Condamnarea lui Năstase. Sus, tot mai sus?

Scriu gândindu-mă la ceea ce eu consider principalul eveniment al acestei săptămâni.

S-a prăbușit Năstase. S-a prăbușit Însuși.

Primul prim-ministru român condamnat la închisoare după 1989. De-acum ne putem simți toți egali în fața legii. Justiția din România a trăit momentul său „Forrest Gump” și de acum poate zburda liberă.

Toată această încadrare mediatică (venită cu precădere din partea mass-media pro-putere, bântuite sau nu de anii 2003-2004), toată această transformare a condamnării lui Năstase într-un moment zero al justiției românești și într-un sfârșit al tranziției, e cert că setează așteptări foarte mari pentru viitor.

Va face Năstase pușcărie? Va fi primul prim-ministru încarcerat? E ceea ce se întreabă cu temei scepticii de serviciu.

De cealaltă parte, a celor înrăiți împotriva guvernării și prietenoți cu opoziția, speranțele sunt la fel de mari. Ele se duc, vorba cântecului, „sus, tot mai sus”. Ce urmează, în mentalul popular, după un prim-ministru? Președintele. Primul Președinte condamnat.

Acest gând din mintea nemulțumiților orientați este cealaltă fațetă a condamnării lui Năstase. Cu el în minte vor vota mulți în noiembrie. „Poate scăpam de Însuși Președintele.”

Dacă mai era posibil, în urma condamnării lui Năstase, campania electorală din acest an a trecut din zona anihilării politice în cea a anihilării cetățenești (până la anihilarea personală, sper eu, mai e mult). Radicalizarea nu ține cont de discursul călduț despre independența justiției. La vârf, el e văzut ca o ficțiune. Traian Băsescu joacă alegerile din acest an sub spectrul consecințelor nebănuite ale condamnării vechiului său vecin.

Vă aduceți aminte cum se delimita Băsescu de DNA în decembrie și cum în 25 ianuarie se jura că nu are nicio influență asupra procurorilor? Acum poate înțelegem de ce.

Sfârșitul primăverii partidelor

Totul a început cu un articol din România al lui Cristian Ghinea: „Noul partid – rețeta”. În februarie 2011, la foarte puțin timp după formarea USL.

Foarte mulți din cei de dreapta, foarte nemulțumiți de PDL, căutau scăpări, căutau pe cine să voteze. Căutau, mai mult sau mai puțin interesat, bucățile lipsă care ar fi făcut victoria USL în 2012 chestionabilă din punct de vedere constituțional.

Au apărut organizări spontate pe Facebook, apeluri la organizare – într-o primă fază. Apoi ne-au colindat piticii lui Lăzăroiu și a sa Albă-ca-Zăpadă sau Mișcarea Populară despre care toți pedeliștii își dădeau cu părerea fără a ști despre ce e vorba, neavând însă curajul să expedieze rapid subiectul, pe motiv că numele Băsescu apărea în registrul celor de la OSIM. Prin toamnă, s-a dezlănțuit Noua Republică, atât de articulată și de bine gândită strategic că n-ar avea probabil succes nici ca organizație non-guvernamentală.

Agitația a cuprins și zona de stânga. Partidul lui Cozmâncă, partidul lui Geoană (înainte și după excluderea din PSD), chiar Partidul lui Vanghelie. Aș putea adăuga aici și Mișcarea Ecologistă, proaspăt scindată, a lui Cernea.

Las la o parte inovațiile partinice de consum tabloid: partidul fotomodelelor, blondelor sau brunetelor. Sau noul partid al romilor.

Odată cu protestele, lansările de partide au lăsat loc manifestelor despre nevoia de noi partide. Oameni cărora le place jocul de-a discursul politic născut nepătat și murit virgin au invadat toate agorele virtuale pe care le-au putut găsi.

Cert e că am trăit, în ultimul an, o adevărată primăvară a partidelor. O modalitate mai creativă de a-ți defula frustările, dar, așa cum arată rezultatele, tot o defulare, până la urmă. Din nemulțumirea generală, partidele parlamentare au înțeles două lucruri simple: să comaseze alegerile și să nu se mai ducă la muncă, în Parlament.

Dacă tragi linie, îți dai seama că singurul rezultat semnificativ al anului de agitație este mărețul Partid al Poporului. El tronează, în sondaje și în mass-media, drept campion al indignării noastre.

Acum, că decizia Curții Constituționale legată de comasarea alegerilor a venit, putem spune că episodul primăveri partinice a murit. Alegerile locale sunt în iunie și până atunci nimic consistent politic nu mai are timp să se nască. Alegeri locale ratate înseamnă șanse insignifiante pentru alegerile parlamentare din toamnă.

