Am apreciat de fiecare dată erudiția în politică. Deși poate fi reflexul vanității personale sau al unei proiecții de același ordin, modul inteligent și argumentat de a te raporta la fenomenul politic din interiorul său mi-a trezit admirația. Prin urmare, persoane precum Vasile Dâncu mi se par mai mult decât un exercițiu de imagine al partidelor politice, având potențialul de a aduce echilibru și luciditate în dezbaterea publică.
Totuși, un astfel de potențial trebuie valorificat. Faptul că te raportezi într-un anumit fel la politică, care-ți permite să treci dincolo de arhi-obișnuita și sterila dispută politică zilnică și să poți elabora strategii și proiecte reformatoare, îți conferă un avantaj strategic, care, însă, nu e decât jumătate de drum. Regulile clare ale democrației spun că votul e criteriul decisiv pentru a fi cu adevărat validat proiectul tău politic – acesta e maximul de obiectivitate care se poate atinge pe acest tărâm.
Neluat în seamă sau bagatelizat de astfel pe persoane, votul înseamnă mai mult decât un banal proces electoral. Analizat la nivel de concepte precum „proiect” și „reformă”, votul e rezultatul unei conștientizări în rândul alegătorului, care consimte la propunerile unui candidat sau partid politic. Votul înseamnă, deci, într-o parte a țării în care electoratul trăiește la alți parametrii intelectuali și de cuviință decât restul țării, emulație, pasiune, ca rezultat al inteligenței și strategiei impuse de politician în relația cu cetățeanul. Sunt imperative pe care oameni precum Vasile Dâncu, alături de ceilalți doi membrii cunoscuți ai „Grupului de la Cluj”, trebuie să le asume cu bărbăție.
Consider că decizia lui Vasile Dâncu de a nu mai candida la alegerile parlamentare e un gest de onoare și de luciditate. I-am citit cu plăcere cartea „Politica inutilă” și am rămas plăcut impresionat de decența și responsabilitatea cu care privește politica. El este cu adevărat un analist, un profesionist al fenomenului. Din păcate, îi lipsește capacitatea de implementare și tocmai acea calitate de a persuada sau de a stârni pasiuni electoratului (mă tot gândesc la comparația cu acel Mazăre electrizant de la Consiliul Național al PSD din 11 iulie). Cinstit fie spus, sunt puțini politicieni de acest fel; pe aceștia însă, îi ajută conjunctura politică sau capacitatea de a slaloma politic. Dâncu refuză, principial poate, astfel de soluții.
Renunțarea la Parlament a lui Dâncu e justificată atunci când acesta polemizează cu propriile-i gânduri sau principii. Integrată în comunitatea politică autohtonă, din toamnă posibil populată cu vreun imobilo-deputat de Ștefănești sau cu vreun euro-senator de Zăbrăuți, dezertarea lui Dâncu din Palatul Parlamentului te face să strâmbi din nas. Ne convine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu