Nevoia de a crede in Curtea Constitutionala

Pe 22 aprilie, in stilu-i justitiar, la B1TV Radu Moraru discuta cu Dan Tapalaga. Iritarea celor doi era bine sustinuta de titlul de pe ecran: „S-a ajuns prea departe! Judecatorii Curtii se poartă ca Dumnezeii Romaniei”. Aveam, asadar, o noua tinta – Curtea Constitutionala!

Brusc, gandul m-a dus la Constitutia din 1991 , unde la articolul privind deciziile Curtii Constitutionale (art. 145) se spunea asa:

„Articolul 145
(1) În cazurile de neconstituţionalitate constatate potrivit articolului 144 literele a) şi b), legea sau regulamentul se transmite spre reexaminare. Dacă legea este adoptată în aceeaşi formă, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate este înlaturată, iar promulgarea devine obligatorie.”

Asadar, pana in 2003 (cand deciziile au devenit definitive si obligatorii), prin votul a doua treimi dintre senatori si deputati o lege declarata neconstitutionala devenea brusc constitutionala. Prin vointa Adunarii Constituante din 1991, politicul era precumpanitor si asumat explicit in privinta rolului Curtii.

Nu pot sa nu observ astazi presiunea care se pune asupra Curtii Constitutionale. In fapt, traim apogeul unui fenomen care a inceput in 2007. Institutia care, in tumultul politic, are rolul de a da o directie si de a apara Constitutia devine tot mai putin credibila. La nivelul opiniei publice, e tot mai evident modul duplicitar in care analizam deciziile Curtii: de exemplu, suntem satisfacuti de neconstitutionalitatea legii privind politizarea serviciilor deconcentrate, dar suntem iritati peste masura de situatia in care a ajuns ANI.

Sa fie bine inteles: atat deciziile, cat si activitatea judecatorilor de la CC contribuie la decredibilizare. Respingerea candidaturii lui Cernea (in fapt, deciziile contradictorii din ianuarie si aprilie) e doar un exemplu. Cazul Coldea, unde legaturile cu Securitatea a doi judecatori erau anchetate de SRI, e o alta pata pe obrazul Curtii.

In contextul revizuirii Constitutiei, tot ce se intampla cu CC poate duce gandul la modificarea rolului instantei de contencios constitutional. Eventual, prin luare in calcul a vechii reglementari. Sau poate tot tumultul de astazi este pregatirea inlocuirii a 3 judecatori in iunie.

In Romania lui 2010, dincolo de iritari si nemultumiri, firesti de altfel, as vrea sa cautam lucid raspunsul la urmatoarea intrebare: era sau este mai bine ca prin cumparare de voturi in Parlament orice lege sa devina constitutionala? Am mai avea atunci Constitutie? Nu am ajunge in situatia de a avea nu doar tradatori de partid, ci si tradatori de Constitutie?

Iata de ce avem nevoie sa credem in Curtea Constitutionala, asa cum e ea reglementata azi. E, dupa mine, singurul factor de echilibru in devalmasia puterii. Cat de frica mi-ar fi azi sa avem o Curte care sa functioneze dupa Constitutia din 1991!

Jumatate din parlamentari alesi din 2 in 2 ani

Nu am votat la referendumul din 22 noiembrie 2009. Daca as fi facut-o, mi-ar fi parut rau de tot dreptul constitutional pe care l-am invatat in facultate. Nu stiu nici astazi la ce serveste referendumul, tinand cont de caracterul sau consultativ (nu vorbesc despre miza prezidentialelor). Rezultatele sondajului CCSB imi intaresc opinia: hraneste-i unui popor prejudecatile si vei obtine orice vrei.

In noiembrie 2009, Basescu a manipulat magistral un argument. Nu si-a fabricat o tema de campanie care sa-l duca la victorie, ci a evitat sa vorbeasca despre cel mai mare adversar al mandatului sau – criza economica. In loc sa vorbeasca despre unicameralism si reducerea numarului de parlamentari ca modalitati concrete de a responsabiliza parlamentari, a preferat doar sa prezinte solutii populiste pe post de panaceu. Mai mult, a deplasat accentul discursului sau public dinspre responsabilitate spre o eficienta à la Boc (cati bani economisim?).

Solutiile lui Basescu sunt incercari de a raspunde problemei responsabilitatii demnitarilor. Nu stiu insa daca mai putini parlamentari, intr-un sistem unicameral, vor reusi sa elimine statutul de Cenusareasa pentru Parlament in raport cu puterea executiva. Solidaritatea parlamentara se va conserva, odata sistemul ajuns in punctul de echilibru. Fara mecanisme de control din partea cetatenilor, vom distinge din nou intre limbuti si necuvantatori; cel mult, ne va fi mai usor sa-i recunoastem.

