sâmbătă, 27 februarie 2010

Nici independentii nu mai sunt ce-au fost!

Tot mai mult, independentii sunt vazuti drept o solutie la pierderea pronuntata de incredere a partidelor. Spatiul partinic ramane fara legimitate, iar alegatori sunt dispusi sa aleaga solutii democratice exotice, asa cum sunt candidatii independenti.

Dezgustul, real sau jucat, al politicienilor plecati din partide gaseste simpatie in randul electoratului. Exemplul tipic in Romania e reprezentat de Sorin Oprescu, preluat cu succes de catre Elena Basescu. Insusi Traian Basescu, in alegerile prezidentiale, a mizat pe aceasta pozitionare, incercand, cel putin in prima parte a campaniei, sa se disocieze de PD-L. Solutia e tot mai prezenta si in spatiul sud-estului Europei. In decembrie 2009, ma uitam cum la alegerile prezidentiale din Croatia in primii 6 candidati 3 erau independenti, fosti membrii de partid. Unul dintre ei chiar a intrat in turul al II-lea, pierzand insa in favoarea candidatului social-democrat.

Asadar, pe un teren propice (uitati-va la increderea din sondaje pentru politicieni si institutii), apare in Romania gruparea lui Oprea. Membrii ei, cand nu sunt tradatori, sunt independenti. Exclusi din partide, dezertori din motive mai mult sau mai putin financiare, cei adunati pe langa PD-L respecta cu strictete reguli militare: dupa comanda, sunt intr-o perpetua miscare stanga-dreapta.

Independentii, in general, pot fi o solutie pentru salubrizarea spatiului politic. Daca in Bulgaria s-a putut prin transformarea unor organizatii din societatea civila in partid, independentii puteau fi semnalul de alarma pentru imobilismul si SRL-izarea partidelor din Romania.

Trupa lui Oprea perverteste si denatureaza orice valoare pozitiva pe care ar putea-o avea independentii in Romania. Bagatelizeaza si lipseste de sens un concept care s-ar fi putut dovedi interesant ca urmari in dinamica politica interna. Submineaza din interior. Dorindu-si doar reincadrarea partinica, intr-o constructie in care fostii liberali nu au nicio problema sa faca parte dintr-un partid de centru-stanga si in care dependenta de resurse si functii guvernamentale e proverbiala, cei 28 de deputati si senatori nu pot trece de caricatural, in ciuda morgii generalului Oprea.

La limita, o alta anomalie a politicii romanesti, s-a ajuns ca partidele sa confiste notiunea de independent. Pentru a vedea cat de departe e normalitatea, ma intreb: ce s-ar intampla daca un parlamentar si-ar da demisia, de buna-credinta, dintr-un partid si nu-ar dori sa faca parte din acelasi grup cu Nicolicea sau Micky le Baksish? Ar avea incotro?

joi, 25 februarie 2010

Intrebari logice intr-o poveste in care nu se disting spionii de pesedisti

In toata aceasta poveste cu filajul-santajul lui Diaconescu, incercarea de a gasi un sens mi se pare munca sisifica. Labilitatea proverbiala a lui Diaconescu, efectele si desfasurarea Congresului PSD, calculele lui Traian Basescu, totul asezonat cu „lucraturi ale serviciilor” – iata elementele care ma fac sa incerc mai degraba sa descifrez ratiunile teatrului absurd decat ale degringoladei social-democrate.

Incapatanat insa, de trei zile mi-as fi dorit sa fi auzit din gura vreunui jurnalist urmatoarele rationamente/intrebari:

1. Daca Geoana l-ar fi santajat pe Diaconescu sa se retraga (asa cum sugereaza Ponta) si Diaconescu s-a retras in favoarea sa, atunci de ce a mai aparut in mass-media dosarul?
2. De ce dosarul cu filajul a aparut imediat dupa ce Diaconescu si-a anuntat spijinul pentru Geoana in Congres?
3. De ce dosarul a aparut la Floriana Jucan, posesoarea unei reviste in care-si exprima gandurile si Adrian Nastase?
4. De ce Floriana Jucan tace si nu apare in mass-media pentru a-si fructifica, firesc, marea victorie jurnalistica?

