Aveam 4 ani in decembrie 1989. Nu intelegeam prea mare lucru din ce se intampla in tara in acele ceasuri.
Nu sunt istoric. Nu ma intereseaza astazi sa aflu cu precizie ce s-a intamplat. Nu vreau reconstituiri la minut, savante sau tabloide, ale destinului unor oameni care, mai mult sau mai putin contingent, au avut legatura cu Revolutia. Am ideile mele, simple, neatinse, despre ce a fost. Nu le comentez insa cu nimeni, caci nu ma ajuta in niciun fel.
Sunt satul ca de atatia ani ne purtam crucea, facand din ultimele zile ale anului momente in care, ca nicaieri in lume, ura apare cu atata intensitate in mass-media. Apar revolutionari care urla, se cearta intre ei, in functie de simpatiile politice. Darama mituri si apar drept vanatori de recompense. Am vrut libertate pentru a fi noi cei privilegiati, par a spune urletele lor care te incarca cu jena ca la noi nici macar democratia nu o pot aduce niste oameni onorabili.
Dreptul la libertate e sfant intr-o democratie. Asimilarea lui presupune insa decenta. O singura stire zilnic la TV ar fi suficienta in locul inflatiei de opinisti si reluari care ne fac sa nu mai intelegem nimic, sa scapam inca o data momentele cruciale printre degetele neintelegerilor noastre.
Mi-e de-ajuns cu traitul in trecut. E suficient ca la 20 ani de la revolutie mascam lipsa unei idei despre cum am putea trai mai bine prin etichetarea unora drept „comunisti” si a altora „anticomunisti”. Daca ne vom intoarce mereu la Ion Iliescu nici macar moartea lui nu va avea valoarea izbavitoare pe care, in lipsa mintii limpezi, o intuim.
Revolutia nu are in niciun fel legatura cu mine, cel de acum. Nu imi apartine, e straina de viata mea. E parte a oamenilor care au trait pentru ea, murind, sau a celor care refuza sa creada ca s-a terminat. Pentru toate aceste motive, prefer ignoranta americanului prins in treburile Craciunului decat glasul celor care ne tot aduc aminte ca ne-am ucis conducatorul de ziua nasterii Domnului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu