50% din voturi vs. 50% din mandate. Despre cum ar fi PDL avantajat de sistemul electoral din 2008

Sfârșitul de an a fost marcat de sondajul IMAS, care dă pentru prima dată USL sub 50%. A urmat o întreagă dezbatere despre prăbușirea USL, despre ruperea Uniunii, despre o alianță PSD-PDL post-alegeri.

Nu a pus nimeni în discuție cât de relevant indicator este acest 50% în intenția de vot, dincolo de moralul trupelor.

În primul rând, Constituția vorbește nu despre 50% din numărul de voturi exprimate, ci de 50% din numărul de mandate. Poți să ai 50% din votul popular și să nu obții jumătate din numărul de mandate, așa cum poți avea semnificativ sub 50% din votul popular și e suficient pentru o majoritate în Parlament.

Discuția ajunge, așadar, la sistemul electoral, fie el proporțional, majoritar sau mixt, la desenarea colegiilor uninominale (în funcție de numărul de parlamentari), la pragul electoral, la votul prin corespondență.

Prin alegerile comasate, PDL nu a rezolvat decât o mică parte din problemele pe care le are. Democrat-liberalii au două mari probleme strategice (considerând validă ipoteză că Traian Băsescu le va face jocul și de data aceasta): ducerea USL la sub 50% din intenția de vot (consolidarea percepției despre pierderea de încredere a Uniunii) și asigurarea că acest sub 50% va însemna și sub jumătate din mandatele din Parlament.

Dacă de scăderea USL în încredere publică se ocupă liderii ei, cum poate deci PDL, într-un sistem care nu va abandona colegiile uninominale (cel puțin așa se aude public), să controleze numărul de mandate pe care îl va lua USL la alegerile din noiembrie 2012?

Soluția cea mai simplă este de a avea un sistem electoral care păstrează proporționalitate la nivel național. Ceva similar a ceea ce s-a întâmplat în 2008. Deci, în 2012, având acum un PDL în jur de 20% și un USL în jur de 50%, democrat-liberalii ar fi avantajați exact de un sistem pe care îl blamau atât în 2008.

Altfel, sistemul majoritar într-un singur tur, după model britanic, le poate cauza mari supărări democrat-liberalilor. Ar fi aproape imposibil de controlat rezultatele, oricum s-ar desena colegiilor. Sebastian Lăzăroiu vorbește astăzi despre un USL care, dacă nu se destramă, ia cel mult 40%. Într-un sistem „first-past-the-post”, 40% s-ar putea să fie suficient USL pentru a avea majoritate în viitorul Parlament: în 2001, cu 40% din votul popular, Partidul Laburist a luat 62% din mandate. Se poate obține majoritate parlamentară cu și mai puține voturi: în 2005, aceiași laburiștii au câștigat cu 35% din votul popular 55% din mandate. Nu degeaba Ponta vorbește încă din noiembrie că USL nu are nevoie de 50% din voturi. Tot speră și el într-un sistem precum cel de la alegerea primarilor sau măcar precum cel mixt anunțat de democrat-liberali în toamna trecută.

Gândire politică după punctaj

„Dar toate aceste principii, oricât de corecte ar fi, nu valorează mare lucru dacă nu pot fi puse în practică. Nici măcar Puterea, așa cum e acum, nu le poate implementa, și nu din cauza opoziției..., ci din cauză că interesele UDMR sunt altele decât cele ale PDL.”

Mircea Cărtărescu – „Vremea Utopiilor”
„Evenimentul Zilei” - 14 octombrie 2011

„Politica românească se învârte de 15 ani în jurulUDMR. Dacă vom face în continuare acelaşi lucru, va fi greu să reuşim să avem un program, un proiect adevărat pentru România.”

Valeriu Stoica – Conferința ISP „Noua școală de gândire a dreptei”
14 octombrie 2011

”Băsescu încearcă să atragă electoratul pierdut în aceşti ani de PDL, partid care se află într-o poziţie ingrată din cauza partenerului de guvernare. În momentul ăsta, UDMR împiedică reforma României. Este un blocaj inadmisibil pentru România, reorganizarea administrativă nu poate fi amânată.”

Sebastian Lăzăroiu – Interviu în „Adevărul”
14 octombrie 2011

O asemenea coordonare de mesaj și o asemenea sincronizare e greu, dacă nu imposibil, să fie întâmplătoare. Mesajul – UDMR este cauza eșecului guvernării – e menit să ofere un țap ispășitor foștilor votanți ai PDL și bazinului larg de votanți de dreapta.

Întrebarea esențială este de ce caută în acest moment apropiații lui Băsescu un țap ispășitor politic, când până acum au fost preocupați de explicații mai degrabă sociale, legate de cei care care cerșesc, de asistații sociali, de pensionari, de bugetari, de polițiști sau profesori. Țapii ispășitori erau reperați în societate, ceea ce oferea un minim de credibilitate discursului puterii.