La aceste intrebari, as adauga inca doua extrem de clarificatoare:

1. Floriana Jucan este sau a fost agent infiltrat al Serviciului Roman de Informatii?
2. Care sunt interesele si conexiunile directorului SRI, George Maior, in PSD?

Deocamdata, nu s-a gasit nimeni mai curios. Mai asteptam.

luni, 22 februarie 2010

Razbunare sau reforma?

Congresul PSD nu reprezinta sfarsitul razboiului in PSD. Discutiile despre unitate, propuse de invinsi sau invingatori, sunt simple incercari retorice. Social-democratii, parte a unor grupuri interne atat de numeroase, au atatea lucruri de lamurit intre ei, incat urmatoarele luni nu au cum sa fie linistite.

Corect, Victor Ponta spunea ieri ca nu vrea razbunare in PSD. De ce sa vorbesti insa de razbunare, cand poti sa vorbesti despre reforma? Reforma, in 20 ani de democratie in Romania, este cel mai bun concept de PR inventat de politicieni, menit a acoperi indeosebi epurari.

In PSD va incepe, asadar, reforma versiune 2010.

Mitrea si Mazare au dat semnalul. Echipa de vicepresedinti trebuie epurata. Cei mai multi au facut parte din lista lui Geoana. Ca atare, in Congresul PSD din toamna, noul statut va schimba modalitatea de a alege vicepresedintii, prilej ca indezirabilii sa plece. Dintre cei de acum, uniii se vor replia, vor alege tabara castigatoare, iar ceilalti vor trebui sa plece. Mai crede cineva ca Nita, Toma, Prioteasa sau Vanghelie se vor gasi in echipa viitoare?

Imediat dupa Congres vor incepe conferintele judetene pentru alegerea conducerilor. Cei agreati de Ponta si Nastase vor incepe ofensiva. Bejinariu deja si-a manifestat intentiile pentru Suceava. Vanghelia va pierde, pe termen scurt, Ilfovul si Giurgiul, urmand sa aiba mari probleme si la Bucuresti, chiar daca efortul de a i se lua organizatia va lua ceva timp. Sibiul si Tulcea vor avea cu siguranta noi presedinti, dupa ce Nastase deja a publicat pe blog „abuzurile” dinaintea Congresului practicate de Cindrea si Manastireanu. Nici Ion Vasile la Buzau nu se simte prea bine, gruparea Boscodeala-Mocanu asteptandu-si randul. In schimb, desi neperfomant electoral, Ilie Sirbu isi va mentinea influenta asupra Timisului, extinzandu-se probabil si in Arad. La Brasov, Corlatean il va concura pe Nita. La Olt, Florin Iordache, aprig aparator al lui Nastase, pregateste rebeliunea impotriva lui Ion Toma.

Discutia despre presedintia Senatului e si ea, in logica invingatorului, un semnal de alarma pentru Geoana, in caz ca ii vin ganduri razboinice.

Garda social-democratilor prezente perpetue la RTV si A3 se va schimba, chiar daca doar partial. Nu, nu vom scapa de Robert Negoita.

Cel mai important va fi insa cum se va manifesta Ponta, prins intre Nastase, Hrebenciuc si Dragnea. Rivalitatile dintre cei 3 sunt binecunoscute. Dupa luna de miere, lupta pentru putere, disputele marunte, vor aparea din nou pe agenda PSD. Asa cum spunea si Mitrea, Dragnea tradeaza de cand s-a nascut. In tradari si negocieri perpetue, rezultat si al configuratiei BPN, se va desfasura activitatea noului presedinte PSD. Un alt punct de interes va fi relatia Hrebenciuc – Mitrea, doi sustinatori de conjunctura ai lui Ponta, aparent aflati pe pozitii ireconciliabile.

Reasezarile sunt un element firesc in PSD in acest moment. Pasiunile nu se pot stinge peste noapte. Luptele se vor da atat in interiorul echipei de conducere, cat si intre puterea si opozitia din PSD. Va fi, ca de fiecare data, sange, care va curge insa lin. Cand imi imaginez cum va arata reforma in PSD, gandul ma duce instinctiv catre filmul „The Virgin Suicides”.

luni, 15 februarie 2010

Eliminarea pensiilor nesimtite, pe dracu’!

Aparent, reforma pensiilor e o masura din care guvernul Boc nu are cum sa iasa bine. Boc fie ii pierde pe pensionarii cu pensii mici (cateva milioane), fie pe cei 27.000 cu pensii speciale considerate nesimtite. Mai mult, in lipsa unei comunicarii publice coerente, Guvernul risca sa isi puna toti pensionarii in cap, din moment ce, nediferentiat, toti se tem de scaderea nu doar reala, dar si nominala, a veniturilor.

Insa, cum Guvernul PD-L nu pare a fi depasit stadiul campaniei electorale, cand, bineinteles, imaginea conteaza mai mult politicile publice, Boc&Co. au toate sansele sa iasa si din aceasta dezbatere nu doar fara daune imagologice, ci chiar cu mai multa simpatie din partea poporului. Reteta e simpla si arata ca, pe termen scurt, o strategie coerenta de comunicare, desi perversa, poate face multe.

Eliminarea pensiilor nesimtite e imposibila din punct de vedere constitutional. Jurisprudenta Curtii Constitutionale, prezentata pe blogul senatorului PD-L Urban, arata ca o probabila contestare in contencios constitutional a initiativei Guvernului are toate sansele de reusita. Va fi, probabil, inca un prilej de a se glumi pe seama lui Boc, primul-ministru profesor de drept constitutional cu cele mai multe legi initiate declarate neconstitutionale.

Desi mi-e greu sa spun, Boc, sau cei care-l consiliaza, sunt mai destepti decat atat. Pierderea de etapa e una asumata si necesarea pentru castigarea „campionatului”. Boc e presat, dupa cat a tunat in campanie electorala, sa se tina de cuvant. Sa elimine pensiile nesimtite. Propune o lege, mentinand retorica. Sta linistit, stiind ca, datorita deciziei Curtii Constitutionale, legea sa nu va produce niciodata efecte. Ca sa arate cat e de hotarat, poate urma exemplul din cazul numirilor politice in deconcentrate, cand Guvernul a dat o ordonanta identica cu cea tocmai declarata neconstitutionala.

Intr-un asemenea caz, toata pasiunea justitiara a poporului, starnita de schizofrenicii din mass-media, se va revarsa asupra fosilelor de la Curtea Constitutionala. Boc si Basescu vor avea prilejul de a vorbi inca o data despre reforma statului, despre reevaluarea pozitiei instantei de contencios constitutional. Poate, cine stie, se va reveni la ceea ce statua Constitutia din 1991, cand Parlamentul putea invalida, cu o majoritate de doua treimi, o decizie a CC.

Comunicand public cu pensionarii oropsiti si in subteran cu detinatorii de pensii nesimtite (va mai amintiti inregistrarea din campania electorala, facuta pe ascuns, cu Basescu promitand militarilor ca pensiilor lor nu vor scadea?), Boc are toate sansele sa para un baiat de treaba, care a incercat, dar pe care nu l-au lasat, mama, comunistii aia (incerc sa-mi imaginez ce-ar zice, la un focus-grup, vreo doamna trecuta, fascinata de drama celui care vorbeste mai repede decat gandeste). Si daca nu merge diversiunea sau e descoperita prea repede, oricum vom avea intotdeauna Parlamentul unicameral.

vineri, 12 februarie 2010

Reamenajarea relatiilor de putere in interiorul partidelor

In dezbaterea asupra reformei partidelor, o tema majora de interes o reprezinta alegerile interne, fie ele inchise, deschise sau semi-deschise. Din randul societatii civile, Cristian Ghinea a abordat subiectul, pentru ca din partide Victor Ponta sa propuna in cadrul proiectului sau politic vot deschis dupa model italian, intr-un captatio benevolentiae numai bun inainte de Congresul PSD.

