Incercari timide

Când eram mic, nu vorbeam prostii
Când eram mic, vorbeam uneori cu luna
Deși câteodată nu ne înțelegeam
de nori.
Când eram mic, priveam din picioare
în gol, spre tunet.
Mai mic păream în negrul de-oglindă.

*

Mutam poezii la etaj,
dezertam grăbit în mansarde și,
curios, mă ițeam, vampirește,
pe horn.
Era un tablou pentru mine, un zâmbet în taină,
o undă de vis și-o speranță.
În ciuda Crăciunului...

*

Femei tălmăceau cu stil proteste de penis
vibrând la comandă ca barca pe val.
Soluții trăgeau din taine și gesturi,
iar cântul lor, pribeag și Socrate,
era poveste, trăire deloc.

*

Mă miră puterea de-a unge copaci
în ceas de ruină, la timp de preaplin.
când fructul se cade să tacă-împuțit,
de ce să uzi risipa-n pământ?

*

Pe mese, întors, mai stăruie greu
miros de pirandă, cu fum.
lentile se uită subtil către masă,
recită cuvinte.
fumuriu apare protestul luminii
pe masă, cu stil.
când "se cuvine, se cade" e timpul femeii,
poftiți la căruță,
mi-e scârbă, vă pup.

*

Iubirea-i parșivă
când timpu-i de sex.
Iz de parfum pe icoane, în timp de priveghi,
trece decent, biologic în tine
și-i profund...flușturatic.
n-am timp de icoană, de gest și cuviință
am sânge și zbat ca un râu în țărână
mi-e poftă și sug, e vin și colivă
și pute-îi profund.

O luptă perpetuă, prin interpuși

În „Cotidianul” de vineri, 25 aprilie, a apărut un articol foarte interesant, cu un titlu care arată clar care e „tematica” abordată: ”O înregistrare audio arată cum se negociau șpăgile în numele lui Năstase”. Față de un articol pe aceeași temă publicat de „Academia Cațavencu” în 2007 (sau 2006, nu mai rețin exact), elementul de noutate e reprezentat de o înregistrare audio, ca dovadă palpabilă, în condițiile în care oricum dialogul, replică cu replică, fusese prezentat încă din materialul din 2007.

Care ar fi, deci, miza acestei înregistrării și rațiunea apariției sale în acest moment?

Primul impuls ar fi să pui apariția articolului în contextul mogulilor, al profilului de „oficios” al „Cotidianului” și al apropiatei campanii electorale. Partidul prezidențial, PD-L, iese la luptă, printr-o campanie negativă dirijată către elementele reactivate de PSD, cu vârful de lance Năstase, în speranța aducerii în prim-plan pentru social-democrați a eternei tinichele de „corupți”. Momentul apariției articolului (în Vinerea Mare, când puțina lume interesată de politică era intoxicată cu subiectul „Oprescu”), corelat impactul său scăzut (prea importantă miza articolului ca să fie așa de rapid îngropat) ridică semne serioase de întrebare asupra acestei „grile interpretative”.

În fapt, articolul trădează lupta internă perpetuă din PSD, echivalând cu un cartonaș galben discret arătat grupării Năstase, care începe să recapete poziții de forță în partid. Calea părții reformatoare din principala redută a stângii politice românești a fost deschisă tocmai de eticheta de „corupție” asociată vechii conduceri a partidului. În condițiile acestor recente repoziționării, e infantil de crezut că se va muri fără luptă.

Desfășurarea e interesantă pentru cine o poate observa. E, după mine, un moment util pentru PSD: destinul său e unul revoluționar, iar catifeaua oricum nu priește plaiurilor mioritice. Numai cu artileria grea scoasă la atac pot apărea clarificările pe care măcar scena politică le așteaptă.

Moartea unui politician, o sărbătoare

Se poate ca ieri să fi murit un politician, născându-se un Președinte. De aceeși factură cu cel pe care îl avem. Mai proaspăt și mai încercănat.

Gândeam ieri că epoca lui Sorin Oprescu în politică e pe cale să se sfârșească la fel de prost precum cea a unui Petre Roman. La fel ca și în cazul rapper-ului Sișu, în cazul căruia nu contează faptul că e drogat, ci că e doar prost (fiind prins de trei ori făcând același lucru, fără să-și imagineze că ar putea fi mai discret), la „Doctor” aveam același sentiment: când te faci de râs, pe mâna ta, nu mai poți să fii decât caricatură.

Greșeam ieri, prin omisiune. Dacă „dragă Stolo” a dus la o victorie electorală imediată (președinția), „NU”-l pentru Sorin Oprescu s-ar putea să fie prima cărămidă pentru o construcție prezidențială viitoare. Căutăm , ca popor, salvatorii, eroii și scenariile elucubrante; cum viața mai bună nu apare, atunci ne place să slăvim potențiale și adulăm politicieni care se auto-victimizează și care rămân paradoxal bărbați, cum bine zicea cineva.

Greșeam ieri, căci nu vedeam unde putea să iasă Oprescu din politică. Nu sesizam că aceeași diferențiere de un „sistem ticăloșit”, de această dată într-o manieră mult mai radicală (din postura formală de independent), e rețeta către inima unui popor care se uită în ochii politicienilor și îi roagă să îl mintă frumos.

Nu mai are azi nicio importanță demagogia din discursul de ieri al lui Sorin Oprescu. Nici dacă el va reuși să candideze la Primăria Capitalei, nici dacă se va întoarce în PSD. El condamnă politicul, disociindu-se convingător ca Făt-Frumos al poporului.

Un nou martir, într-o biserică în care sfinții caută să se omoare între ei, cu bisturie sau cu parâme, după posibilități.

Cu dragoste nebună, despre politică în prag de alegeri locale

Comportamentul politic autohton în prag de alegeri locale invită, din partea analiștilor, la prudență și la evaluarea critică a proiectelor politice ale candidaților înscriși. Trebuie cumpănit îndelung care e acea cheie care va deschide lacătul problemelor locale.

Un astfel de comportament și astfel de îndemnuri nu fac, după mine, decât să perpetueze aceeași situație pe care alegătorul român o trăiește de fiecare dată, la un interval variabil după confirmarea rezultatelor alegerilor. E situația în care alegătorul își dă cu palma peste frunte, unul mai emotiv plânge, altul mai coleric aruncă cu broșurile brănduite politic la gunoi: tot raportându-se logic la procesul electoral, genericul cetățean simte că a greșit încă o dată și are dileme referitoare la propria inteligență. Cât de prost trebuie să fii să greșești de atâtea ori drumul!

Fie că ți-e teamă să nu-ți întărești convingerile pesimiste, fie că îți mângâi propria onoare cu gândul că toți sunt la fel, democrația a mai pierdut un alegător cu scaun la cap. Încă un argument în minus pentru chibzuință și încă unul în plus pentru măriri de pensii și pomeni electorale.

Democrația în România va fi solidă când cota de emoțional în procesul electoral va fi una ante-factum, nu post-factum. Când oamenii vor susține fețe, persoane, idei sau proiecte pentru că pur și simplu cred, atunci primăvara va fi cu adevărat primăvară la sfârșit de mai, la început de iunie, la sfârșit de noiembrie sau la început de decembrie. Politicii românești îi lipsește dragostea la prima vedere, nebunia momentului, pe care, bătrânicios, „specialiștii” o condamnă ca fiind puerilă, deși nu au încercat-o niciodată. Văzând candidatura (încă nedepusă, totuși) a lui Sorin Oprescu la Primăria Capitalei, parcă simt ceva ciudat, altfel imperceptibil.

Ce contează, deci, dacă Oprescu va avea soartă grea dacă va câștiga Capitala, cu un Consiliu care îi va fi străin ca structură și ca mentalitate?! Ce contează că e foarte greu să câștigi o primărie ca independent pentru că nu ai oameni în secțiile de votare?! Dragi analiști, învățați o dată să ieșiți din niște pantofi mult prea mici pentru realitate, dar atât de nocivi pentru proverbialul „stupid people”! Sorin Oprescu e azi manifestul dragostei în politică, e ideea unei îndrăgosteli de treburile urbei prin imaginea unui om. Ce mai contează dacă va câștiga Oprescu?! Dacă va reuși să trezească speranța câtorva care să-l urmeze, așa, emoțional, va fi bine.

Ce dracu atâta calcul emoțional! Aduce el căldură în sufletele oamenilor ce votează?!

Summit din ceruri

Summitul NATO e caricatura pentru doua Romanii, tuseul acid care arata un “aici” si “acolo” despartiti de centimetrii-distanta, dar aflati la miloane de idei si valori departare.

Oamenii mor in multe locuri din lume pentru stat sau din cauza statului. Acesta isi asuma, constient sau nu, pierderile si le face parte dintr-un proiect de purificare prin sacrificiu. Valoarea sociala a eroului si cea a dusmanului cu cadavrul tarat pe strazi e aceeasi. Ei legitimeaza o viziune mai mult sau mai putin articulata, codificata sau instinct al paranoiei guvernamentale. Drumul din SUA pana in Africa e acesta. La prag de “sarbatoare”, se poate spune ca e infatisata in acest drum diferenta dintre “summit” si “sommet”.

In Romania, pe exclusivistul culoar unic, accesibil muribunzilor cu derogari extraordinare, sistemul de securitate colectiv isi arata dintii felini, simplificat pentru a acoperi nevoi de casta. Un om moare intre simulari, intre fluidizari si deplasari de pensii; premierul tace malc, doar era in trecere, iar presedintele arata ca ar fi putut conduce cu brio chiar el autoturismul Audi care nu avea cum sa se impiedice de o tanara studenta pe 29 martie 2008, pe soseaua Kiseleff. Tacem pentru ca summitul NATO, desi ne costa pe fiecare 700 euro, slujeste idealuri mai nobile si mai inalte, credem ca ne slujeste pe fiecare in parte. Cu mentalitate de nomenclaturisti si cu cetateni care profita de context pentru a se insinua in context (e ca si cum te-ar chema in anii ’70 Ceausescu si te strecori la alimentara cu cutremurul pe care-l starneste acest nume), puteam la fel de bine sa gazduim in aceste zile o adunare a Pactului de la Varsovia.

Culmea aici e ca tot strainii isi cer scuze. Ai nostri se gandesc la trafic si scuza orice gandindu-se la rezultate. Oare cand o sa aiba si Romania lor accident de avion ca sa cada langa Romania noastra, a accidentului de caruta?!