Aceasta ar fi una din consecințele deciziei CCR, despre care se va vorbi foarte puțin sau deloc: decomasarea a ucis visul de înlocuire a actualelor partide. Rămânem cu ce avem.

În Slovenia, un partid înființat cu două luni înaintea parlamentarelor a câștigat alegerile. Se întâmpla toamna trecută. Uitați vremurile când ne comparam cu SUA! Și o comparație cu Slovenia din care să ieșim bine ne-ar fi al dracului de necesară. Suntem însă în stare?

Două sentimente la zi despre USL

Numai cine nu vrea nu recunoaște cum se faultează singură Opoziția în aceste zile. În loc să profite de proteste, de dezintegrarea PDL, de critica puterii venită din partea societății civile instituționalizate, de ultimul sondaj IMAS – foarte multe oportunități, deci-, USL are mari probleme de coerență și pare incapabilă să-și gestioneze drumul către victorie. Nu e chiar străină desfășurarea de momentul 2009.

Demisie-grevă-boicot. Brambureală poziționării parlamentare a USL arată cât de greu este de gestionat o astfel de alianță și cât de greu le este celor doi lideri să vină cu o strategie care să primească suportul propriilor deputați și senatori. Curajul liberalilor s-a ciocnit de conservatorismul social-democraților și a reieșit imaginea unor parlamentari care nu merg la muncă, dar care își ridică salariile, diurnele, banii pentru secretare și șoferi. Strategia inadecvată de setare a așteptărilor a arătat un USL șovăielnic, cu lideri incapabili să se impună. Nu degeaba, amintindu-mi de episodul anticipatelor din 2005, Tăriceanu a condus ieri PNL în Parlament.

„În Piață stau oameni la -15 grade, iar USL nu e în stare de gesturi similare, votându-și funcții și nerenunțând la cazarea în hoteluri de 5 stele”. E doar una din replicile care ar putea veni în legătură cu atitudinea opoziției. Noroc că pedeliștii sunt prea ocupați să se certe între ei ca să vină cu o reacție coordonată și susținută.

Dincolo de această lipsă de coordonare, importantă, dar punctuală, gândul care mă încearcă tot mai tare e cel al inadecvării obiectivelor PSD și PNL. Social-democrații și liberalii privesc către zări diferite. Așa cum este firesc, oamenii lui Ponta se gândesc la alegerile parlamentare. Din partea cealaltă, Antonescu, mânându-și oamenii din spate, se gândește la prezidențiale.

Am văzut în aceste două săptămâni o prestație decentă a lui Victor Ponta, ponderat și disciplinat. În jumătatea galbenă a Uniunii (că liberală nu-i pot spune), am văzut un Crin Antonescu isteric și inadecvat, un Emil Boc de pe vremuri, cu vocea mai fumată și cu trecerile de frază mai line. În timp ce Ponta simte că i se apropie timpul domniei (deocamdată, episodul Năstase pare a nu-l clătina în niciun fel), Antonescu simte că i se închide în acest an fereastra de oportunitate, că nu mai are energia și conjunctura pentru 2014. Că miza sa este să facă din 2012 un an prezidențial, cu toate riscurile și mijloacele.

Trăim un moment în care chiar cred că nu i-ar simți nimeni lipsa lui Antonescu. Prospețimea sa se topește într-un sentiment tot mai general că nu are nimeni nevoie de el, ca Președinte. În ritmul acesta, dacă ține căruța USL până în 2014, i-aș spune lui Victor Ponta să se pregătească să joace rolul de Traian Băsescu pentru dragul de Crin.

50% din voturi vs. 50% din mandate. Despre cum ar fi PDL avantajat de sistemul electoral din 2008

Sfârșitul de an a fost marcat de sondajul IMAS, care dă pentru prima dată USL sub 50%. A urmat o întreagă dezbatere despre prăbușirea USL, despre ruperea Uniunii, despre o alianță PSD-PDL post-alegeri.

Nu a pus nimeni în discuție cât de relevant indicator este acest 50% în intenția de vot, dincolo de moralul trupelor.

În primul rând, Constituția vorbește nu despre 50% din numărul de voturi exprimate, ci de 50% din numărul de mandate. Poți să ai 50% din votul popular și să nu obții jumătate din numărul de mandate, așa cum poți avea semnificativ sub 50% din votul popular și e suficient pentru o majoritate în Parlament.

Discuția ajunge, așadar, la sistemul electoral, fie el proporțional, majoritar sau mixt, la desenarea colegiilor uninominale (în funcție de numărul de parlamentari), la pragul electoral, la votul prin corespondență.