Desi importanta, discutia asupra alegerilor interne e doar un pas tactic. La nivel strategic, reforma ar trebuie sa se concentreze pe reamenajarea relatiilor de putere in interiorul partidelor, urmarind un sistem cat mai echilibrat de detinere si exercitare a acesteia.

Ce se incearca in preajma atator Congrese, firesc oarecum, este redesign-ul relatiilor de putere dupa negocierile cu liderii organizatiilor judetene, deveniti „samsari de voturi”. E urmarita doar eficienta (castigarea puterii), nu si evitarea excesului prin parghii institutionale a excesului de putere. Efectul e binecunoscut: mentinerea problemelor si reluarea la nesfarsit, in momentele elective, a discutiei.

In concret, punct esential al reformei ar trebui sa fie stabilirea relatiilor de putere intre conducerea partidului si liderii de organizatii, precum si intre liderii de organizatii si parlamentari, atat in ceea ce priveste obtinerea functiilor, cat si in luarea deciziilor (fie ele curente sau strategice).

Doua masuri concrete mi se par importante, ca punct de plecare in reamenajarea relatiilor de putere:

1. Interzicerea detinerii a doua functii simultan in partid (avem un inceput timid in PNL). Efectul direct ar fi un mecanism mult mai eficient de formare si selectare a liderilor, alaturi de combaterea concentrarii puterii. Actiunea concreta majora ar consta in faptul ca vicepresedintii partidului nu ar mai fi presedinti de organizatie. Rezultatul ar fi scaderea importantei liderilor din teritoriu in luarea deciziilor curente. Liderii locali ar fi lasati sa se ocupe de comunitatile pe care le reprezinta, de constructia politica si administrativa.

2. Reconsiderarea relatiei dintre dintre presedintii de organizatii judetene si parlamentari. Este stiuta, in contextul actual, dependenta parlamentarilor de presedintii de organizatii (alegerile uninominale din 2008 sunt un exemplu). Parlamentarii, printr-o buna relatie cu liderii judeteni, sunt interesati de conservarea colegiilor uninominale pe care le reprezinta, efortul lor fiind cu atat mai mare cu cat harta politica va fi reevaluata in contextul impunerii sistemului unicameral. In concret, s-ar putea stabili prezenta in forurile de decizie strategice, majore (de genul Comitetelor Executive sau Delegatiilor Permanente), atat a liderilor de organizatii, cat si a parlamentarilor. Aspectul fundamental, raportul dintre liderii teritoriali si parlamentari, s-ar putea echilibra prin implementarea alegerilor deschise in organizatiile judetene pentru stabilirea candidatilor la Parlament, in fiecare colegiu. In paranteza fie spus, acelasi mecanism ar fi benefic sa fie aplicat pentru desemnarea candidatului la Consiliul Judetean si a candidatilor la functia de primar in localitati importante.

Astazi, problema partidelor e modul halucinant in care se iau deciziile. Partidele nu inseamna reguli, ci mecanisme discretionare de a lua deciziile. Arhitectura institutionala actuala favorizeaza acumularea puterii si exercitarea ei dupa bunul plac. Alegerile interne deschise, alaturi de interzicerea cumulului de functii in partid, ar putea fi semnul ca se incearca ceva. Intr-un peisaj politic decredibilizat si echilibrat ca dispunere a voturilor (dupa cum arata alegerile din 2008 si 2009), miscarea ar putea fi decisiva, dincolo de rebranding, in alegeri.

joi, 11 februarie 2010

Ideologia ca ideologia, dar consecventa?

Discursiv, spatiul politic autohton este saturat de ideologie. Mai concret, de nevoia de ideologie. Cum spirala tacerii e la ea acasa in Romania, nu e nici macar o persoana care sa conteste directia discutiilor. Cand moartea ideologiilor si utilitatea acestora infierbanta mintile atator specialisti in teorie politica, nici macar o voce nu se gaseste sa ofere o perspectiva mai larga asupra dezbaterii. Politician sau analist politic. In simulacrul dezbaterii si reformei in partide, cred ca, formal, merita si dezideologizarea un rol.

Daca nu intelegi un subiect complex, tinzi sa nu ai intrebari sau nelamuriri. E teza pe care am tot auzit-o de la profesorii mei. Deci, ideologie pe toata linia! Putem contempla, prin urmare, zbaterile sterile ale social-democratilor, care isi inchipuie ca, invocand concepte generoase, isi rezolva problemele. Sau palpitatiile democrat-liberalilor, pentru care navigarea intre doctrine, filosofia lui „totul curge”, e sarcina de partid. M-ar bucura atat de tare daca PD-L si-ar asuma populismul, nu curentul popular. Despre liberali numai de bine, caci ei nu reusesc sa depaseasca nici macar de fatada discutia despre persoane.

Avalansa de concepte si abordari ideologizate conduce, intr-o cultura politica ca a noastra, la nediferentiere si neclaritate. Prea putini ajung sa mai inteleaga ceva. Se pierde sensul ordonator pe masura ce se avanseaza catre complex.

Intr-un asemenea peisaj, as lua exemplul americanilor. Cu pragmatism, n-as mai invoca atat de fals ideologii, ci as vorbi doar despre consecventa. Consecventa. E, dupa mine, modalitatea de bun-simt in a construi raportari ideologice durabile. Altfel, dezbatand solutii savante, ajungem sa scapam din vedere esentialul.

Consecventa ar aduce cu sine mai putin oportunism. Sau, cel putin, ar reusi sa-l transfere de la statutul de optiune asumata partinic catre actiunea unui politician sau a altuia, exemple devenite insa particulare. Cum oportunismul e acum lipit de fiecare partid, identitatea acestora nu are cum sa fie conturata. Clivajele nu exista. Prin urmare, increderea in partide e la cote tot mai scazute.

Mai mult, lipsa de consecventa face ca partidele sa ajunga sa-si nege carateristici pozitive atat de greu apropriate sau sa preia exact ceea ce infiereaza la competitorii politice. In acest fel, PD-L a ajuns sa-si apere sau premieze coruptii (Gutau, Ridzi). Aroganta lui Nastase ce parea greu de egalat ii e acum proprie lui Berceanu, care se limiteaza in a contempla si da verdicte, fara insa a veni cu vreo solutie. Pensiile nesimtite il pun pe Boc in postura de spune un lucru pe care il neaga in fraza urmatoare. Securistii devin umani si folositori doar in functie de optiunea politica. Numirile politice sunt un cancer doar in masura in care sunt facute de catre ceilalti.

Pentru clasa politica schizoida, increderea nu poate exista. Intr-un astfel de moment, ajung sa cred ca si perseverarea in greseala e dezirabila, intr-o prima etapa. Daca, vorba domnului Stoica, doar boul e consecvent, atunci as prefera sa votez rumegatoare.

vineri, 5 februarie 2010

Consiliul National al PSD: doar aplauze, niciodata sange

Dincolo de savante discutii despre ideologie, reforma in partide se face prin sange. Se lupta impotriva a ceea ce aduce o persoana si a sistemului pe care ajunge sa il reprezinte. Ca sistemul sfarseste prin a controla individul, iata efectul pervers. Singurul punct nevralgic al sistemului, limita sa, consta in doborarea celui care l-a creat. Atunci apare efectul de domino, prabusindu-se cu atata repeziciune ceea ce parea indestructibil.

Politica in practica e mult diferita de ceea ce ar putea intelege, de exemplu, Severin sau Stoica. Principiile si valorile raman acolo, in documente, statute si in analize contrafactuale. Tragic e insa cand ele trebuie obiectivate in actiunea politica. Cand cineva trebuie, scurt, ca intr-o executie fara martori, sa aleaga directia si sa adauge numelui sau un „ism” de care, mai ales, sa pomeneasca si altii.

