Exista ceva frumos la Crin Antonescu. Uneori magic si fermecator, precum in acel laudatio rostit pentru Mircea Ionescu-Quintus la „Zece pentru Romania”. E discursul sau. Politic prin excelenta, nivel ultim intr-un peisajul autohton plin cel mult de mediocrii. Ironia striveste progresiv, inteligenta limbajului rafineaza brutalizarea adversarului. E atata pasiune in exprimare incat te intrebi care e natura ei. E spiritul politic prin excelenta sau e frustarea unui auto-denumit inadaptat?
Ma uit la Crin Antonescu. Patroneaza un curent in PNL. Dupa el si ai lui, cel vechi, pastrator al traditiei, aristocratic, intelectual. Dar reactiv. Mereu in umbra, mereu critic, desi argumentat.
De la momentul ministeriatului in tineret si sport, Crin s-a rafinat. S-a incarcat, ulterior, de vise politice, candidand pentru sefia PNL. Mai apoi insa, a imbatranit subit. S-a scufundat in dispretul propriei priviri, dand nastere unui rictus pe care astazi cu greu il disimuleaza, cu greu il schimba. Cand reuseste totusi, lasa locul minei aristocratice, studiata parca de la inaltimea vechilor conace liberale.
Crin Antonescu e expresia imbatranitilor in speranta, parasiti de aceasta. Momentele de ratacire, de traire, sunt taxate drastic. Dispretul inabuse ceea ce niciodata nu a lasat sa iasa la iveala: echivalentul actional al discursului sau fermecator, elitist, dar de bun-simt. Scarba privirii aruncate mundanului basescian, iliescian sau marunt-liberal a intarit o privire in rele si a incremenit-o acolo.
Sunt oameni care asteapta macar o data un Crin Antonescu care-si asuma un proiect. Presedinte PNL, Presedinte al Romaniei - e miscarea de a muta atentia publica de la privirea scarbita catre pumnul strans. E trecerea de la omul politic, pripasit prin toate cotloanele administrative ale Romaniei, la barbatul politic. Daca l-ar vedea, romanii nu ar „gandi altfel”, ci „prin ei insisi”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu