Antidot din veninul mitei electorale

Nu consider cumpărarea voturilor ca fiind o problemă, ci un simptom îmbucurător de metastază. Salut mai degrabă semnalul pe care îl trage discuția despre acest subiect: un sistem e pe cale să apună iar românii își construiesc cantitativ demnitatea.

Românii nu sunt proști. 19 ani de capitalism de junglă nu puteau să treacă pentru ei precum un accelerat printr-o gară prăfuită. Începem să avem percepția valorii mărfii pe care o oferim. E ceea ce se întâmplă azi cu votul, în procesul electoral.

Voturi se vând și se cumpără la fiecare ciclu electoral în România post-ceaușistă. Discuția în piața publică despre târguielile cu ștampila este de dată recentă însă. Interesant e că ea este rezultatul falimentului unui sistem, ce se prăbușește din interior.

Pungi, plase, ulei și făină sunt tradiționalele stimulente electorale. Ele au pus baza dacă nu a cumpărării votului cetățeanului, măcar a captării bunăvoinței acestuia. Acumularea cantitativă și competiția între candidați au făcut ca miza să crească și, proporțional, „cadourile” către public să fie tot mai consistente. Banii sunt ultima redută care a fost depășită. Caracterizarea procesului electoral actual, specificitatea sa ține azi de „cât” și nu de „ce”. Într-o asemenea construcție, eșecul nu poate fi rezultatul decât al acumulării, într-un joc de tip încercare și eroare. Cu un public care este stimulat să se creadă valoros și căruia i se induce la modul cel mai direct principiul democratic „un om – un vot”, cererea va depăși în scurt timp posibilitatea de mituire. Discuția în spațiul public despre moralitatea unei practici e pretext pentru neasumarea continuării unei construcții voluntar începute. Văzând cât de sus au ajuns, oamenilor politici le e frică de înălțimea teancurilor pe care ar trebui să le ofere.

Deși paradoxal, doar banii și mita electorală pot prăbuși un sistem, omorându-l și anulându-l ca alternativă. Doar apoi apar discuțiile despre reconstrucție și despre o moralitate publică diluată în câteva principii. Ecoul în sfera publică pe care îl are subiectul demonstrează zorile sfârșitului. Tocmai de aceea, apreciez ce se întâmplă azi în România electorală. Văd semnele a ceva ce, în mod sigur, nu are cum să fie mai abject și corupt decât acum.

Românii nu se vând pentru că sunt săraci. Inechitate socială, polarizare sunt termeni savanți, inadecvați situației. Demnitatea e după mine, în plan politic, o problemă de cantitate asimilată din punct de vedere capitalist. Ne vindem pentru că devenim conștienți că votul e o marfă, asimilăm mercantil valoarea cu un preț pe care îl vrem tot mai mare și la dispoziția noastră. Dacă au nevoie de noi și ne spun cât suntem de valoroși, atunci politicienii trebuie să plătească.

Întreg peisajul îmi pare precum obținerea antidotului pentru mușcătura unui șarpe din venin.

P.S. Sunt gânduri care mi-au venit citind asta.

Pregatiri finale pentru baroniada, faza a doua

Presa a vorbit, după alegerile locale, de victoria baroniadei în politică. Poporul i-a validat prin vot pe Nicușor Constantinescu, pe Marian Oprișan, dându-le altora șansa de a aspira măcar la renumele puterii lor.

Noul sistem de vot, zis uninonimal, și-a consumat în primăvară doar prima etapă a baroniadei. Asistăm în aceste zile la înscăunarea altor baroni locali, în persoana liderilor locali de partid cu primele rezultate în județ. Ei sunt cei care au ajuns să dicteze desfășurarea politicii locale, într-un proces de descentralizarea politică în care centrul a ales să-și aroge beneficiile și să „distribuie” obligațiile.

Primite voluntar sau nu, noile atribuții ale liderilor politici locali importanți merită valorificate. Exemplul cel mai elocvent este desemnarea candidaților pentru alegerile din toamnă. Când un partid nu are suficientă coerență și viziune politică pentru a stabili proceduri transparente de selecție, întregul proces e la discreția unor președinți de organizații județene care controlează politic tot ce mișcă în acel județ.

Indiferent de sistemul de vot, două probleme sunt fundamentale pentru reforma clasei politice autohtone: impunerea unui sistem transparent și eficient de finanțare a partidelor și impunerea unei proceduri de selecție a candidaților.

Când vremea banilor cu sacoșa nu a trecut, liderii politici locali vor valorifica avantajul pe care îl au în selecția candidaților. Creșterea costurilor de campanie se va reflecta în bugetele impuse candidaților de către organizațiile județene: e vorba de sume care încep de la 50.000 – 80.000 de euro, mergându-se la intimidare până la 300.000 euro . Aceste sume vor avea un dublu rol: de a-i descuraja pe cei care provin din respectivul județ, dar nu își permit astfel de cheltuieli, fâcând loc unor candidați „importați” și liberalizarea sălbatică a pieței politice (licitație pentru un colegiu uninominal, sub autoritatea noului baron local). Marea problemă este că, deși mesajul politic trebuie specializat în funcție de fiecare colegiu uninominal în parte, bugetul se administrează centralizat, de către președintele organizației județene. Transparență zero, e subînțeles.

Procedura de selecție a fost implementată în România o singură dată, sfârșind ca intenție admirabilă în scandalul intern din PSD. Având în vedere că alegerile interne par departe de imaginația partidelor, harababura și „așa vreau eu”-ul sunt la putere, spre beneficiul liderilor politici locali.

Să salutăm, așadar, continuarea procesului de înnobilare al clasei politice locale. E, poate, datul cu fruntea de pragul de sus, care va trezi, după un aprig coșmar, în 2012, electoratul și, eventual, partidele.

O a treia funcție a presei, special gândită pentru stânga politică

Sunt nenumărate discuții referitoare la funcțiile presei: unii consideră că presa își asumă și funcții formatoare, alții restrâng rolul mass-media la simpla acțiune de informare. Discuția despre ce înseamnă „a informa” e o dezbatere în sine, legată de subiectivitatea alegerii temelor.

Într-o manieră aparent ciudată, practica jurnalistică impune consensul în România în această dezbatere: la noi, presa informează, dar selectiv. Discuțiile despre coerență și intransigență principială lasă locul fandărilor interesate.

Un exemplu e atitudinea presei față de Ion Iliescu. Edecul comunist, bolșevicul reconvertit, părintele capitalismului de cumetrie e personajul care medieză raportul dintre Occident și România ultimilor 20 de ani - un singur nume pentru o situație de teatru absurd cu care nu sunt de acord numai golanii de la Universitate și intelectualii de catifea (sau catifelați între timp), ci și puținii lucizi ai vieții de zi cu zi. Atâta timp cât tonul vocii e la înălțimea proiectelor vizionare de societate, Iliescu e scuză și blestem.

Când Iliescu devine mijloc pentru a declanșa mărunte dispute politice, părerea lui devine pertinentă, demnă de luat în considerarea. Mai mult, considerațiile tătucului sunt echilibrate, bine gândite și expresie a unei profunzimi politice fără vârstă.

Clamând reforma în PSD, formatorii de opinie îl iau de fiecare dată în brațe pe Iliescu atunci când aceasta critică vreo altă voce din partid. Eroarea e că niciodată nu iau în calcul că reforma înseamnă în primul rând oameni. Că se numește Geoană sau oricine altcineva, un nume sau altul ar trebui să apară.

O asemenea contradicție poate găsi un răspuns doar la nivel speculativ și teoretic: poate o altă funcție a presei e să destabilizeze prin deruta argumentului autorității.

Modelul Banel in presa

Românii au apreciat de fiecare dată determinarea exemplară de care sunt capabile alte popoare. I-am apreciat de fiecare dată pe nemți, poate pe turci, „încurajați” de multe ori de performanțele sportivilor noștri, și ne-am dorit să fim ca ei.

Din acest punct de vedere, Bănel Nicoliță părea cadoul nemților, trimis poate pe filieră turcă, către români. Ceva special, sclipitor, rătăcit printre haine și mașini second-hand.

Cu timpul, strălucirea lui Bănel s-a mai estompat. Din determinarea germană a mai rămas doar puterea exemplară de efort, fără pic de finalitate însă și fără stil. Munca sisifică a fost însă benefică pentru eroul din Făurei, care și-a clădit din 12 km alergați pe meci un nume și o carieră.

Totuși, Modelul Bănel a ajuns la urechile multora. Perseverența a devenit un mijloc validat empiric de parvenire socială. Un aspirant cu o situație interesantă e Cristian Pătrășconiu.

Impulsionat de evoluția lui Sever Voinescu sau a lui Traian Ungureanu, răsplătiți cu nominalizări în cadrul partidului pentru care activează cu jumătate de normă ca analiști independenți și cu jumătate de normă drept candidați, Pătrășconiu dă cu rapiditate din aripi. Inspirat de Michael Phelps, de câteva săptămâni, de când s-a eliberat un loc în primul rând printre clarvăzătorii portocalii ai „Cotidianului”, el mănâncă în fiecare zi mii de calorii pesediste, pe care le reclamă la protecția consumatorilor ca fiind corupte și demagogice. Ceea ce-i lipsește însă jurnalistului coborât parcă din „Meditațiile metafizice” după modul în care pozează sunt argumentele și puterea de convingere. Dacă Traian Ungureanu a ajuns la un adevărat sistem de ștanțat osanale în codul genetic al PD-L-ului, în care artificiile logice sunt la fel de bulversante precum cele hegeliene, Pătrășconiu e la nivelul de articole scrise cu liniuțe, în care linia conducătoare a textului apare asemeni rezultatului unui proces de micțiune realizat de un bețiv bolnav de prostată.

Între perfuziile cu glucoză boc-băsesciană și procese cerebrale redundante, Cristian Pătrășconiu e cel mai mare fan interesat al lui Bănel.

Necesitatea unui donquijote-ism la Dancu

Am apreciat de fiecare dată erudiția în politică. Deși poate fi reflexul vanității personale sau al unei proiecții de același ordin, modul inteligent și argumentat de a te raporta la fenomenul politic din interiorul său mi-a trezit admirația. Prin urmare, persoane precum Vasile Dâncu mi se par mai mult decât un exercițiu de imagine al partidelor politice, având potențialul de a aduce echilibru și luciditate în dezbaterea publică.

Totuși, un astfel de potențial trebuie valorificat. Faptul că te raportezi într-un anumit fel la politică, care-ți permite să treci dincolo de arhi-obișnuita și sterila dispută politică zilnică și să poți elabora strategii și proiecte reformatoare, îți conferă un avantaj strategic, care, însă, nu e decât jumătate de drum. Regulile clare ale democrației spun că votul e criteriul decisiv pentru a fi cu adevărat validat proiectul tău politic – acesta e maximul de obiectivitate care se poate atinge pe acest tărâm.

Neluat în seamă sau bagatelizat de astfel pe persoane, votul înseamnă mai mult decât un banal proces electoral. Analizat la nivel de concepte precum „proiect” și „reformă”, votul e rezultatul unei conștientizări în rândul alegătorului, care consimte la propunerile unui candidat sau partid politic. Votul înseamnă, deci, într-o parte a țării în care electoratul trăiește la alți parametrii intelectuali și de cuviință decât restul țării, emulație, pasiune, ca rezultat al inteligenței și strategiei impuse de politician în relația cu cetățeanul. Sunt imperative pe care oameni precum Vasile Dâncu, alături de ceilalți doi membrii cunoscuți ai „Grupului de la Cluj”, trebuie să le asume cu bărbăție.

Consider că decizia lui Vasile Dâncu de a nu mai candida la alegerile parlamentare e un gest de onoare și de luciditate. I-am citit cu plăcere cartea „Politica inutilă” și am rămas plăcut impresionat de decența și responsabilitatea cu care privește politica. El este cu adevărat un analist, un profesionist al fenomenului. Din păcate, îi lipsește capacitatea de implementare și tocmai acea calitate de a persuada sau de a stârni pasiuni electoratului (mă tot gândesc la comparația cu acel Mazăre electrizant de la Consiliul Național al PSD din 11 iulie). Cinstit fie spus, sunt puțini politicieni de acest fel; pe aceștia însă, îi ajută conjunctura politică sau capacitatea de a slaloma politic. Dâncu refuză, principial poate, astfel de soluții.

Renunțarea la Parlament a lui Dâncu e justificată atunci când acesta polemizează cu propriile-i gânduri sau principii. Integrată în comunitatea politică autohtonă, din toamnă posibil populată cu vreun imobilo-deputat de Ștefănești sau cu vreun euro-senator de Zăbrăuți, dezertarea lui Dâncu din Palatul Parlamentului te face să strâmbi din nas. Ne convine?