Singura mea explicație ar fi aceea că PDL caută să provoace o criză politică, prin care să modifice structura Guvernului. Există mai multe ipoteze vehiculate:

• Înlocuirea sprijinului parlamentar al UDMR cu cel al unor transfugi din PSD și PNL. Această schimbare ar putea însemna și sfârșitul prim-ministeriatului lui Boc.

• Creșterea presiunii asupra UDMR, în speranța degajării unor motive credibile pentru schimbarea guvernării.

• Utilizarea crizei politice drept prilej de victimizare și drept catalizator pentru articularea unor noi construcții politice în zona de centru-dreapta.

Pe o asemenea disciplină comunicațională a dreptei zău că e invidioasă și Uniunea Social-Liberală, care are mari probleme de unitate de mesaj și de consecvență.

Un joc la cacealma din care PC nu poate câștiga în interiorul USL

Partidul Conservator nu se mulțumește cu ideea că rolul său important în USL s-a consumat la formarea Uniunii. Atunci, luând conservatorii de la social-democrați și bazându-se pe propaganda opoziției unite care se auzea la Antena 3 mai des decât se aud astăzi întâmplările Ceaușeștilor, liberalii au obținut celebra paritate.

PC e astăzi în situația în care își negociază virginitatea politică tocmai cu cei cărora le-a mai vândut-o în 2004 și 2008. Ciudat e că partidul-televiziune are pretenția unui șantaj eficient.

USL l-a scos oficial din poză pe Daniel Constantin și l-a introdus pe Sorin Oprescu. Pentru că nu se puteau supără public că n-au fost invitați la o conferință de presă, conservatorii au decis să se uite puțin urât la Oprescu, arătându-i printre gard bățul Piedone și să candideze singuri la alegerile locale, cu excepția primăriilor municipiu reședință de județ și a Consiliilor Județene. Declarația cu candidaturile proprii la locale nu are niciun element de noutate, ci se dorește a fi doar combustibil pentru mass-media care vorbește fie de maladiile, fie de prohodul USL: prin Protocolul Uniunii, PC e liber să aibă candidații săi, dacă respectă desemnările la CJ și la cele 41 de primării.

Sforțările PC s-ar putea însă să nu fie doar un semn de neputință. PSD, cel care conduce cu mână forte USL, nu pare dispus să cedeze niciun centimetru în fața foștilor umaniști. Mai mult, tumbele PC s-ar putea să agite și mai puternic nemulțumirile și nemulțumiții de precedentul de la Primăria Iași. Deși clamează unitate opoziției, până una-alta, de la PC pornește scandalul în Uniune.

Nu este exclus ca atitudinea televizat-bătăioasă a conservatorilor să primească replica corespunzătoare de la PSD. Pentru episodul de la Iași și pentru declarațiile lui Constantin de azi nu se va întoarce obrazul, ci sunt toate premisele pentru o palmă zdravănă.

PC va desemna, conform negocierilor USL, candidatul pentru CJ Maramureș și pentru încă 5 primării municipiu reședință de județ (Piatra-Neamț, Târgoviște, Sibiu, Arad și Deva). Există nemulțumiri majore în PSD, dar și în PNL Maramureș, legate de candidatura PC. La Târgoviște, liderul PSD Dâmbovița deja exclude un candidat conservator. Nu este exclus ca PSD, pentru a da o lecție dură PC, să-și pună candidați proprii cel puțin în acest două zone.

Marea problemă a PC este că nu mai are ce negocia. Chiar dacă nu le vor mai ridica ode lui Crin și lui Ponta la orice oră din zi și din noapte, cei de la Antena 3 nu au cum să schimbe brusc macazul și să înceapă să-i laude pe Băsescu și pe democrat-liberali. Ar risca astfel să-și piardă audiența câștigată cu greu în 5 ani de talibanat politic.

Jocul la cacealma și santajul nu mai funționează pentru PC în interiorul USL. Nu mai au nimic de oferit și nu sunt suficient de semnificativi pentru ca plecarea lor din Uniune să constituie o pierdere. Dacă nu caută alte zări politice, PC va rămâne în cadrul USL ruda sărăcă și de ignorat.

Moartea Mișcării Populare

Recunosc că n-am înțeles rațiunea electorală a unei mari Mișcări Populare asociate cu PDL. Ideea de a avea două mari blocuri electorale la alegerile din 2012, USL și Mișcarea Populară, mi s-a părut și mi se pare greșită din punct de vedere politic. Astăzi avem confirmarea că Băsescu și PDL cred același lucru.

Să explic de ce.

Scopul PDL în 2012 nu este acela de a câștiga alegerile, ci de a împiedica USL să ia 51% din mandatele viitorului Parlament. Avându-l pe Băsescu, strategia e suficientă.

Ca atare, ceea ce trebuie să facă PDL este să încurajeze din umbră și eventual prin elemente legislative (scăderea pragului electoral, de exemplu) fragmentarea spațiului partinic parlamentar. Toate tunurile trebuie puse pe opoziție, din direcții cât mai diferite și mai puțin asociate cu democrat-liberalii. Din această perspectivă, PDL ar trebui să susțină și să încurajeze (e adevărat, nu la nivel public) Partidul Poporului, PRM, PNG, PER și noul partid al lui Tokes (asta și pentru a sugera tensiuni cu UDMR). Chiar UNPR trebuie încurajat în a-și găsi propriul drum, prin acordarea unui spațiu guvernamental de manevră sau chiar prin mimarea unor dizidențe punctuale.

Într-un cuvânt, ceea ce contează sunt metodele cât mai diverse și creative de a lua voturi de la USL, pentru că, după alegeri, Băsescu va ști să strângă într-un singur coș aceste voturi, dând naștere unui nou CDR.

Mișcarea Populară, cu PDL alături, ar fi o lovitură dată acestei strategii. S-ar produce o polarizare a spațiului politic și am avea o axă principală de conflict politic. Partidele mici ar avea mult de pierdut și accesul în Parlament le-ar fi serios periclitat.

Încă o lovitură ar veni prin impunerea sistemului electoral majoritar într-un singur tur. S-ar conserva într-o oarecare măsură rezultatul din 2008 pentru partidele mari, iar partidele mici ar putea rata cu brio pragul, în lipsa redistribuirii de la nivel național.

Mișcarea Populară, ca proiect politic, tinde deci să submineze perpetuarea la guvernare a PDL după 2012.

Această idee, născută de Lăzăroiu și bine primită în cotloanele internetului interesat, a fost utilă pentru o perioadă militanților PDL. A fost una dintre iluziile, alături de avantajele guvernării, bineînțeles, care i-a convins să rămână uniți (livrată imediat după iluziile schimbării lui Boc de la Guvern și a schimbării lui Boc de la partid). Văzută ca o manieră de a ține mult mai bine partidul în frâu prin amenințarea că-și găsește un nou partid favorit, Președintele a luat și el parte la această bulă politică, prin legarea numelui Băsescu de înregistrarea Mișcării Populare.

Se pare că Mișcarea Populară i-a speriat destul pe greii PDL. Și-a făcut datoria și acum poate să moară. La o adică, pentru Băsescu există și UNPR.

Cel mai important însă, bula Mișcării Populare s-a spart atunci când ea a început să pună serios în pericol strategia pentru 2012. S-a creat impresia conform căreia în PDL rămân baronii și corupții, iar îngerii merg în altă parte. Rezultatul nu putea fi decât fragilizarea electorală a PDL.

Prin demiterea lui Lăzăroiu, iluzia Mișcării Populare dispare.

Se revine la strategia de bază, e mesajul dat de Băsescu și de PDL.

Astăzi n-a murit doar un pitic, astăzi a murit Albă-ca-Zăpada.

Ce poate însemna vizita lui Traian Băsescu la Washington pentru politica internă?

Răspunsul cel mai simplu, pe care îl vom auzi reluat în primul rând de mass-media și analiștii prieteni, va fi cel cu sfârșitul izolării. Va dispărea deci unul dintre atacurile constante ale opoziției în legătură cu politica externă a lui Băsescu.

„Prietenii” declarați ai Președintelui îi vor vâna fiecare vorbă și fiecare gest în America. Se va specula de la durata întâlnirii cu Obama până la engleza de baltă a lui Băsescu. În plus, se va vorbi că e doar o vizită de lucru. Dacă mai apare un „ză eșec”, cu atât mai bine.

„Analiștii obiectivi” vor vorbi despre dimensiunea istorică, strategică a vizitei, despre faptul că Traian Băsescu nu și-a pierdut susținerea la Washington. Deplasarea va fi, nici mai mult, nici mai puțin, decât o validare a politicilor și pozițiilor prezidențiale din cel de-al doilea mandat și, bineînțeles, o palmă puternică dată Uniunii Social-Liberale. Se va vorbi despre răceala cu care Ponta și Antonescu sunt priviți de către americani, pe baza evenimentelor șo gesturilor din 2010 și 2011 (ambuscada în care a fost prins Ambasadorul SUA cu anunțarea suspendării lui Băsescu după legea pensiilor; insistența obținerii de la niște diplomați extrem de cumpătați a unei reacții dure în legătura cu atacurile băsesciene la regele Mihai; cuvintele Ambasadorului la adresa lui Geoană, când toată floarea uselistă, începând cu Ponta, asista la evenimentul din 4 iulie 2011). Se va preamări apoi strategia lui Băsescu de a nu merge în Polonia și la evenimentele organizate în ultimii ani de Ambasada SUA în 4 iulie. Băsescu a jucat cartea intransigentului și a câștigat, nu?

Cât profită Băsescu de aceată vizită pentru a-și impune poltiicile și a-și ridica partidul? Cum se repliează opoziția și care e strategia de răspuns?

Cert e că Băsescu este într-o ofensivă continuă, care nu primește decât replici foarte palide de la USL (plângerile penale ale lui Ponta pot fi oare socotite ca fiind ceva mai mult de-atât?). Președintele definește deci terenul de joc, una din condițiile esențiale despre care îți va vorbi orice consultant politic pentru a câștiga susținere electorală și alegeri. Să ne îndreptăm încă o dată către validarea unei asemenea teorii?