Consiliul National al PSD: doar aplauze, niciodata sange

Dincolo de savante discutii despre ideologie, reforma in partide se face prin sange. Se lupta impotriva a ceea ce aduce o persoana si a sistemului pe care ajunge sa il reprezinte. Ca sistemul sfarseste prin a controla individul, iata efectul pervers. Singurul punct nevralgic al sistemului, limita sa, consta in doborarea celui care l-a creat. Atunci apare efectul de domino, prabusindu-se cu atata repeziciune ceea ce parea indestructibil.

Politica in practica e mult diferita de ceea ce ar putea intelege, de exemplu, Severin sau Stoica. Principiile si valorile raman acolo, in documente, statute si in analize contrafactuale. Tragic e insa cand ele trebuie obiectivate in actiunea politica. Cand cineva trebuie, scurt, ca intr-o executie fara martori, sa aleaga directia si sa adauge numelui sau un „ism” de care, mai ales, sa pomeneasca si altii.

La umbra marilor copaci nu creste nimic. Discutabila in biologie, afirmatia e perfect valabila in politica. Cei care exista doar pentru a admira frumusetea arborelui care le impiedica fotosinteza fie dispar, fie ajung sa se multumeasca cu statutul marginal, adaptandu-se.

Am avut un asemenea sentiment ieri, la Consiliul National al PSD. Acolo, dupa ce a vorbit jumatate de ora despre teze ideologice pe care prea putini din sala le pricepeau (un exemplu este etichetarea sistemului comunist din Romania drept capitalism de stat, efect tocmai al negarii in practica a socialismului), Iliescu a decis sa fie aplicat, ca la o plenara PCR. Intai criticam Apusul, apoi trecem la persoane si practici care au intinat nobilele idealuri. Exponent al unui sistem pe care nu-l lasa sa piara, Iliescu cultiva in PSD o forma aparte de dependenta. Vrea reducerea numarului de vicepresedinti si a numarului de membrii ai Consiliului National, semn ca centralizarea puterii ii e inca principiu de capatai. Nu se pronunta explicit pentru un candidat la presedintia PSD, desi toata lumea ii stie simpatiile, incercand sa cultive la nesfarsit petitul si atitudinea reverentioasa din partea tuturor. Mai mult, recurge la santaj sentimental, aratand cat de putin inseamna pentru el functia de presedinte de onoare si ca s-ar putea retrage. In fapt, Iliescu traieste imposibilitatea optiunii intre a face rau unui partid pe care l-a creat si a-l da pe mana altcuiva. Amagit de proximitatea sfarsitului, se bucura intr-un fel bolnav de pozitia in care a ajuns PSD.

La sfarsitul interventiei sale, Iliescu a fost aplaudat. Indelung si in picioare, de toata lumea. Toti au ales sa traiasca la umbra batranului copac comunist. Toti candidatii la sefia PSD.

Iliescu nu si-a desemnat niciodata urmasul in PSD. L-a atacat pe Natase cand era premier (amintiti-va de atacul legat de capitalismul de cumetrie), l-a gratulat pe Geoana cu binecunoscutul apelativ, iar lui Oprescu i-a transmis doar efemere semne de sustinere. Nu aici e insa tragedia.

Nimeni nu a fost in stare sa ia securea in mana, sa dea cu putere la temelia sistemului lui Iliescu si sa duca sarcina pana la capat, pana la doborare. S-a incercat in 2005, dar s-a revenit in 2006, la Congresul in care Iliescu a devenit presedinte de onoare. A fost momentul cand a incetat discutia despre reforma lui Geoana in PSD.

Mazare (care daca n-ar fi circar, ar fi un politician de luat in seama) a intuit nevoia de sange din PSD. Trebuie insa mai mult: sange nu numai in instalatie, dar si pe pereti, urmat de „a murit Regele, traiasca Regele!”. Aici ar fi reforma, semn al unui nou „ism” in PSD. Cineva care sa aiba curaj sa spuna „nu” lui Iliescu si corului lui de adulatori de conjunctura. Cu Nastase care se imbata cu gandul sustinerii, cu Geoana care se face ca nu vede si cu Diaconescu urmasul regelui Solomon pe pamant, o asemenea perspectiva e departe.

Intre atatea aplauze nu mai are nimeni cum sa caute sisul. Inca o dovada ca in PSD nu putem avea revolutii, ci, cel mult, lovituri de stat care, oricum, nu fac decat sa schimbe pozitia pe scaune a acelorasi persoane. Doar aplauze, niciodata sange!

P.S. Ceea ce se intampla in PSD arata cat de necesar a fost gestul lui Basescu, din 2001, impotriva lui Roman. Daca liderul apus nu vrea sa plece, sangele trebuie sa lase loc aplauzelor de complezenta.