Imi staruie in minte in aceste zile – e de inteles de ce – replica personajului lui Dinica din „Filantropica”: „Mana intinsa care nu spune o poveste... nu primeste nimic”. Cum tot mai sunt 10 zile pana la primul tur al alegerilor prezidentiale, incerc sa elucidez care e povestea pe care ne-o spun maretii nostri candidati, cei mai importanti dintre ei.
Basescu este singurul care spune o poveste coerenta. Prezinta un argument cap-coada. Vorbeste despre Parlament ca sursa a raului, despre privilegii, spune ca responsabilitatea gestionarii crizei economice nu revine guvernantilor Romaniei si, deci, el nu este vinovat. Vorbeste atat de firesc despre modernizarea statului suspendandu-si mandatul de cinci ani. Nu cauta responsabili, ci dusmani ai poporului. Marea problema a presedintelui e ca nu vorbeste despre nevoile oamenilor, despre agenda populatiei. Cand romanii se plang de economie, de locuri de munca, de pensii si salarii, te poti racori 5 minute injurand parlamentari imbuibati, dar e cert ca nu o sa iti fie tie mai bine si o sa revii invariabil la ce te doare. Si atunci cauti vinovati. Povestea lui Basescu e, deci, necredibila.
Geoana incearca sa vorbeasca despre nevoile oamenilor, respectand ad litteram sondajele. Repeta obsesiv temele de interes pentru cetateni. Arunca, in stilu-i clasic, propuneri disipate, mai bune sau mai rele, realiste sau fanteziste, prea putin integrate in ceva coerent. Spera ca alegatorii sunt cei care vor uni punctele si-i vor scrie povestea. Prea multe ingrediente, carora li se adauga inconsecvente si atitudini sovaielnice asupra unor teme decisive (precum sistemul de impozitare).
Nici Antonescu nu are o poveste. El e vocea unei atitudini fata de politica. Bun-simt, o numesc liberalii. La nivel strategic, Antonescu e vocea introducerii unei moralitati elementare in spatiul polis-ului. O idee generoasa si binevenita (mai putin recognoscibila insa in declaratiile recente ale liderilor liberalilor), avand in vedere atitudinea generala a populatiei fata de politica. Din pacate, neaducatoare de voturi. Problema e ca o stare nu se poate povesti. Mai mult, bunul-simt pe care declarativ il vor toti si nimeni nu prea vrea sa il practice ma trimite la ideea lui „alungati lupii” din 1990. Frumos, inadecvat si, deci, ineficient.
Sorin Oprescu are doar atitudinea poporului. Nu e loc de niciun fel de poveste. Indignarea si empatia bine jucate tin loc pentru orice. Frazele sale sunt golite de sens pentru orice ar avea minima preocupare de a pricepe ceva. Cuvinte mari si atitudini transante in confuntarea cu viata – iata ce ne livreaza primarul Capitalei. „Ce” si „cum” sunt intrebari receptionate teatral, deturnate de la sensul unei curiozitati firesti si expediate cu raspunsuri demne de calatorii unui imaginar tramvai care ar lega Piata Amzei de Piata Matache.
Concluzia inventarului e amara: sunt prea putine povesti. Chiar discutam cu colegii la inceputul campaniei: Ce blestem o fi pe poporul asta de a ajuns sa aleaga intre povestitori atat de stangaci?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu