeze piticii politici pe care ii lauda la „Nasul” (daca va amintiti, cei care cereau remaniere totala acum cateva saptamani). Guvernul de sacrificiu imaginat de Basescu va continua sa traiasca, chiar daca el e idiot economic si nedorit politic.

Sansele motiunii sa treaca erau mari in conditiile in care Basescu era arbitru al jocului. Il omora pe Boc cu mainele opozitiei si trecea lejer la urmatorul premier. Acum, o asemenea desfasurare nu mai este posibila. Pozitiile s-au radicalizat. Interesele lui Basescu si cele ale PDL sunt aceleasi in acest moment si partidul de guvernamant va strange randurile. UDMR si UNPR probabil vor mai primi niste posturi, ca sa nu se mai trezeasca vorbind.

Daca motiunea de cenzura nu trece, suspendarea se banalizeaza. Momentul politic favorabil pentru opozitie dispare. PSD si PNL risca o infrangere politica in doua tururi, la care se adauga nemultumirea populara legata de impotenta.

Esecul actiunii va dinamiza viata interna in PSD, unde va aparea opozitia la actuala conducere. Partidul isi va conserva sustinerea intre 35-40%, in asteptarea momentului 2012. Ceea ce este insa important pentru Ponta este ca va dinamita proiectul unui Antonescu scapat de sub control, singurul care ar fi fost avantajat de valorificarea actualului moment politic extrem de emotional. Nu se stie unde va fi si cata energie va mai avea Crin in 2014.

Suspendarea este in acest moment o variabila. Ea depinde de decizia Curtii Constitutionale si de semnatura lui Basescu daca se ajunge la promulgare. S-ar putea, deci, ca ea sa ramana o simpla declaratie. Totusi, ea a fost inserata in realitatea politica, s-a instalat acolo ca optiune serioasa si va asigura coerenta demersului pedelisto-basist (unitate in fata unei amenintari exterioare majore).

Asa cum se pare, „carlanul naravas” al lui Iliescu a ucis sansa unui nou Guvern. Motiunea de cenzura a fost suspendata.

P.S. Cam cat de credibila putea fi suspendarea lui Basescu, cu Ponta facandu-l pe Geoana presedinte interimar, facator si desfacator de guverne, sursa de posturi pentru tot poporul pesedist?

Guvernul-fantomă

Guvernul lui Antonescu s-a nascut ca guvern din umbra. Optiunea strategica a liberalilor s-a intalnit aici cu prestatia mediatica a lui SOV.

La scurt timp insa, Guvernul Antonescu s-a transformat intr-un guvern-fantoma, asa cum inspirat spunea Dinescu aseara la RTV. Strategic si comunicational, incapatanarea liberalilor de a-si discredita propriul demers se cere analizata.

In primul rand, e ciudat cum liberalii se intalnesc cu social-democratii pentru a pune la cale un guvern de serviciu. Se constituie comitete de lucru in legatura cu programul de guvernare, iar semnalele de buna colaborare apar. Se anunta ca singurul demers care mai ridica probleme e componenta nominala a guvernului de sacrificiu, dar ca si acolo exista perspectiva de a se ajunge la un numitor comun. In acest context, intrebarea e logica: de ce participa liberalii la negocieri cu social-democratii cand ei vor guvern din umbra? Sau analog: de ce isi fac guvern din umbra daca tot isi exprima dorinta de a face parte din guverne de serviciu? Nu-mi spuneti ca cele doua demersuri vizeaza orizonturi de timp diferite, pentru ca, din perspectiva comunicationala, argumentul nu tine (lipseste coerenta mesajului).

Liberalii preiau un model britanic. Nu cred din start ca demersul liberalilor este gresit, despartindu-ma de parerea comuna a bruxellezului Preda si a moscovitului Iliescu. Sunt de parere insa ca avem de-a face cu o actiune prea putin pregatita si incompleta. E bine ca liberalii isi doresc mai mult si nu se multumesc cu actuala stare de lucruri. Argumente de genul „niciodata nu vor ajunge liberalii vioara intai la guvernare” nu tin, nici din punct de vedere logic, nici cand te uiti la istoria romaneasca recenta. Nu inteleg insa de ce liberalii nu exprima mai clar optiunea pentru un sistem politic de tip englezesc, format din doua mari partide (sa nu luam, deci, in calcul realitatea actuala din Camera Comunelor). Nu era mai coerent si cinstit daca PNL asuma bipartidismul, cu vot majoritar intr-unul sau doua tururi si, eventual, cu masuri extreme pentru a grabi polarizarea, precum prag electoral de 10% (ca sa scapam de PP-uri, PRM-uri, PNG-uri si UDMR-uri)? Sau PNL ramane credincios sistemului electoral de tip Hrebenciuc, care sa-i asigure supravietuirea politica, si ne propune exercitii care par mai curand rod al imaginatiei decat al unei gandiri strategice?

Ceea ce face Antonescu este prezentat de chiar colegii sai de partid ca nerealist. Tehnocratii din guvernul sau sunt de fatada, pana cand se vor imparti cu adevarat posturile ministeriale. Fenechiu ne spune cu subiect si predicat ca Guvernul lui Antonescu e bun pana la alegeri, cand „rezerva PNL” isi va lua partea.

Comunicational, dincolo de locul mediatic secund, lansarea de joi pare o chestiune de amatori. Pentru un asemenea demers, zau ca se putea face o adunare mare de liberali, fiecare ministru era prezentat poporului, se venea si cu programul Guvernului Antonescu. Cateva chestiuni programatice scurte, pentru dezbaterea publica, dincolo de sute de pagini de poveste SF a la Vosganian, chiar puteau fi gasite.

Incercarea liberala ne duce cu gandul la datul cu stangul in dreptul. Pacat caci, cu un coleg de opozitie care inca isi cauta identitatea, PNL, mult mai robust si disciplinat, indeplinind cu strictete o strategie coerenta, ar castiga in credibilitate. Mai multa munca si mai multa gandire strategica, deci! Ca sa nu mai vorbim de comunicare...

Un guvern de serviciu, fara staif

In mijlocului acestui delir politic, Adrian Nastase vorbea despre un guvern de serviciu, cu durata limitata si obiective precise de guvernare. Basescu si Boc par a fi auzit si ne servesc un guvern oarecum similar, semn ca, daca e sa privim ironic, colaborarea intre putere si opozitie e posibila inca in Romania.

Noul Guvern Boc e construit de asa maniera incat sa nu poata depasi motiunea de cenzura a opozitiei. Asa cum spuneam, s-ar putea ca pesedistii sa fie nevoiti sa voteze in favoarea guvernului la motiune (gluma cu parfum de credibilitate), tocmai pentru ca „trebuie sa aiba grija cu ceea ce isi doresc”.

E un guvern al calmarii unui partid. Pedelistii din Ardeal au primit 4 posturi din 6, ca sa le treaca supararea ca, dupa ce au castigat alegerile pentru Basescu, au ajuns sa-si imparta posturile in teritoriu cu maghiarii, fara a beneficia de prea mare influenta la varf.

Scenariul demiterii lui Boc se joaca pe pasi. De unde ne gandeam ca remaniera e un simplu joc de imagine, fara finalitate, s-a ajuns sa se voteze intre remaniere si demiterea Cabinetului. Deci, cadrul in care operam e fixat, iar dizidentii, sub obladuire cotrocenista, tot mai vocali. Gruparile au primit pasaport la scandal si vor trage de singurul bun comun pe care il mai au, guvernarea, pana il vor rupe. Videanu si Berceanu (nu l-am vazut niciodata pe Berceanu atat de negru de suparare si lasat fara cuvinte) s-au refugiat de nevoie in partid, cu gandul de a-l acapara si a face opozitie la guvernul controlat acum imagologic de Elena Udrea (mai putin de Basescu, ca el, nu?, se razboieste cu Boc). BVB pregateste Congresul in amanunt. Rozaliu, Videanu e precum acele mici creaturi care parasesc primele corabia (nu-i prima data).

Ceea ce s-a intamplat UNPR e invitatie la votarea motiunii. Niciun ministru. Oprea, care personal probabil a fost linistit foarte usor, risca sa scape din mana grupul de indivizi care a fost tinut laolalta prin promisiunea functiilor. Daca UNPR tace si de aceasta data, neincercand sa-si maximizeze macar dividendele guvernarii (la cele mai concrete ma refer), atunci avem echivalent in dictionar pentru prostia politica. Priviti, va rog, UNPR ca pe un partid perfect pentru modelari specifice teoriei jocurilor.

Din punct de vedere al imaginii, nu cred ca noul guvern mai are ce sa piarda. Ministrii nou aparuti sunt anonimi de serviciu, parte a unui tablou pestrit. Alti sacrificati, fara staif insa, dovada ca greii asteapta primenirea totala. Sunt oameni care se vor lauda ca le-a scris o data in viata „ministru” pe cartea de vizita si ca au avut parte de excelente „pozitii ghiocel” din partea subordonatilor. Nimic mai mult. Paralela cu Guvernul Croitoru se mentine, cu specificarea ca ce am primit ieri s-ar putea sa ne faca sa regretam tot ce am avut pana acum (ma refer in primul rand la Vladescu si Seitan; poate si Tabara).

Monica Marinescu ma intreba daca Ponta s-ar descurca mai bine decat Boc. Sincer, nu stiu, dar avem ocazia sa aflam, daca motiunea de cenzura trece la 300 voturi+ (o ipoteza de lucru in tabara portocalie).

Niste alegeri anticipate de tras pe nas

Din tot discursul cu alegerile anticipate, din impunsaturile cu liberalii, un lucru se distinge clar la PSD: fuge de guvernare precum dracul de tamaie.

In primul rand, e de remarcat ca din nou consecventa nu e punctul forte al social-democratilor. Dupa ce intrarea la guvernare se facea doar dupa alegerile din 2012, pozitia s-a modificat considerabil: „vrem alegeri anticipate urgent”, se auzea inaintea motiunii de cenzura din iunie. Astazi, suntem la momentul in care „vrem alegeri anticipate, organizate de un guvern de serviciu”.

Calculul strategic al lui Ponta e corect.

Situatia economica e atat de complicata, ca e greu de imaginat ca PSD isi poate mentine ipotetica sustinere actuala la alegerile din 2012, daca intra in viitorul apropiat la guvernare.

Chestiunea cu „suntem gata de guvernare cu program cu tot dupa 16 octombrie” suna atat de similar cu remanierea la 1 septembrie si pare a cumpara doar timp, permitand guvernului Boc sa fie sigur de inca 2 luni de existenta.

Spectrul guvernarii nu poate decat sa intunece mintile pesedistilor. Numai cand te gandesti cati pretendenti de premier sunt si deja vezi sange pe pereti. Fara nume si cu ipotetice programe e cel mai bine.

Cand cresti in sondaje, e normal sa-ti doresti maximizarea sustinerii, prin speranta mentinerii status quo-ului de pe scena politica.

In acest context, cum raspunzi totusi presiunii publice si mediatice, ca principal partid de opozitie? Cand ai un guvern cu cota de sustinere de 10-11% si cu jurnalisti isterizati la TV e greu sa te comporti rational si cinic.

Asa au aparut alegerile anticipate, praf in ochi pentru refuzul guvernarii. O ipoteza realizabila doar daca e de acord Basescu. Rational, intrebi de unde atata siguranta la PSD in avansarea tezei. Exista vreun acord cu Basescu? A innebunit Presedintele si vrea sa aduca PDL la 15%?

Alegerile anticipate sunt ultimul pas al unui construct in care PSD se incapataneaza sa nu faca primul pas. Vorbeste despre sfarsitul unui drum pe care nu l-a inceput.
Interesant e ca atunci cand se situeaza mai aproape de prezent, pesedistii vorbesc de motiune de cenzura.

Motiune de cenzura nu este decat o cauza de ordin secund. Ea este primordial un efect. Efectul unei majoritati parlamentare, adica ceea ce ar trebui sa construiasca Ponta&Co. pentru a visa cu ceva folos la alegeri anticipate

Modul in care se pune problema guvernarii in PSD e atat de gresit din punct de vedere logic si al faptelor, incat reiese ca ea nu este o optiune serioasa. Altfel, am vedea pragmatism si discutii serioase intre partide, nu sperierea vanatului practicata de liderii opozitiei prin discursuri de vara la inceput de toamna politica. Cand se va intampla oare sa spuna cineva ca o majoritate parlamentara exista nu pentru a da jos guverne, ci pentru a guverna?

Relatia cu FMI, de la stanga la dreapta

Ce se intampla cand stanga merge tot mai spre stanga si dreapta tot mai spre dreapta? Se intalnesc.

Pozitia opozitiei fata de relatia cu FMI este, in aceste zile, prilej de teoretizari ideologice involuntare, cu Victor Ponta si Dinu Patriciu la catedra. Abordarea lor ideologica depaseste perspectivele liniara sau de tip cartezian (bidimensional) si o privilegiaza pe cea sferica. Doua puncte ale unui cerc, indepartandu-se de un punct de plecare (identificat in aceasta situatie drept centru), unul spre stanga si celalalt spre dreapta, tind sa se intalneasca.

Sa exploram deci pozitiile celor doi navigatori ideologici, Columb de PNL si Magellan de PSD.

Patriciu, cu aceleasi perspective excentrice asupra economiei precum cele ale lui Irinel Columbeanu legate de vestimentatie, ne spune ca „reprezentantii FMI trebuie trimisi acasa cat mai repede pentru ca nu stiu nimic despre economia romaneasca”. Mogulul sentimental e foarte direct si, dupa el, „acordul cu FMI trebuie oprit pentru ca reprezentantii lui ne spun povesti”. Ajunge, deci, cu politicile neoliberale promovate de institutiile internationale, care limiteaza capacitatea de inovare si actiune a homo economicus!

De cealalta parte, cu viteza unei masini de curse, PSD se deplaseaza de ceva timp spre o abordare ideologica pe care nici Iliescu n-a indraznit sa o propuna vreodata. Talibanismul de stanga, cu marketizarea figurilor marxismului, ne arata ca populismul si demagogia nu sunt doar atribute ale dreptei. Intr-o schita ideologica, social-democratii sesizeaza tensiunile ireductibile dintre capital si munca, gandindu-se cum sa reinstaureze suprematia clasei muncitoare in aceasta relatie de putere. Cum perspectiva este inca una tulbure, personalizarea ajuta iar FMI, unealta a epuratului „consens de la Washington”, trebuie alungat. „Noi personal credem ca, in acest moment si in formula actuala, relatia cu FMI este impotriva FMI si in avantajul de scurta durata al celor care conduc in acest moment. Cat timp te bazezi numai pe imprumut si vreau sa se gandeasca fiecare om care se uita la noi, de ce ne da FMI-ul bani? Sunt vreo fundatie de caritate?”, spune Victor Ponta.

Ciudat sau nu, relatia cu FMI este un exemplu despre cum, involuntar, se poate obtine o pozitie coerenta a intregii opozitii semnificative. Dupa modelul Mircea Geoana – Dan Voiculescu, Crin Antonescu nu-l poate lasa interimar pe Patriciu cand mai dispare de prin peisaj? Nu de alta, dar se pare ca are toate argumentele (intrebati Autoritatea Electorala Permanenta despre finantarea campaniei din 2004 pentru conformitate) pentru a depasi si relativiza orice bariera ideologica.

Despre cum poate deveni PDL un partid frecventabil pentru liberali

In 2007, PDL devenise un partid izolat pe scena politica, dupa evacuarea de la guvernare si dupa suspendarea lui Basescu. Cu toate acestea, dupa alegerile din noiembrie 2008 a ajuns vioara intai a guvernarii, hipnotizandu-i pe social-democrati. In octombrie 2009, PDL parea din nou partidul ciumat. Inca o data cu ajutorul lui Basescu, si-a asigurat facil guvernarea.

In corul de bocitoare care vorbesc despre disparitia sau izolarea PDL, Intreb de ce nu s-ar intampla acelasi lucru si in 2012. E atat de mult pana la alegeri si sunt atat de multe lucruri de facut pentru a rupe ritmul electoral, ca, zau, nu inteleg de unde atat determinism laplacean la comentatorii publici.

In contextul razboiului divelor Ponta – Antonescu, efortul pentru „frecventabilizarea” democrat-liberalilor a demarat. Basescu si echipa sa se pregatesc sa faca ecuatia guvernarii 2012 la fel de complicata precum a fost incepand cu 2004.

Cateva evolutii sunt de observat:

• Democrat-liberali de langa Basescu (Cr. Preda, Gh. Flutur) vorbesc tot mai des despre relatia la guvernare cu liberalii. De la Boc pana la Berceanu, toata floarea portocalie isi da cu parerea, semn ca tema e des discutata in partid.

• Predoiu, altfel absent din tot ce tine de politichie, isi da si el cu parerea, doar e un produs al compromisului PDL-PNL, in 2008. Nu m-ar mira ca si lui Vladescu sa ii vina idei despre coagularea dreptei.

• Tripleta bursiera din PDL e intr-o pierdere pronuntata de imagine si toata nenorocirea guvernarii pare evacuata catre Videanu, Berceanu si Blaga (nu discutam aici realitatea, ci doar perceptia publica a scindarii). Boc este si el asimilat grupului. Exact cei pe care Antonescu nu ii vedea intr-un guvern al dreptei sunt atacati si facuti sa inteleaga ca, pentru viitorul partidului, locul lor e in umbra.

• Basescu il ataca furibund pe Frunda si lanseaza alte sageti catre UDMR. Pe UNPR ii foloseste, fara nicio mila, pe post de vidanjori ai guvernarii.

• Presa portocalie sau cu afinitati de dreapta are o atitudine cel putin neutra, daca nu binevoitoare, fata de Ponta, cel care il refuza pe Antonescu si il lasa sa alerge singur pe culoarul opozitiei unite. Pe de alta parte, Nastase, a carui guvernare o ridica in slavi dupa punctaj orice comunicator al PSD, a redevenit o tinta si un stereotip pentru imaginea PSD. Editorialului lui CTP de saptamana trecuta e pilduitor pentru ce va sa vina; asocierea cu Ponta, pe modelul panourilor lui Geoana de la prezidentiale, va fi accelerata odata cu apropierea lui 2012.

In tot acest dans al imperecherii, tendintele se profileaza. Chiar daca liberalii spun „nu” hotarat acum, mai au timp sa se gandeasca. Alternativa lor de pozitionare se naste. Oricum, alegerile locale vor fi un dus foarte rece pentru ceata prea-discursiva a lui Antonescu.

PSD este acum pe cai mari. Evolutiile politice le arata insa, inca o data, marele pericol care ii paste: cum sa fii in opozitie desi castigi alegerile. Pentru social-democrati, aceasta situatie, atat de cunoscuta, ar trebui teoretizata drept „paradoxul Basescu”.

Catre un nou echilibru in PSD

Vorbeam la un moment dat despre tendinta fireasca de echilibrare in PSD, reperabila incepand cu 2005. Nu e nimic deosebit, e pana la urma doar fizica. Si in 2010, jocul de-a echilibrul e de mare actualitate in randul social-democratilor.

Iliescu a vorbit insa despre un vot in legatura cu echipa de conducere, si Ponta se pare ca a preluat initiativa pentru a epura BPN-ul populat de vechii sustinatori ai lui Geoana.

Dupa ce teritoriul social-democrat si-a modificat dramatic structura (nu-i pacat ca niciun jurnalist nu face noua harta a puterii si influentelor in PSD?), consfiintirea se va face prin Congres, decis in cercul stramt care-i reuneste pe Ponta, Dragnea si Nastase.

La o prima vedere, ceea ce s-a intamplat in ultimele 5 luni cu PSD este intarirea puterii in partid a lui Victor Ponta, care si-a recompensat sustinatorii cu presedintii de organizatii si si-a impus linia politica, in special in legatura cu liberalii. Spatiul politic social-democrat este profund dezechilibrat in avantajul falangei Ponta-Nastase.

In psihologia social-democrata, unde democratia in partid este diferenta esentiala fata de perioada 2000-2004 (toti vor sa isi spuna parerea si, cel mai important, sa-si negocieze sustinerea), balanta de putere e un dat. Dupa vidul de opozitie produs de marginalizarea naturala a lui Geoana, intrebarea este cine va deveni contraponderea in PSD la Ponta. Echilibrarea este esentiala pentru mentinerea perspectivelor deschise in legatura cu distribuirea resurselor si a influentelor in contextul guvernarii. Pana la alegerilor din 2012, nu toti pot fi in barca puterii (ceea ce inseamna marginalizare) si nimeni nu-si permite sa fie in opozitia ultra-minoritara. E de preferat sa continue curtarea si jocul de glezne.

Congres pentru functii este jocul lui Ponta pentru urmatorii ani buni. Pentru 2012 si 2014. Succesul inseamna control total, cu propria sa strategie politica, cu optiuni clare pentru prim-ministru si presedinte. Cum Nastase este in proximitatea puterii, gandul unei asemenea disproportii nu poate crea decat panica intre baronii mai vechi sau mai noi. De aceea, octombrie 2009 poate insemna aparitia fireasca a alternativei. In acest moment, Liviu Dragnea pare personajul in jurul caruia se strang cei care se tem de intarirea peste masura a celor din jurul lui Ponta, de la Vanghelie pana la vechii baroni. Desi astfel de coalizari nu inseamna neaparat schimbarea actualului presedinte PSD, ele vor mentine puterea impartita in PSD, lasand in aer deciziile asupra premierului si a presedintelui de parcurs propus de social-democrati.

Ioan Rus ii dadea lui Ponta toamna ca termen de reformare a partidului. Dan Ioan Popescu vorbeste despre lipsa unui social-democrat care sa-si asume explicit candidatura la presedintie in 2014. La cum se misca insa apele in PSD, inertia si conservatorismul vor triumfa inca o data. Ceea ce nu e neaparat rau pentru amatorii de suspans politic si pentru baietii de pe margine.

Diferenta intre negociatorii abili si curva sentimentala a regimentului

Perceptia publica este ca guvernarea Boc traieste de pe urma sustinerii tradatorilor de la UNPR. UDMR sunt parteneri naturali la guvernare, situatie sedimentata incepand cu 1996.

De la UDMR, celalalt partener minor al Guvernului, UNPR se incapataneze sa nu invete nimic. Decisi sa joace politic dupa obsesia legionara a lui Oprea pentru Capitan, independentii vopsiti tind sa nu ajunga nici macar la nivelul ApR, ca prezenta politica meteorica.

UDMR a inteles sa valorifice la maxim pozitia pe care o are, pragmatic si fara idealuri de puber politic. Mai nou, nu doar in Parlament, ci si la Curtea Constitutionala, unde judecatorul lor inclina balanta. Inaintea motiunii de cenzura, au negociat pozitii in administratie pe care le-au obtinut lejer. Au pus presiune maxima pe Guvern la votarea judecatorului CC din Camera Deputatilor, ca sa se asigure ca le va reveni RRA. Inca o data, si-au pus in joc influenta repetand votul pentru conducerea RRA. Succes pe linie.

UNPR s-a vazut cu ministrii atat inaintea votului de la motiunea de cenzura, cat si dupa. Sirbu si Diaconescu (in carti si pentru preluarea sefiei Senatului) sunt la portile Guvernului, Steriu da si el tarcoale la agricultura. Oprea a mers pe cartea increderii (Cu Basescu pana la capat!) si n-a conditionat in niciun fel votul acordat Guvernului. In acest moment, independentii par a detine cei mai buni ministrii pe care Guvernul nu-i va avea niciodata. Ei au comunicat falindu-se ca Iulia Motoc e judecatorul lor si o promoveaza pe sotia lui Nicolicea la RRA, pe un loc al democrat-liberalilor.

Intre doi parteneri politici de aceeasi forta parlamentara, diferenta politica e colosala: in timp ce UDMR e negociator abil, UNPR pare curva sentimentala a regimentului, dedicata unuia care promite ca o ia de nevasta (desi a mai trecut prin deceptii de acest fel). In acest context, a te astepta de la UNPR sa tranteasca Guvernul e copilarie politica (aviz celor care initiaza motiuni de cenzura populare). Solutia vine tot de la stapanirea din deal.

Unde sunt nationalistii de alta data?

Ma uit cu interes la contrele dintre guvernul ungar si cel slovac:

• Pe 26 mai, Parlamentul maghiar a votat aproape in unanimitate o lege care face mult mai usor ca etnicii maghiari care traiesc in afara granitelor sa obtina cetatenie. Legea va intra in vigoare de la 1 ianuarie 2011.

• Vizati de legea maghiara sunt in principal 500.000 de maghiari din Slovacia si 1,5 milioane de maghiari din Romania.

• Aproape simultan, guvernul slovac a propus amendarea legii cetateniei, astfel incat cei care doresc sa obtina cetatenia maghiara si-o vor pierde automat pe cea slovaca. Aviz pentru partidul etnicilor maghiari din Slovacia, pozitii publice pot detine doar cetatenii slovaci.

• Cel mai probabil, legea slovaca va intra in vigoare mai devreme decat cea maghiara.

In Romania, ocupata cu taierile de pensii si salarii, reactiile la legea votata in Parlamentul maghiar sunt minime. Am vazut pozitii publice exprimate doar de Titus Corlatean si de Attila Korodi. Presedintele sau MAE nu spun nimic. PDL nici atat.

Ar fi si greu de comentat ceva, din moment ce Basescu ne spunea in aprilie ca pana la sfarsitul anului vom fi capabili sa facem lunar 10.000 de basarabeni cetateni romani. In comparatie cu maghiarii, noi am trecut de ceva timp la implementare si doar detalii tehnice ne impiedica sa facem „succesuri”. Un calcul simplu ne arata ca, dupa 5 ani de mandat prezidential, vom fi cu 600.000 mai multi.

Ceea ce ma frapeaza este disparitia temei nationale de pe agenda publica, desi teoretic ar trebui sa avem 3-4 partide (unul infiintat de curand) care sa fie active. Se vede ca, dupa ce Basescu l-a anihilat pe Vadim si i-a preluat electoratul, daca presedintele nu are interes sa se exprime public, terenul ramane virgin. O fi bine, o fi rau?

O campanie prezidentiala inceputa prea devreme. Demolarea alternativei

PDL se afla in etapa existentei sale cand nu mai poate da credibil vina pe nimeni. E vioara intai la guvernare si detine toate parghiile puterii, ceea ce nu s-a intamplat nici intre 1996-2000, nici intre 2005-2007. In parenteza fie spus, singura scapare i-ar putea veni de la motiunea de cenzura, dupa care Boc ar vorbi iar de opozitia care vrea in continuare pensii si salarii nesimtite (vad ca deja a inceput).

Efectul masurilor de austeritate se vede deja in sondajele de opinie, se vede in strada (sa fim mai indulgenti cu protestatarii, sunt precum niste indivizi paralizati care invata sa mearga din nou). Boc, dintr-un politician macar foarte activ, a ajuns sinonimul incompetentei si slugarniciei. Aud tot mai multe voci echivaland destinul PDL cu cel al PNTCD – sperante foarte mari transformate in frustrari electorale pe masura.

In acest timp, Ponta si Antonescu, gemenii favoriti ai TV-ului, se simt deja in pole-position pentru alegerile prezidentiale din 2014 si incearca sa rezolve problema succesiunii pana atunci. PSD si PNL accepta cu senintate teza capitalizarii naturale de pe urma erodarii guvernarii si incearca, discursiv, sa fie catalizatorii dezastrului, cu un fanatism ideologic de tip arici (ne facem ghem si ranim pe cine se apropie).

Pozitia fata de guvernare a opozitiei penduleaza de la cea radicala a lui Ponta (doar dupa alegeri) la cea aparent mai temperata a lui Antonescu (da, dar fara Udrea, Videanu sau Berceanu). In esenta, cele doua perspective spun acelasi lucru: nu guvernarii, lasati-ne sa ne pregatim pentru Liga campionilor din 2012 si 2014. Motiunea de cenzura e obiectiv intermediar, pentru potentarea imaginii.

PSD si PNL, prin liderii lor, joaca rational actualul moment politic. Mai mult, PSD pare a-si fi luat deja partea leului. Strategia lor politica, una care duce cooperarea in sfera marginalului, nu tine cont de un detaliu esential: ruperile de ritm prezidentiale, bulversarile a ceea ce pare acum liniar si atat de firesc pentru opozitie.

Nu cred in succesul motiunii de cenzura. Cred insa in nevoia de a arata public sange dupa sacrificarea bugetarilor si pensionarilor. O remaniere in vazul poporului, pana nu se pleaca in concediu, e o optiune demna de luat in seama. Cum remanierile se vor face pentru UNPR, cresterea taxelor in toamna sau in primavara o iau ca foarte probabila. In acel moment va pleca Boc si va muta Basescu cu un guvern nou, venit sa puna mari pobleme opozitiei.

Cu un an inainte de alegerile locale, dupa o guvernare a vestilor proaste si foarte proaste, Guvernul va trebui dezlipit de PDL. Premierul va trebuie obligatoriu sa provina din alte zone. Pentru ca problemele opozitiei sa fie maxime, optiunea cadoului otravit va fi foarte interesant pentru Basescu: Tanasescu sau Vladescu sunt in peisaj. Vom avea deci guvernul lui Basescu, cu un PDL care-si va asuma o pozitie treptat critica si cu distantare publica evidenta Basescu – PDL.

Intr-un asemenea scenariu, PNL va fi strans in brate de PDL dupa alegerile parlamentare din 2012, iar PSD, indiferent de rezultat, va privi disperat si dezorganizat spre 2014. Ceea ce traim astazi in opozitie s-ar putea sa fie o campanie prezidentiala inceputa prea devreme. Dupa desert, vorba lui Adrian Nastase, sa nu ramanem din nou cu Basescu si atat.

Puterea si opozitia in Romania: de la cifre pe surse la cifre lipsa

Despre reducerile anuntate in premiera de Traian Basescu, Vladescu a spus imediat ca nu vor fi urmate de alte masuri. Impactul a fost rapid estimat la 3% din PIB, tocmai ca sa iesim bine cu deficit sub 7%, de dragul FMI. Bineinteles, masurile suplimentare au aparut intr-o saptamana.

Conferinta de presa a oficialilor FMI, alaturi de scrisoarea de intentie ajunsa la presa, au devoalat parte din tabloul macroeconomic din Romania. Sentimentul general al risipei a lasat locul revelatiilor si enervarilor punctuale, toate acompaniate de mutenia guvernamentala. Am aflat de exemplu ca angajatii din regiile si companiile de stat ar putea sa nu fie taxati cu 25% din salarii. De acolo unde s-ar reduce astfel lunar 245 milioane de euro (jumatate din deficitul de 500 milioane de euro anuntat de Traian Basescu pentru fondul de pensii), nu se va economisi nimic. Am mai aflat ca aproximativ 260.000 de angajati din sistemul de siguranta publica si aparare castiga 40% din fondul public de salarii.

De o saptamana ies pe surse informatii despre reducerea indemnizatiei pentru mame, despre reducerea burselor studentilor, despre taxarea programatorilor sau despre taierea subventiilor la caldura. Nici pampersii si ajutoarele de casatorie nu au scapat. Pana si presedintele s-a saturat de postura executiva, asumata cand a anuntat masurile, pentru a lasa locul politicii obisnuite de tip „divide et impera”.

Guvernul tace asadar, beneficiind de linistea interiora a ministrului de finante care-si permite iesiri publice din postura analistului economic. Faptul ca prea putini se pricep la economie nu poate decat sa-l avantajeze. Logica unui finantist, cu adevarat liberal, nu poate fi deturnata cu sentimentalisme a la Dan Voiculescu.

Solidaritate pentru masuri economice atat de dramatice nu poate fi obtinuta fara prezentarea a ceea ce inseamna acum economia romaneasca. In aceasta chestiune, cheltuielile detaliate cu personalul bugetar, cheltuielile cu dobanzile si investitiile finantate sunt informatii de maxim interes public. Practica sugerarii pe surse a vestilor rele si scenariilor economice ne arata un guvern „Bianca lui Bote”: desi se spun lucruri groaznice despre el, prefera sa taca.

De partea cealalta, opozitia, divizata de aiuritoare discutii ideologice (in fond, nici cota unica, nici impozitul poregresiv nu au crescut veniturile mai mult de 32% din PIB), alege abordarea politica. PSD recicleaza programul din campania prezidentiala (in documentul de aici impozitul minim e programat sa fie eliminat abia peste 6 luni, de la 1 ianuarie), iar PNL descopera vocatia liberala dupa largul somn stangist . Consecventa opozitiei totale pare a fi lectia invatata de cele doua partide in ciclul politic 2005-2009. Daca insa in cazul masurilor guvernamentale avem cifrele in mare, in cazul masurilor opozitiei ele lipsesc cu desavarsire: impactul e doar in zona retoricii, iar „genocidul social” e mai puternic decat aritmetica punctelor procentuale. Analistilor mai mult sau mai putin balansati ideologici pot sa le para adecvate truismele economice ale PSD si PNL; aruncate la gramada intr-un document, ele nu pot satisface decat nevoi ale ego-ului si nu ale economiei reale. Cu cifre lipse, in lipsa unui sistem care macar sa dea impresia ca „se inchide”, nu are ce sa-ti placa.

P.S. In contextul general al reducerilor, ma intreb daca realismul basescian, sustinut cu cifre bine alese, poate invinge imaginea unei persoane cu handicap ramase fara pensie, care plange la TV. E singura data cand Basescu nu joaca prin excelenta emotional. De pariat, dupa prezidentiale, nu mai am curaj.

Un Sarkozy pe jumatate. Deocamdata

In Franta, Nicholas Sarkozy a reusit sa destabilizeze Partidul Socialist promovand in functii publice politicieni merituosi ai acestei formatiuni. Kouchner, ca ministru de externe, si Strauss-Kahn, ca director general al FMI, sunt exemplele cele mai cunoscute. Mai multe detalii gasiti aici.

In Romania, discutia publica s-a purtat in jurul intentiei presedintelui Basescu de a crea o contrapondere la PSD in zona stangii, prin sustinerea partidului lui Oprea. Foarte putini au fost aceia care au vorbit despre „extragerea” din PSD a lui Marian Sirbu si a lui Cristian Diaconescu.

Triunghiul social-democrat din jurul Presedintelui este intregit de Mihai Tanasescu, reprezentantul Romaniei la FMI.

Diaconescu si Sirbu, recunoscuti ca profesionisti, apar in orice discutie despre remanierea guvernamentala: Sirbu e solutia legitima pentru Ministerul Muncii, iar Diaconescu pentru Afaceri Externe sau Justitie. Mai nou, Mihai Tanasescu este tot mai vehiculat ca varianta de prim-ministru, alaturi de Lucian Croitoru.

Incertitudinea este insa cuvantul-cheie in privinta unei eventuale remanieri:

- Marian Sirbu a mai incetat sa apara la TV, unde inaintea masurii reducerii ajunsese sa fie cel mai bun purtator de cuvant al ministerului condus de Seitan. Acum probabil asteapta ca situatia sa devina incendiara pentru a deveni oficial ministru.

- Diaconescu are acum mai multe sanse pentru justitie decat pentru externe. Perfomanta electorala a lui Baconschi la Paris nu poate fi atat de rapid uitata. In cazul justitiei, harababura de la ANI si de la ICCJ, alaturi de presiunea care o sa vina ca urmare a reducerii pensiilor si salariilor magistratilor, ii pot crea mari probleme lui Predoiu.

- Tanasescu s-a remarcat in anul electoral 2009 printr-o sustinere discreta a Guvernului (pozitia in general a FMI). Atitudinea sa de distantare fata de PSD s-ar parea ca e rezultatul tocmai refuzului social-democratilor de a alege Ministerul de Finante in timpul negocierilor din 2008. Mai nou insa, Tanasescu pare porta-vocea schimbarii: a sustinut dizidenta in PSD cand nimeni nu se hotarase sa-l contracandideze pe Geoana si a spus ca FMI nu mai are incredere in Guvern, chiar inaintea descinderii la Bucuresti a misiunii FMI. Mai mult, saptamana aceasta la Realitatea TV fostul ministru de finante a vorbit si legitimat eventualul plan B al Guvernului: marirea taxelor.

Ca si presedintele francez, Basescu pare a-si fi pregatit toate miscarile. Mai trebuie doar sa le execute, trecand peste argumentele instabilitatii guvernamentale intr-o perioada de criza si ale trecutului rosu al celor trei.

Acuzat pentru caracterul sau conflictual (tema centrala de atac in campania prezidentiala din 2009), Presedintele ar putea da acum semnalul unitatii intr-un moment socio-economic foarte complicat. Printr-o strategie de „damage control”, cartoful fierbinte al guvernarii ar putea fi plimbat dinspre PDL catre PSD, cel care pare a contabiliza acum, prin opozitia transanta, efectul „apocalipticelor” reduceri.

Avem deci un Sarkozy pe jumatate. Ne face Basescu o surpriza si ne arata ca poate mai mult?

Adoptarea euro - obiectiv depasit pentru Romania?

După aderarea la NATO si UE, Romania este in cautarea unui alt obiectiv national strategic.

De-a lungul ultimilor 3 ani de campanie electorala, adoptarea euro a fost prezenta în programele politice ale tuturor partidelor importante. S-a vorbit, in buna traditie inaugurata cu educatia, chiar de un pact national pentru adoptarea euro. Renuntarea monopolului asupra politicii monetare palea in raport cu nevoia de a simti ca apartinem deplin Europei.

Astazi, avand in vedere ce se intampla cu Grecia si ce se anunta in special in cazul Spaniei, viitorul euro nu arata prea roz. Planul de 750 miliarde de euro arata tocmai ingrijorarea tarilor UE in legatura cu convulsii importante (care, la limita, pot duce la iesirea unor state din zona euro). Datoriile publice de peste 60% din PIB ale unor tari ridica semne de intrebarea asupra sustenabilitatii modelului social european. La toate acestea se adauga vulnerabilitatea crescuta a zonei UE la libera circulatie a capitalurilor.

Pentru adoptarea euro, Romania are nevoie de ajutarea drastica a deficitului, pentru indeplinirea obiectivului Maastricht de 3%. Istoria ultimilor ani nu ne ajuta prea tare: in 2008 deficitul a fost de 13% din PIB iar in 2009 peste 7%. Anul acesta, cel putin previzionat, reducem pensii, salarii si ajutoare sociale de 2% din PIB (11 miliarde RON) pentru a avea un deficit de „doar” 6,8%. In conditiile unei tari care are nevoie constatanta de finantare pentru dezvoltare structurala (infrastructuri, in primul rand), isi poate permite Romania sa isi propuna macar un asemenea obiectiv?

In conditiile unor astfel de perspective, pun si eu intrebarea: mai renteaza pentru Romania sa-si asume adoptarea euro in 2014? Nu e cazul sa trecem la un alt obiectiv strategic, poate unul mai putin iluzoriu?

Nevoia de a crede in Curtea Constitutionala

Pe 22 aprilie, in stilu-i justitiar, la B1TV Radu Moraru discuta cu Dan Tapalaga. Iritarea celor doi era bine sustinuta de titlul de pe ecran: „S-a ajuns prea departe! Judecatorii Curtii se poartă ca Dumnezeii Romaniei”. Aveam, asadar, o noua tinta – Curtea Constitutionala!

Brusc, gandul m-a dus la Constitutia din 1991 , unde la articolul privind deciziile Curtii Constitutionale (art. 145) se spunea asa:

„Articolul 145
(1) În cazurile de neconstituţionalitate constatate potrivit articolului 144 literele a) şi b), legea sau regulamentul se transmite spre reexaminare. Dacă legea este adoptată în aceeaşi formă, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate este înlaturată, iar promulgarea devine obligatorie.”