Prin alegerile comasate, PDL nu a rezolvat decât o mică parte din problemele pe care le are. Democrat-liberalii au două mari probleme strategice (considerând validă ipoteză că Traian Băsescu le va face jocul și de data aceasta): ducerea USL la sub 50% din intenția de vot (consolidarea percepției despre pierderea de încredere a Uniunii) și asigurarea că acest sub 50% va însemna și sub jumătate din mandatele din Parlament.

Dacă de scăderea USL în încredere publică se ocupă liderii ei, cum poate deci PDL, într-un sistem care nu va abandona colegiile uninominale (cel puțin așa se aude public), să controleze numărul de mandate pe care îl va lua USL la alegerile din noiembrie 2012?

Soluția cea mai simplă este de a avea un sistem electoral care păstrează proporționalitate la nivel național. Ceva similar a ceea ce s-a întâmplat în 2008. Deci, în 2012, având acum un PDL în jur de 20% și un USL în jur de 50%, democrat-liberalii ar fi avantajați exact de un sistem pe care îl blamau atât în 2008.

Altfel, sistemul majoritar într-un singur tur, după model britanic, le poate cauza mari supărări democrat-liberalilor. Ar fi aproape imposibil de controlat rezultatele, oricum s-ar desena colegiilor. Sebastian Lăzăroiu vorbește astăzi despre un USL care, dacă nu se destramă, ia cel mult 40%. Într-un sistem „first-past-the-post”, 40% s-ar putea să fie suficient USL pentru a avea majoritate în viitorul Parlament: în 2001, cu 40% din votul popular, Partidul Laburist a luat 62% din mandate. Se poate obține majoritate parlamentară cu și mai puține voturi: în 2005, aceiași laburiștii au câștigat cu 35% din votul popular 55% din mandate. Nu degeaba Ponta vorbește încă din noiembrie că USL nu are nevoie de 50% din voturi. Tot speră și el într-un sistem precum cel de la alegerea primarilor sau măcar precum cel mixt anunțat de democrat-liberali în toamna trecută.

Gândire politică după punctaj

„Dar toate aceste principii, oricât de corecte ar fi, nu valorează mare lucru dacă nu pot fi puse în practică. Nici măcar Puterea, așa cum e acum, nu le poate implementa, și nu din cauza opoziției..., ci din cauză că interesele UDMR sunt altele decât cele ale PDL.”

Mircea Cărtărescu – „Vremea Utopiilor”
„Evenimentul Zilei” - 14 octombrie 2011

„Politica românească se învârte de 15 ani în jurulUDMR. Dacă vom face în continuare acelaşi lucru, va fi greu să reuşim să avem un program, un proiect adevărat pentru România.”

Valeriu Stoica – Conferința ISP „Noua școală de gândire a dreptei”
14 octombrie 2011

”Băsescu încearcă să atragă electoratul pierdut în aceşti ani de PDL, partid care se află într-o poziţie ingrată din cauza partenerului de guvernare. În momentul ăsta, UDMR împiedică reforma României. Este un blocaj inadmisibil pentru România, reorganizarea administrativă nu poate fi amânată.”

Sebastian Lăzăroiu – Interviu în „Adevărul”
14 octombrie 2011

O asemenea coordonare de mesaj și o asemenea sincronizare e greu, dacă nu imposibil, să fie întâmplătoare. Mesajul – UDMR este cauza eșecului guvernării – e menit să ofere un țap ispășitor foștilor votanți ai PDL și bazinului larg de votanți de dreapta.

Întrebarea esențială este de ce caută în acest moment apropiații lui Băsescu un țap ispășitor politic, când până acum au fost preocupați de explicații mai degrabă sociale, legate de cei care care cerșesc, de asistații sociali, de pensionari, de bugetari, de polițiști sau profesori. Țapii ispășitori erau reperați în societate, ceea ce oferea un minim de credibilitate discursului puterii.

Singura mea explicație ar fi aceea că PDL caută să provoace o criză politică, prin care să modifice structura Guvernului. Există mai multe ipoteze vehiculate:

• Înlocuirea sprijinului parlamentar al UDMR cu cel al unor transfugi din PSD și PNL. Această schimbare ar putea însemna și sfârșitul prim-ministeriatului lui Boc.

• Creșterea presiunii asupra UDMR, în speranța degajării unor motive credibile pentru schimbarea guvernării.

• Utilizarea crizei politice drept prilej de victimizare și drept catalizator pentru articularea unor noi construcții politice în zona de centru-dreapta.

Pe o asemenea disciplină comunicațională a dreptei zău că e invidioasă și Uniunea Social-Liberală, care are mari probleme de unitate de mesaj și de consecvență.