Tablouri si caricaturi

Cand ii privesti fata lui Calin Popescu-Tariceanu sau cand il auzi vorbind, iti dai seama ca liberalismul politic in Romania e atat de intamplator ca prezenta si totusi atat de angoasant in lipsa.

Inainte de alegerile din 2004, pe Calin Popescu-Tariceanu nu-l bantuiau multe. Invatase sa fie capitalist, in maniera locala si se zbatea intr-un spatiu de idei ce denunta cripto-comunistii si ginta de stanga care pusese stapanire pe Romania. Inginer si ca vocatie, invatase ca gandurile marete le mimeaza altii si ca lui in revine ceva oricum suficient in plan secund. Fara a-si pune intrebari savante despre doctrine si ideologii, despre un partid aliat care, la nevoie, ar adopta si platforma-program a UDMR, Tariceanu traia linistit cu impresia ca a fi impotriva stangii inseamna a fi automat liberal. Probabil era in situatia multor lideri ai PNL, numai ca pe el, structural, nu puteau sa-l atinga astfel de ganduri.

Ajungand premier, eroul nostru a continuat sa traiasca simplu si punctual, in spiritul bramburelii instalate pe plaiurile in care oameni de “dreapta” impart din convingere bani electorali si catre stanga. Asadar, fiind aproape imposibil sa fii liberal in cadrul Aliantei, Tariceanu si ai lui au trait cu scuza neputintei, preocupati doar sa nu lase cartile de istorie ale partidului deschise atunci cand mai votau vreo reesalonare sau vreo pomana sociala. “It’s in the water, Base, it’s between you and me”.

Prost moment scoaterea/ iesirea de la guvernare a PD, asadar. Prost moment pentru premierul care nu mai avea in fata mutra terna a lui Blaga sau cea plictisit-iritata a lui Berceanu. Acum, pentru vesnic tanarul motociclist, perspectiva devenea apasatoare: tablourile lui Ion Bratianu sau ale lui Ionel Bratianu aratau hotarare si cutezanta, nu sindromul studentului vesnic ghinionist la examene. Noroc cu portretele lui Ionescu - Quintus, Stolojan sau Stoica; atmosfera devenea mai “umana” si “respirabila”, vocile ortodoxismului se mai domoleau.

Gradual, Tariceanu a inceput sa simta mostenirea si sa-i primeasca “povetele”, precum directele receptionate de boxeri in meciurile grele. Chiar daca raspunsurile “guvernului liberal” erau pe masura, printr-o marire de pensii sau o taxa de prima inmatriculare, premierul se enerva tot mai tare: nu intelegea ce are lumea cu el, nu intelegea de ce n-ar fi liberal.

El, baiat de treaba si prietenos, nu putea pricepe tot felul de idei si concepte “aruncate piaristic” pe site-ul partidului al carui presedinte era. Pentru el, un guvern liberal conducea automat in mod liberal. Numai ca, fie ca raspunsul era din presa, fie mai firav si pe la colturi din propriul partid, atitudinea generala era alta, scandalizandu-l.

Neremarcand lipsa unei politici liberale in actiunile guvernului sau, dar cu ideea fixa a mentinerii la guvernare, Tariceanu se incrunta tot mai des, uimit de fiecare data. Ciudat, din nou. Nu mai intelegea nimic.

Dand jos de curand si portretele din Aviatorilor ale lui Stolojan si Stoica, premierul si-a taiat singur craca de sub picioare, ramanand gol “fata in fata cu reactiunea”. Poate de-aceea in ultimele lui este asa de iritat si pus pe harta. O hiena, ca le evenimentul Ford de la Craiova.

Sau, mobilizator pentru liberali, e altfel: Tariceanu are vocatia tragicului. Sufera, fara sa stie sau sa-i pese, ca altora sa le fie bine. E existentialist, e francez. Ca doar importa masini Citroen in Romania.