Asadar, pana in 2003 (cand deciziile au devenit definitive si obligatorii), prin votul a doua treimi dintre senatori si deputati o lege declarata neconstitutionala devenea brusc constitutionala. Prin vointa Adunarii Constituante din 1991, politicul era precumpanitor si asumat explicit in privinta rolului Curtii.

Nu pot sa nu observ astazi presiunea care se pune asupra Curtii Constitutionale. In fapt, traim apogeul unui fenomen care a inceput in 2007. Institutia care, in tumultul politic, are rolul de a da o directie si de a apara Constitutia devine tot mai putin credibila. La nivelul opiniei publice, e tot mai evident modul duplicitar in care analizam deciziile Curtii: de exemplu, suntem satisfacuti de neconstitutionalitatea legii privind politizarea serviciilor deconcentrate, dar suntem iritati peste masura de situatia in care a ajuns ANI.

Sa fie bine inteles: atat deciziile, cat si activitatea judecatorilor de la CC contribuie la decredibilizare. Respingerea candidaturii lui Cernea (in fapt, deciziile contradictorii din ianuarie si aprilie) e doar un exemplu. Cazul Coldea, unde legaturile cu Securitatea a doi judecatori erau anchetate de SRI, e o alta pata pe obrazul Curtii.

In contextul revizuirii Constitutiei, tot ce se intampla cu CC poate duce gandul la modificarea rolului instantei de contencios constitutional. Eventual, prin luare in calcul a vechii reglementari. Sau poate tot tumultul de astazi este pregatirea inlocuirii a 3 judecatori in iunie.

In Romania lui 2010, dincolo de iritari si nemultumiri, firesti de altfel, as vrea sa cautam lucid raspunsul la urmatoarea intrebare: era sau este mai bine ca prin cumparare de voturi in Parlament orice lege sa devina constitutionala? Am mai avea atunci Constitutie? Nu am ajunge in situatia de a avea nu doar tradatori de partid, ci si tradatori de Constitutie?

Iata de ce avem nevoie sa credem in Curtea Constitutionala, asa cum e ea reglementata azi. E, dupa mine, singurul factor de echilibru in devalmasia puterii. Cat de frica mi-ar fi azi sa avem o Curte care sa functioneze dupa Constitutia din 1991!

Jumatate din parlamentari alesi din 2 in 2 ani

Nu am votat la referendumul din 22 noiembrie 2009. Daca as fi facut-o, mi-ar fi parut rau de tot dreptul constitutional pe care l-am invatat in facultate. Nu stiu nici astazi la ce serveste referendumul, tinand cont de caracterul sau consultativ (nu vorbesc despre miza prezidentialelor). Rezultatele sondajului CCSB imi intaresc opinia: hraneste-i unui popor prejudecatile si vei obtine orice vrei.

In noiembrie 2009, Basescu a manipulat magistral un argument. Nu si-a fabricat o tema de campanie care sa-l duca la victorie, ci a evitat sa vorbeasca despre cel mai mare adversar al mandatului sau – criza economica. In loc sa vorbeasca despre unicameralism si reducerea numarului de parlamentari ca modalitati concrete de a responsabiliza parlamentari, a preferat doar sa prezinte solutii populiste pe post de panaceu. Mai mult, a deplasat accentul discursului sau public dinspre responsabilitate spre o eficienta à la Boc (cati bani economisim?).

Solutiile lui Basescu sunt incercari de a raspunde problemei responsabilitatii demnitarilor. Nu stiu insa daca mai putini parlamentari, intr-un sistem unicameral, vor reusi sa elimine statutul de Cenusareasa pentru Parlament in raport cu puterea executiva. Solidaritatea parlamentara se va conserva, odata sistemul ajuns in punctul de echilibru. Fara mecanisme de control din partea cetatenilor, vom distinge din nou intre limbuti si necuvantatori; cel mult, ne va fi mai usor sa-i recunoastem.

Vad o alta solutie la problema responsabilitatii. Una poate inca insuficient conturata, dar demna de luat in seama: alegeri din 2 in 2 ani pentru parlamentari. Similar a ceea ce se intampla in Senatul american, jumatate din numarul de parlamentari se poate innoi dupa 2 ani. Implicati, direct sau indirect, in alegeri din doi in doi ani, parlamentari nu ar mai avea timp sa fie linistiti si s-ar stradui sa se diferentieze. Mai mult, presiunea asupra Guvernului ar fi maxima, amenintat din 2 in 2 ani cu debarcarea. Evident, schimbarile ar duce catre evolutia dinspre semi-prezidentialism catre parlamentarism (e nevoie de schimbari constitutionale legate de obligatia Presedintelui de a numi premier din coalitia care, dupa alegeri, demite prin motiune de cenzura Guvernul).

Obiectia principala ce s-ar putea aduce ideii alegerilor din 2 in 2 ani ar fi instabilitatea politica. Am avea un Guvern care nu ar avea timp sa construiasca. Eu as vedea altfel situatia: am avea feed-back la politicile guvernului, prin cea mai buna modalitate de evaluare posibila – votul. Alegerile ar fi un referendum (cuvant atat de drag presedintelui Basescu), obligatoriu de aceasta data, pentru mentinerea Guvernului. Dincolo de argumentele teoretice, trebuie sa tinem cont de practica democratica din Romania: din 1990 pana azi, nicio coalitie (cu exceptia celor care aveau ca partener secund UDMR) nu a rezistat mai mult de 2 ani fara grave tulburari.

In contextul politic actual, cu un Parlament care arata cu totul altfel decat vointa alegatorilor din 2008 si cu opozitia la guvernare venita din strada, alegeri in jumatate din colegiile tarii, in 2010, ar putea fi o solutie elegenta si de pus in practica drept alternativa la ideea ajunsa fata batrana a alegerilor anticipate. Cum s-ar produce insa ruptura? Pentru ca ideea pusa in practica ar face ca unii sa fie parlamentari doar doi ani. Aici se poate discuta: se pot lua in calcul numarul de voturi sau procentul obtinut la alegeri (se disputa colegiile in care avem un deficit de reprezentativitate). Altfel, putem alege a solutia ultima: tragerea la sorti. E drept, in 2010, o asemenea evolutie pare fantezista si ar necesita in prealabil modificarea nu numai a legii electorale, dar si a Constitutiei.

In cazul trecerii la unicameral, propunerea sufera modificari punctuale.

Deci, cum vi se pare ideea?

P.S. Ca sa nu spun ca solutia ar fi mana cereasca pentru consultantii politici.

Tupeul depaseste constiinta ticalosiei

In 2004, Evenimentul Zilei era cumparat direct din gari ca sa nu ajunga pe tejghea. Publicitatea de stat inchidea multe guri care altfel ar fi avut motive de nemulturmire. Distribuirea de bani publici catre presa se facea descentralizat, astfel ca Mitrea si Necolaiciuc isi traiau tihniti domnia la Transporturi. Presiunile si sicanele la adresa jurnalistilor nu erau chiar absente. Ca sa nu contrasteze cu eruditia si imaginea externa democratica a premierului, pesedistii incercau sa fie subitili. Bineinteles ca nu le iesea. Aveau insa constiinta ticalosiei lor, care ii facea sa caute sa se ascunda.

In 2010, criza ne cere eficienta. Publicitatea de stat e administrata centralizat, din pixul lui Boc, spre beneficiul celor putini alesi. Premierul „solicita” de la TVR „acordarea unui spatiu de minim 30 de minute in fiecare miercuri, dupa ora 20:00”. Nimic subtil. O mostra de comunicare publica, in care texte de lege pot justifica orice, mai putin principiul independentei in stabilirea politicii editoriale a jurnalistilor. Tupeul depaseste constiinta ticalosiei: sofismele si chichitele legislative tin loc de orice. OTV si B1TV devin modele de urmat pentru guvernantii care au mereu la indemana scuza „Antena3”.

Drumul de la Nastase la Boc da impresia de spirala. Daca n-ar fi trist, ar fi chiar dezamagitor. Dezamagiri au insa numai credulii.