Vad o alta solutie la problema responsabilitatii. Una poate inca insuficient conturata, dar demna de luat in seama: alegeri din 2 in 2 ani pentru parlamentari. Similar a ceea ce se intampla in Senatul american, jumatate din numarul de parlamentari se poate innoi dupa 2 ani. Implicati, direct sau indirect, in alegeri din doi in doi ani, parlamentari nu ar mai avea timp sa fie linistiti si s-ar stradui sa se diferentieze. Mai mult, presiunea asupra Guvernului ar fi maxima, amenintat din 2 in 2 ani cu debarcarea. Evident, schimbarile ar duce catre evolutia dinspre semi-prezidentialism catre parlamentarism (e nevoie de schimbari constitutionale legate de obligatia Presedintelui de a numi premier din coalitia care, dupa alegeri, demite prin motiune de cenzura Guvernul).

Obiectia principala ce s-ar putea aduce ideii alegerilor din 2 in 2 ani ar fi instabilitatea politica. Am avea un Guvern care nu ar avea timp sa construiasca. Eu as vedea altfel situatia: am avea feed-back la politicile guvernului, prin cea mai buna modalitate de evaluare posibila – votul. Alegerile ar fi un referendum (cuvant atat de drag presedintelui Basescu), obligatoriu de aceasta data, pentru mentinerea Guvernului. Dincolo de argumentele teoretice, trebuie sa tinem cont de practica democratica din Romania: din 1990 pana azi, nicio coalitie (cu exceptia celor care aveau ca partener secund UDMR) nu a rezistat mai mult de 2 ani fara grave tulburari.

In contextul politic actual, cu un Parlament care arata cu totul altfel decat vointa alegatorilor din 2008 si cu opozitia la guvernare venita din strada, alegeri in jumatate din colegiile tarii, in 2010, ar putea fi o solutie elegenta si de pus in practica drept alternativa la ideea ajunsa fata batrana a alegerilor anticipate. Cum s-ar produce insa ruptura? Pentru ca ideea pusa in practica ar face ca unii sa fie parlamentari doar doi ani. Aici se poate discuta: se pot lua in calcul numarul de voturi sau procentul obtinut la alegeri (se disputa colegiile in care avem un deficit de reprezentativitate). Altfel, putem alege a solutia ultima: tragerea la sorti. E drept, in 2010, o asemenea evolutie pare fantezista si ar necesita in prealabil modificarea nu numai a legii electorale, dar si a Constitutiei.

In cazul trecerii la unicameral, propunerea sufera modificari punctuale.

Deci, cum vi se pare ideea?

P.S. Ca sa nu spun ca solutia ar fi mana cereasca pentru consultantii politici.

Tupeul depaseste constiinta ticalosiei

In 2004, Evenimentul Zilei era cumparat direct din gari ca sa nu ajunga pe tejghea. Publicitatea de stat inchidea multe guri care altfel ar fi avut motive de nemulturmire. Distribuirea de bani publici catre presa se facea descentralizat, astfel ca Mitrea si Necolaiciuc isi traiau tihniti domnia la Transporturi. Presiunile si sicanele la adresa jurnalistilor nu erau chiar absente. Ca sa nu contrasteze cu eruditia si imaginea externa democratica a premierului, pesedistii incercau sa fie subitili. Bineinteles ca nu le iesea. Aveau insa constiinta ticalosiei lor, care ii facea sa caute sa se ascunda.

In 2010, criza ne cere eficienta. Publicitatea de stat e administrata centralizat, din pixul lui Boc, spre beneficiul celor putini alesi. Premierul „solicita” de la TVR „acordarea unui spatiu de minim 30 de minute in fiecare miercuri, dupa ora 20:00”. Nimic subtil. O mostra de comunicare publica, in care texte de lege pot justifica orice, mai putin principiul independentei in stabilirea politicii editoriale a jurnalistilor. Tupeul depaseste constiinta ticalosiei: sofismele si chichitele legislative tin loc de orice. OTV si B1TV devin modele de urmat pentru guvernantii care au mereu la indemana scuza „Antena3”.

Drumul de la Nastase la Boc da impresia de spirala. Daca n-ar fi trist, ar fi chiar dezamagitor. Dezamagiri au insa numai credulii.

Elodia politica (II)

Moto: In minunata lume noua, sa facem ca adevarul sa devina atat de irelevant, incat sa ne mire.

Dan Andronic vorbeste azi despre balauri cu multe capete si despre alinierea pesedistilor in cazul Voicu. Intreaga presa este excitata de cererea lui Voicu de a fi audiat inca o data si de a fi repetat votul in Parlament. Discutia publica e cantonata in caldutul loc unde strambele bagate din interes intalnesc ignoranta, sora aparent benigna a prostiei.

Cateva clarificari ar fi oportune, cel putin din punct de vedere legal.