La umbra marilor copaci nu creste nimic. Discutabila in biologie, afirmatia e perfect valabila in politica. Cei care exista doar pentru a admira frumusetea arborelui care le impiedica fotosinteza fie dispar, fie ajung sa se multumeasca cu statutul marginal, adaptandu-se.

Am avut un asemenea sentiment ieri, la Consiliul National al PSD. Acolo, dupa ce a vorbit jumatate de ora despre teze ideologice pe care prea putini din sala le pricepeau (un exemplu este etichetarea sistemului comunist din Romania drept capitalism de stat, efect tocmai al negarii in practica a socialismului), Iliescu a decis sa fie aplicat, ca la o plenara PCR. Intai criticam Apusul, apoi trecem la persoane si practici care au intinat nobilele idealuri. Exponent al unui sistem pe care nu-l lasa sa piara, Iliescu cultiva in PSD o forma aparte de dependenta. Vrea reducerea numarului de vicepresedinti si a numarului de membrii ai Consiliului National, semn ca centralizarea puterii ii e inca principiu de capatai. Nu se pronunta explicit pentru un candidat la presedintia PSD, desi toata lumea ii stie simpatiile, incercand sa cultive la nesfarsit petitul si atitudinea reverentioasa din partea tuturor. Mai mult, recurge la santaj sentimental, aratand cat de putin inseamna pentru el functia de presedinte de onoare si ca s-ar putea retrage. In fapt, Iliescu traieste imposibilitatea optiunii intre a face rau unui partid pe care l-a creat si a-l da pe mana altcuiva. Amagit de proximitatea sfarsitului, se bucura intr-un fel bolnav de pozitia in care a ajuns PSD.

La sfarsitul interventiei sale, Iliescu a fost aplaudat. Indelung si in picioare, de toata lumea. Toti au ales sa traiasca la umbra batranului copac comunist. Toti candidatii la sefia PSD.

Iliescu nu si-a desemnat niciodata urmasul in PSD. L-a atacat pe Natase cand era premier (amintiti-va de atacul legat de capitalismul de cumetrie), l-a gratulat pe Geoana cu binecunoscutul apelativ, iar lui Oprescu i-a transmis doar efemere semne de sustinere. Nu aici e insa tragedia.

Nimeni nu a fost in stare sa ia securea in mana, sa dea cu putere la temelia sistemului lui Iliescu si sa duca sarcina pana la capat, pana la doborare. S-a incercat in 2005, dar s-a revenit in 2006, la Congresul in care Iliescu a devenit presedinte de onoare. A fost momentul cand a incetat discutia despre reforma lui Geoana in PSD.

Mazare (care daca n-ar fi circar, ar fi un politician de luat in seama) a intuit nevoia de sange din PSD. Trebuie insa mai mult: sange nu numai in instalatie, dar si pe pereti, urmat de „a murit Regele, traiasca Regele!”. Aici ar fi reforma, semn al unui nou „ism” in PSD. Cineva care sa aiba curaj sa spuna „nu” lui Iliescu si corului lui de adulatori de conjunctura. Cu Nastase care se imbata cu gandul sustinerii, cu Geoana care se face ca nu vede si cu Diaconescu urmasul regelui Solomon pe pamant, o asemenea perspectiva e departe.

Intre atatea aplauze nu mai are nimeni cum sa caute sisul. Inca o dovada ca in PSD nu putem avea revolutii, ci, cel mult, lovituri de stat care, oricum, nu fac decat sa schimbe pozitia pe scaune a acelorasi persoane. Doar aplauze, niciodata sange!

P.S. Ceea ce se intampla in PSD arata cat de necesar a fost gestul lui Basescu, din 2001, impotriva lui Roman. Daca liderul apus nu vrea sa plece, sangele trebuie sa lase loc aplauzelor de complezenta.

luni, 1 februarie 2010

Dezbaterea ideologica in PD-L: intre moft si focus-grup

Reforma partidelor e o discutie la moda in aceste zile. Mai mult, agitatia atinge un subiect mult mai concret: clarificarea ideologica. Discursiv vorbind, nevoia de ideologie in spatiul partinic este similara cu nevoia de bani de la FMI. Nivelul la care are loc insa discutia este unul la care, punand intrebarea „de cata ideologie avem nevoie”, te astepti ca un politician sa-ti ceara, sigur pe sine, doua kilograme.

La PSD e mai mult zbatere decat dezbatere, de pe urma careia se asteapta sa iasa mai degraba sange decat unitate in actiune. Democratia interna face sa nu se mai auda viziunile articulate de banalitatile jenante, iar marile curente nu depasesc statutul de grupuri. Tinand cont de locul in care au loc intalnirile clarificatoare ale social-democratilor, te astepti ca in toate carciumile din Bucuresti sau de la munte ideologia sa apara in meniu.

La PNL tocmai s-a stabilit clivajul ideologic fundamental. El nu exprima criteriul diferentierii intre viziuni articulate despre stat si societate, ci doar dragostea pentru mandolina si, din cand in cand, pentru misoginisme provenite nu din putul gandirii, ci, rautacios vorbind, de pe gatul sticlei. Orban si a sa functie de prim-vicepresedinte a aprins si consumat toata pofta de dezbatere si lamurire ideologica a liberalilor mai mici sau mai mari.

O sa incerc sa ma refer in continuare la dezbaterea ideologica din PD-L. Mi se pare foarte interesanta pozitia democrat-liberalilor, pentru ca aici, aparent, discutia pare un moft (se schimba vreodata echipa castigatoare?). Pentru liberali si social-democrati statutul e altul: e nevoie de o directie care sa faca mai usoara navigarea prin apele tulburi ale opozitiei; ideologia e ipocrizie organizata, dar, unanim acceptata fiind, mai are timp cineva sa intre in profunzimi?

In PD-L, in aceste zile, capacitatea de abstractizare nu e foarte mare. Se discuta despre sigla si denumirea partidului, prilej pentru niste ideologice capete in figura. Daca trandafirul tot e contaminat violet, trebuie gasit un inlocuitor: Preda propune marul, Oltean para, Frunzaverde roza vanturilor iar Paleologu, glumetul de serviciu, oscileaza intre barca si nod marinaresc. Pentru ca intre copywriter-ii portocalii trebuie introdus si un element strategic, Stolojan propune focus-grupuri. Mai conteaza ca sigla ar trebui sa reprezinte un prilej de afirmare doctrinara? Cum nu exista curaj, democrat-liberalii se multumesc cu un focus-grup. In privinta denumirii partidului nu e atata efuziune creatoare: Partidul Popular e in tot si in toate. Oficializarea deciziei e impiedicata doar de atasamentul fata de actuala denumire, talisman pentru cei care luau 7% in alegerile parlamentare din 2000.

Mai palpitanta este discutia despre pozitionare ideologica. Unii vorbesc despre crestin-democratie, altii de liberalism. Puristii din judete, nici mai mult, nici mai putin, vor un singur curent in partid, semn ca prim-secretarii nu mor niciodata. Trist este ca discutia nu trece de etichete, oricat s-ar chinui Cristian Preda. Toata chestiune optiunilor valorice e trecuta cu vedere si discutia ajunge doar in zona impartirii puterii in partid, totul fiind insa profund personalizat. Ca sa para democratie, de ce nu s-ar organiza si in aceasta privinta un focus-grup sau, avand in vedere importanta subiectului, poate un sondaj de opinie?

La cat amatorism si superficialitate e in jurul dezbaterii despre ideologie in PD-L, doar ganduri serios-amare te mai pot vizita: ontologic vorbind, poti avea discutii ideologice serioase intr-un partid aflat la putere? Pe axa „multumirea sponsorilor – finante personale” se poate insinua ceva atat de prafuit si de greu abordabil precum ideologia?

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...