Elodia politica (II)

Moto: In minunata lume noua, sa facem ca adevarul sa devina atat de irelevant, incat sa ne mire.

Dan Andronic vorbeste azi despre balauri cu multe capete si despre alinierea pesedistilor in cazul Voicu. Intreaga presa este excitata de cererea lui Voicu de a fi audiat inca o data si de a fi repetat votul in Parlament. Discutia publica e cantonata in caldutul loc unde strambele bagate din interes intalnesc ignoranta, sora aparent benigna a prostiei.

Cateva clarificari ar fi oportune, cel putin din punct de vedere legal.

Votul asupra incuviintarii arestarii senatorului Voicu nu este nici legal, nici ilegal. Mai exact, asemenea termeni nu se aplica hotararilor interne ale Parlamentului. Hotararile de acest tip ale Parlamentului, luate prin vot, nu se supun niciunui fel de control, nici macar celui al instantei de contencios constitutional. Asa cum s-a statuat prin decizii, Curtea Constitutionala nu poate lua in discutie asemenea hotarari, chiar daca ele s-ar face prin incalcarea prevederilor regulamentare (in fapt, ceea ce invoca Voicu – lipsa audierii in plen). Ca sa fie mai clar, trebuie spus ca exact acelasi lucru urmareau pedelistii in cazul debarcarii lui Geoana: chiar daca demersul era neconstitutional, odata ajuns la vot si fostul presedinte PSD demis, Curtea Constitionala nu putea face nimic pentru a invalida decizia. Iata deci una dintre ciudateniile sistemului constitutional romanesc: deciziile interne ale Parlamentului, fie ele ilegale sau neconstitutionale, nu pot fi atacate. Cel mult, pot exista clarificare din partea CC, aplicabile numai pentru viitor. Procedural mai trebuie spus ca orice cerere a unui senator este analizata in Biroul Permanent. In cazul foarte putin probabil in care solicitarea sa este acceptata (desi lucrurile nu merg atat de repede, mai ales ca trebuie sa se pronunte si Comisia Juridica), Voicu ar fi vorbit in plen abia marti seara sau miercuri dimineata, tarziu dupa ce cererea de arestare ar fi fost judecata (marti, ora 11:00).

Dincolo de schemele disperate de supravietuire personala ale lui Voicu, ce s-a intamplat ieri chiar pune PSD intr-o pozitie favorabila, distantandu-l de teatralistul sau senator. Ieri si astazi am avut parte de reactii ferme in PSD impotriva cererii lui Voicu, formulate de Grebla, Ponta si Geoana. E ciudat cum, cel putin imagologic, spatiul dezbaterii e confiscat intre pesedistii cei buni, legitimi, si balaurul, general SPP. Alaturi de intrarea in scena a unor informatii despre coruptia din SRI (sursa: Dumitru Iliescu) si despre legaturile lui Voicu cu politicieni din zona puterii (UDMR?), miscarea pune PSD in pozitia de a castiga o a doua lupta, dupa suspendarea din partid a celui caruia DNA i-a cerut arestarea. E insa doar o lupta, iar viitorul le poate face mari surprize social-democratilor.

Cand, la nivel de comunicare publica, Voicu se lupta cu colegii sai social-democrati in privinta avizului Senatului, e putin cam mult vorbesti despre balaurul cu capetele liescu, Nastase, Geoana sau Hrebenciuc, care-l apara pe senator. Din pacate, teoriile conspiratiei nu au niciodata realitatea ca punct final, ci doar ca punct de plecare.

Interesul national al stangii imprejur

UNPR, in programul sau politic, isi asuma sa reprezinte stanga ignorata de PSD. Sa fie un partid de centru-stanga, sa lupte impotriva stangii conservatoare, sa se adapteze transformarilor sociale. Sa fie mobil si pragmatic.

Cum generalul Oprea ne tot demonstreaza cat de mobil si pragmatic este, impreuna cu grupul pe care il conduce, programul politic al UNPR trebuie sa reflecte aceasta realitate: „Uniunea Nationala pentru Progresul Romaniei isi afirma disponibilitatea de a renunta temporar sau partial la vreunul dintre obiectivele sale politice, daca un interes public major, cu precadere de interes national, ar impune acest lucru, indiferent de costurile electorale.”

Dupa ce insira, in 11 pagini, valori, principii si proiecte politice care sa-i individualizeze, politicienii UNPR se trezesc si isi amintesc ca trebuie sa fie flexibili. Doar s-au infiintat ca sa fie un UDMR de Ilfov. Scuzat sa-mi fie, dar se ineaca precum tiganul la mal.

Oprea si ai lui construiesc un castel de nisip pe post de fortareata inexpugnabila, pe care nici macar nu asteapta sa il darame valurile. Il darama singuri. Consacra politica „dupa cum bate vantul” intr-un document programatic. Curajosi, soldatii interesului national si ai celui public statueaza oportunismul ca principiu de actiune politica in documentul lor fundamental. In politica lui „sau-sau”, daca nu se poate pe caile clasice, atunci ramane oricand cealalta cale, a stangii imprejur, cu halte prin dreapta care nici macar nu mai pune cratima intre populism si liberalism.

Desi se vrea de stanga si construieste un discurs decent in programul politic, UNPR nu se face sa-si limiteze optiunile si ne arata ca poate fi, oricand, si de dreapta. La cata teama de supra-ideologizare aveam, noroc ca ne salveaza interesul national. Cel care, bineinteles, ii va sluji mereu generalului Oprea.

Stanga romaneasca vs. stanga europeana: conservatorism vs. incluziune

In programul politic al Uniunii Nationale pentru Progresul Romaniei (UNPR) sunt identificate cateva probleme majore ale stangii romanesti actuale, reprezentate de PSD. Una dintre ele este caracterul conservator al PSD, perpetuat si exersat in 20 ani de democratie..

„Politicile de stanga moderne nu sunt reprezentate in Romania de nicio formatiune politica. In prezent, discursul si practica politica de stanga, promovate de PSD, prelungesc saracia si slabesc statul, fiind nereformate si tributare unei viziuni conservatoare.”, spun ideologii UNPR (Alin Teodorescu si Vasile Dancu, se spune), in programul politic.

UNPR isi propune, asadar, sa reprezinte stanga progresista, cea care se manifesta ca o forta activa, revolutionara in societate. Sa fie ceea ce nu e PSD, un partid care si-a cultivat, din ratiuni electorale, preponderent profilul asistential si nu a fost niciodata adeptul schimbarilor radicale in societate.

Astazi, stanga europeana, din care fac parte sau spre care tind cele doua partide, e definita de un concept central: incluziunea. Incluziunea este modul concret prin care se asigura egalitatea de sanse. Incluziune inseamna regandirea raportului dintre minoritate si majoritate, prin intelegerea diversitatii si a identitatii. Diversitatea, prin constientizare si prin mediere, devine factor de coagulare, si nu de excludere.

Rafinarea si afirmarea ideologica a stangii romanesti inseamna depasirea conservatorismului, ca principiu identitar. A fi activ si revolutionar nu se face doar prin invocarea lui Guevara. Sincronizarea cu stanga europeana inseamna, printre altele, reevaluarea relatiei dintre stat si biserica (accentuarea laicizarii si separarii) sau protectia drepturilor minoritatilor (fie ele si sexuale), fara a te gandi in primul rand la pierderi sau castiguri electorale.

Daca PSD isi doreste sa fie de facto parte a stangii europene, atunci pozitii precum cea exprimata de Victor Ponta la Toplita nu-si au locul. Peremizarea discursului stangii, ca tactica de recucerire a Ardealului, e doar oportunism politic. Incluziunea nu are nimic de-a face cu infierarea, plina de prejudecati, a unei minoritati. Daca Zapatero e model, atunci lupta sa cu Biserica Catolica ar trebui sa fie inspiratie. Mai mult, stanga nu poate avansa ca principiu de baza al actiunii politice familia crestina, adica ceea ce promova PSD in anul electoral 2009.

Daca UNPR e coerent discursiv, astept cu atentie sa vad cum se va descurca actional. Ii astept pe Oprea, Ontanu si Iordanescu sa nu mai ia parte la atatea sfintiri de biserici, ci sa vorbeasca despre laicizare, despre transparenta si echidistanta in finantarea cultelor. Astept sa-i vad pe Sirbu, Oprea si Diaconescu la marsurile homosexualilor, aratand ca lupta pentru drepturile minoritatilor. Mai exact, ii astept sa faca exact ceea ce condamna la social-democrati si ceea ce nu m-as astepta niciodata sa vad la PSD.

Asumarea ideologica a stangii nu e un panaceu. Presupune si un risc electoral major, precum cel al luptei impotriva traditiei. Conservatoare, stanga romaneasca nu va fi niciodata europeana, ci doar post-comunista. Ne face cineva o surpriza?

De ce vrea DNA arestarea lui Voicu?

Primul raspuns ar fi acela ca stenogramele ajunse la public arata un politician care poate da lectii pana si mafiei italiene. Dupa filmele despre epoca de aur, scenaristii romani au o noua sursa de inspiratie: ispravile generalului Voicu.

Al doilea raspuns trebuie detaliat.

In dreptul penal exista o vorba: daca ai suficiente probe sa ceri arestarea cuiva, atunci ai suficiente probe si sa-l trimiti in judecata.

De ce cere, asadar, DNA arestarea lui Voicu inainte de trimiterea sa in judecata?

Motivul il gasiti pe Hotnews. Cum, slava Domnului, in cazul lui Voicu nu functioneaza legea raspunderii ministeriale (care ar fi necesitat acordul Parlamentului pentru inceperea urmaririi penale), cazul ar fi putut fi usor trimis in instanta. De precizat ca imunitatea parlamentara nu e un concept asociat dosarului Voicu (imunitatea acopera doar declaratiile politice).

Trimis in instanta, fara a urma calea Parlamentului, dosarul n-ar fi putut ajunge la public decat cu foarte mari dificultati. Probele nu ar mai fi putut fi folosite in instanta iar responsabilii cu scurgerea informatiilor ar fi riscat puscaria.

DNA a decis ca e pacat ca minunatie de inregistrari sa nu ajunga in presa. Din miile de pagini si-a permis sa le intinda cateva parlamentarilor, stiind ca acestia nu vor rezista tentatiei. Cum lovitura pentru PSD este precum cutremurul din Haiti, PD-L, cu toate riscurile, nu avea cum sa nu coopereze cu media.

Concluzia: Intr-un dosar halucinant, DNA alege sa face circ si sa isi faca PR, aratand totusi ca nu e vorba de un dosar politic, ci de unul bazat pe probe serioase.

P.S. Asa cum spuneam acum cateva zile, doar DNA ar mai putea reforma PSD. Si la ce potential de reforma arata dosarul Voicu, s-ar putea ca PSD sa ajunga un partid reformat, decapitat insa.

Elodia politica (I)

Cum Inpolitics inoveaza constant in otevizarea politicii, nimic nu poate fi mai de folos decat a pune umarul la desavarsirea capitolului de „fabulatii, conspiratii si dude politice”. Divide et impera, zic! Sau, altfel spus, daca ei pot, noi putem mai bine. In minunata lume noua, sa facem ca adevarul sa devina atat de irelevant, incat sa ne mire.

Un exemplu:

- Unii din PD-L ar dori sa scape de Berceanu de la Transporturi, „promovandu-l” la Senat. Ioan Oltean a spus clar ca ar fi o pozitie perfecta pentru vesnicul senator de Dolj.

- Asa se explica batalia PD-L data in Senat. Motivatia e Berceanu, nu boala lui Basescu.

- Berceanu refuza „promovarea” si spune ca nu ar fi deloc potrivit pentru Presedintia Senatului.

- De cateva zile, Berceanu e in atentia mass-media, cu evenimente unul mai negativ ca altul: disponibilizarile de la CFR, starea drumurilor, bombe in avioane, numiri de incompetenti in functii publice si deraieri. La toate aceste evenimente, declaratiile ministrului merg mana in mana cu promovarea: „n-o sa avem bani de drumuri in vara din cauza reparatiilor dupa ninsori”, „a fost o conspiratie politica la aeroportul din Timisoara”.

- Deci, colegii de partid ai lui Berceanu lucreaza puternic la promovare. Atentia exagerata a mass-media nu are cum sa fie naturala, ci e, eventual, sustinuta de vreun coleg, ministru si el. In vremuri de criza, publicitatea de la stat rezista.

Un scenariu de tip „cum n-ajuta, nici nu strica”, ca doar Internetul suporta orice.

Daca Elodia se digera in episoade, si prostia se ascunde mai bine in subtilitati.

Lipsa increderii in partide. Pe cand un GERB in Romania?

In ultimul Eurobarometru (realizat in octombrie-noiembrie 2009, dat publicitatii in ianuarie 2010), partidele politice sunt institutiile nationale in care romanii au cea mai putina incredere: 11% in noiembrie 2009, in usoara scadere fata de iunie 2009 (12%). Comparativ, in toate cele 27 state ale UE, media increderii era de 16% in noiembrie 2009, fata de 19% in luna iunie a aceluiasi an. Tendinta este, deci, aceeasi, de scadere. O alta dinamica arata datele furnizate de Institutul de Cercetare a Calitatii Vietii pentru perioada 1998 – 2008, de unde se desprinde o usoara apreciere in ultimii doi ani ai analizei (minime in 2000 si 2006, maxime in 2004 si 2008 – ani electorali).

Este interesant de studiat relatia partidelor cu binomul stat – societate civila. Pana la urma, partidele mediaza elementele binomului, din pozitia de institutii de drept privat de interes public. Asadar, partitocratia (efect al cresterii exponentiale a puterii partidelor, in dezacord cu increderea acordata lor ca institutii, de catre cetateni) inseamna nu numai confiscarea statului de catre partide, dar si a societatii civile. Romania traieste pe deplin anihilarea si decredibilizarea societatii civile ca actor politic. Gradul de participare publica (intr-un sondaj din februarie 2010, doar 1% din romani spuneau ca sunt membrii ai unor organizatii non-guvernamentale si 10% membrii ai unor sindicate) tradeaza lipsa spiritului comunitar (efect al perpetuarii unor scheme de supravietuire individuale), dar si posibila perceptie negativa a implicarii societatii civile in experimentele politice CDR si DA.

Atat in campania prezidentiala, cat si ulterior, am asistat la ignorarea discursiva a unei realitati. Am auzit de atatea ori ca partidele reprezinta poporul. Intr-o asemenea criza a reprezentativitatii si credibilitatii partidelor, te intrebi firesc care ar putea fi modalitatile in care s-ar putea profita electoral, in Romania.

Exista, dupa mine, 3 modalitati:

- Populismul indreptat impotriva partidelor, practicat din interiorul partidelor (pozitii statutare). E modalitatea care a dus la succesul electoral al PDL si al lui Basescu.

- Populismul impotriva partidelor, practicat din pozitia unui independent, fost membru de partid. E ceea ce reusit Oprescu sa faca in 2008 in cursa pentru Primaria Capitalei. Esecul primarului la prezidentiale, alaturi de aparitia independentilor (in fapt, efortul partidului guvernamant de a da imaginea salubrizarii spatiului partinic) invalideaza abordarea.

- Modalitatea inca nepusa in practica in Romania: populismul impotriva partidelor, efect al discursului si actiunii societatii civile. Am aici in minte purtatori credibili de mesaj din societatea civila, coordonati, care sa denunte deriva partinica. Scopul pe termen lung ar fi restructurarea/purificarea spatiului partinic din interior, prin transformarea structurii de tip ONG in partid politic.

In Bulgaria, unde increderea in partide e chiar mai scazuta decat in Romania, s-a putut pune in practica cea de-a treia modalitate. Si ma gandesc aici la evolutia GERB, o organizatie non-guvernamentala care a devenit la sfarsitul lui 2006 partid politic, reusind in 2009 sa castige puterea. Oare de ce mai e nevoie sau de cat timp mai e nevoie sa ajungem si in Romania la un GERB?