Votul asupra incuviintarii arestarii senatorului Voicu nu este nici legal, nici ilegal. Mai exact, asemenea termeni nu se aplica hotararilor interne ale Parlamentului. Hotararile de acest tip ale Parlamentului, luate prin vot, nu se supun niciunui fel de control, nici macar celui al instantei de contencios constitutional. Asa cum s-a statuat prin decizii, Curtea Constitutionala nu poate lua in discutie asemenea hotarari, chiar daca ele s-ar face prin incalcarea prevederilor regulamentare (in fapt, ceea ce invoca Voicu – lipsa audierii in plen). Ca sa fie mai clar, trebuie spus ca exact acelasi lucru urmareau pedelistii in cazul debarcarii lui Geoana: chiar daca demersul era neconstitutional, odata ajuns la vot si fostul presedinte PSD demis, Curtea Constitionala nu putea face nimic pentru a invalida decizia. Iata deci una dintre ciudateniile sistemului constitutional romanesc: deciziile interne ale Parlamentului, fie ele ilegale sau neconstitutionale, nu pot fi atacate. Cel mult, pot exista clarificare din partea CC, aplicabile numai pentru viitor. Procedural mai trebuie spus ca orice cerere a unui senator este analizata in Biroul Permanent. In cazul foarte putin probabil in care solicitarea sa este acceptata (desi lucrurile nu merg atat de repede, mai ales ca trebuie sa se pronunte si Comisia Juridica), Voicu ar fi vorbit in plen abia marti seara sau miercuri dimineata, tarziu dupa ce cererea de arestare ar fi fost judecata (marti, ora 11:00).

Dincolo de schemele disperate de supravietuire personala ale lui Voicu, ce s-a intamplat ieri chiar pune PSD intr-o pozitie favorabila, distantandu-l de teatralistul sau senator. Ieri si astazi am avut parte de reactii ferme in PSD impotriva cererii lui Voicu, formulate de Grebla, Ponta si Geoana. E ciudat cum, cel putin imagologic, spatiul dezbaterii e confiscat intre pesedistii cei buni, legitimi, si balaurul, general SPP. Alaturi de intrarea in scena a unor informatii despre coruptia din SRI (sursa: Dumitru Iliescu) si despre legaturile lui Voicu cu politicieni din zona puterii (UDMR?), miscarea pune PSD in pozitia de a castiga o a doua lupta, dupa suspendarea din partid a celui caruia DNA i-a cerut arestarea. E insa doar o lupta, iar viitorul le poate face mari surprize social-democratilor.

Cand, la nivel de comunicare publica, Voicu se lupta cu colegii sai social-democrati in privinta avizului Senatului, e putin cam mult vorbesti despre balaurul cu capetele liescu, Nastase, Geoana sau Hrebenciuc, care-l apara pe senator. Din pacate, teoriile conspiratiei nu au niciodata realitatea ca punct final, ci doar ca punct de plecare.

Interesul national al stangii imprejur

UNPR, in programul sau politic, isi asuma sa reprezinte stanga ignorata de PSD. Sa fie un partid de centru-stanga, sa lupte impotriva stangii conservatoare, sa se adapteze transformarilor sociale. Sa fie mobil si pragmatic.

Cum generalul Oprea ne tot demonstreaza cat de mobil si pragmatic este, impreuna cu grupul pe care il conduce, programul politic al UNPR trebuie sa reflecte aceasta realitate: „Uniunea Nationala pentru Progresul Romaniei isi afirma disponibilitatea de a renunta temporar sau partial la vreunul dintre obiectivele sale politice, daca un interes public major, cu precadere de interes national, ar impune acest lucru, indiferent de costurile electorale.”

Dupa ce insira, in 11 pagini, valori, principii si proiecte politice care sa-i individualizeze, politicienii UNPR se trezesc si isi amintesc ca trebuie sa fie flexibili. Doar s-au infiintat ca sa fie un UDMR de Ilfov. Scuzat sa-mi fie, dar se ineaca precum tiganul la mal.

Oprea si ai lui construiesc un castel de nisip pe post de fortareata inexpugnabila, pe care nici macar nu asteapta sa il darame valurile. Il darama singuri. Consacra politica „dupa cum bate vantul” intr-un document programatic. Curajosi, soldatii interesului national si ai celui public statueaza oportunismul ca principiu de actiune politica in documentul lor fundamental. In politica lui „sau-sau”, daca nu se poate pe caile clasice, atunci ramane oricand cealalta cale, a stangii imprejur, cu halte prin dreapta care nici macar nu mai pune cratima intre populism si liberalism.

Desi se vrea de stanga si construieste un discurs decent in programul politic, UNPR nu se face sa-si limiteze optiunile si ne arata ca poate fi, oricand, si de dreapta. La cata teama de supra-ideologizare aveam, noroc ca ne salveaza interesul national. Cel care, bineinteles, ii va sluji mereu generalului Oprea.