Lupta după voturi generează situații de o ilogicitate pilduitoare. Retorica ieftină uită de bazele democrației și impune stereotipuri cel puțin periculoase. Este ceea ce se întâmplă astăzi cu termenul de „negociere” în politica românească.
Specialiștii consimt că negocierea e o virtute a democrației, o amprentă a sa lăsată de pașii dialogului și polivalenței. Acceptul că altcineva poate avea o altă părere sau orientare mă face, atunci când contextul mi-o impune, să încerc să găsesc puncte de armonizare – într-un cuvânt, să negociez.
Fără a avea vreun înțeles clar al termenului, în general se acceptă că politica și politicienii servesc interesul public. Orientarea doctrinară a partidelor vizează tocmai protejarea și promovarea interesului public, diferența reieșind din mijloacele și tacticile utilizate pentru a-l atinge. Astfel se naște eșicherul politic, dreapta și stânga. O remarcă interesantă aici ar fi cea potrivit căreia forțele politice își definesc diferit interesul public. Trebuie răspuns că interesul public trebuie păstrat la un nivel maxim de generalitate, păstrând câteva principii fundamentale: piață liberă, libertate de exprimare, integritate națională, egalitate în fața legii. Interesul public devine așadar o Constituție a partidelor politice; cu principii generale acceptate de toate forțele politice, el e ținta guvernărilor, fie ele de dreapta sau de stânga.
Modul în care e structurat spațiul politic românesc creează o situație aparte. Negocierea transcende ipostaza de virtute a democrației. Mai mult, ea devine esențială. E răspunsul operațional de așezare și conturare a unor strategii de guvernare sectoriale sau de ansamblu. Cele 3 partide mari, PSD, PD-L și PNL, sunt condamnate, acum de sondaje de opinie, după 30 noiembrie cel mai probabil de votul popular, să găsească soluții pentru majorități – combinații de 3 luate câte 2 (asumând lipsa unui scor de 40%, după redistribuire, pentru oricare partid). Adițional, negocierea favorizează transferul de putere, prin armonizarea și evaluarea constantă a celuilalt.
Ciudat, dar astăzi negocierea e blamată ca proces. Faptul că se comunică cu alți politicieni decât cei agreați e condamnabil. PNL guvernează cu susținea PSD în Parlament și aceasta e tot ce contează; rezultatele directe ale negocierii nici nu se cade să fie evaluate. Hrebenciuc și Olteanu sunt combinagii și sforari; mai interesează pe cineva că negociază proiecte politice sau acte normative? PD-L și PRM impun dialogul tiranilor, supușilor și dictatorilor; mai contează despre ce se discută?
Mă gândeam, prins într-o astfel de logică, dacă negocierea ca proces, în sine, e demnă de dispreț. Când reușești să indici caracterul corupt și pervers al negocierii, poți într-adevăr să condamni politicieni. Să îi urăști, să le dorești DNA și ANI din belșug. Dar nu poți blama procesul decât pe bază de rezultate. Efecte perverse la scară micro pot genera măsuri binevenite la nivel macro. Intervine aici „problema mâinilor murdare” (Michael Waltzer - Political Action: The Problem of Dirty Hands).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu