Eșecul PDL de la Slatina. Alternativa democrației locale

Au fost alegerile locale parțiale ieri. La Slatina, PDL a luat 4,92%, adică de trei ori mai puțin decât PP-DD. În Olt, PDL se luptă ca să aibă talia națională a UDMR.

Cazul de la Slatina este paradigmatic pentru discuția despre democrația din partide.

La Slatina și în Olt, după ce a plecat fostul primar Vâlcov de la PDL la PSD în aprilie 2012, filiala PDL practic n-a mai existat. Unii pedeliști au migrat la PSD, alții, fideli ai lui Vâlcov, au rămas acolo, ca să nu se trezească altcineva să aprindă lumina.

Situația seamănă aproape la identitate cu cea din Caraș-Severin, după trecerea lui Frunzăverde la PNL. Spre deosebire de Olt, unde PDL nu are niciun parlamentar (iar PDL are trei), la Caraș există totuși un deputat democrat-liberal, venit însă dinafara județului.

Concluzia de bun-simț este că partidele sunt moarte la nivel local fără acești voievozi politici. Cum a plecat voievodul căruia i s-a dat mână liberă să facă ce vrea din partid, cum partidul s-a evaporat. Este o lecție despre ce înseamnă dictatura politică la nivel local. Miza pentru partide precum cele ale d-lui Blaga este să aibă democrație și alternative la nivel local. Or asta nu poate exista decât promovând competiția deschisă în dauna congreselor cu ușile închise. Or asta nu se poate întâmpla dacă nu încurajeze diversitatea punctelor de vedere și, deci, centre competitive de decizie la nivel local. Mai pe românește, asta înseamnă să nu dai de fiecare dată afară pe acela care-și permite să pună sub semnul îndoielii direcțiile liderului local.

Eșecul PDL este o invitație pentru liderii de partid să gândească alternative democratice la dumnezeii cu chip cioplit din plan local.


Credit poză aici

România și UE. Un mit și trei stadii

1. Uniunea Europeană e soluția ca să trăim mai bine.

2. Uniunea Europeană e incapabilă să ne facă să trăim mai bine.

3. Uniunea Europeană ne vrea răul.

Mai sus sunt trei stadii privind mitul beneficiilor pentru fiecare român ale prezenței țării în UE. Primul stadiu ar corespunde în principal etapei preaderării. Al doilea ar fi concluzia după câțiva ani de aderare. Al treilea ar fi un posibil drum pentru anii care vin.

Suntem în zona ipotezelor și a scenariilor alternative.

Dar nu cred că poate nimeni contesta cum dezvrăjirea față de Europa se accentuează cu fiecare zi. Totul a plecat de la „Europa nu ne poate ajuta pentru că suntem atât de corupți și de putrezi ca țară; nici măcar Bruxelles-ul nu ne poate face ordine acasă”. Este percepția unei Europe neputincioase, căreia nu-i facem procese de intenție, dar căreia începem să-i vedem impotența.

Apoi a fost episodul suspendării. „Europa îl vrea pe Băsescu, deci Europa ne vrea răul.” Acum suntem în episodul „Europa vrea să pună botniță presei”. Deci Europa ne vrea răul.

E doar dezvrăjirea unui mit, aruncarea lui la coșul de gunoi pe motiv că nu mai funcționează ca grilă de interpretare a lumii? Sau ia naștere un mit pe invers, un mit de forță egală, dar de sens contrar în legătură cu Europa?

Eu nu știu, întreb. Dar tare vreau să văd cum va evalua în anii următori încrederea românilor în UE.

Credit poză aici

O mână întinsă dinspre Bruxelles? Scurt, despre MCV

Comunicațional, raportul MCV a fost întotdeauna foarte rapid asumat partizan și neutralizat ca subiect. E adevărat, a existat excepția referendumului, într-un moment politic cu totul excepțional.

Nu pot să nu observ că raportul publicat ieri este, din punct de vedere al imaginii, un ajutor nesperat pentru USL. După ce a fost în vară, mulți se așteptau să vedem din nou sânge pe pereți. Unii se întrebau cu ce artificiu mai vine Guvernul pentru a schimba agenda.

Nu a fost deloc așa.

Pare că, prin raportul MCV, Comisia Europeană și-a tăiat singură craca de sub picioare. Uitați-vă puțin la imaginea reflectată a momentului în editoriale și în presa considerată favorabilă opoziției! Elementul central al dezbaterii a devenit referirea la campaniile duse de mass-media împotriva unor instituții ale statului. S-a discutat cu pasiune despre relația libertate de exprimare vs. dreptul la propria imagine/obligația de a spune adevărul. Mai puțin au fost criticate Guvernul și Parlamentul pentru nerealizările evidente în materie de punere în aplicare a Codurilor sau a încuviințărilor de arestări, ca să dau două exemple. Modul cum Turcescu se războia seara-trecută cu Gâdea și Badea ori editorialul lui CTP arată un framing al evenimentului mediatic favorabil puterii. De la un cadraj tematic, cel așteptat într-o astfel de situație, vedem o deplasare către un cadraj episodic, prin invididualizarea modului de a face televiziune al Antena 3. Un asemenea cadraj, cum ne spun specialiștii, implică o atribuire individuală a responsabilității. Ați auzit de multe ori azi numele de Gâdea, Badea, Ciutacu, SRS sau Chirieac, nu?

Acum putem intra pe un teritoriu al speculației. Credeți că la Comisie nu s-a evaluat potențialul mediatic al remarcelor despre presă? Credeți că nu și-au dat seama că ele o să definească agenda și că o să lase în plan secund îngrijorările legitime ale Bruxelles-ului?

Poate că da, poate că nu.

Dar dacă totul a fost un inteligent exercițiu de PR, cu un mesaj simplu: o mână întinsă nervos, dar întinsă dinspre Bruxelles către Guvernul de la București? Nu putem decât să speculăm

Credit poză aici

Alegeri interne la băiatu’!

Vorbesc despre ceva timp pe acest blog despre alegerile interne ca sursă de credibilizare și creștere organică a partidelor politice. Două exemple aici și aici.

Nu pot deci să nu remarc efervescența temei în spațiul public românesc în aceste zile. Tăriceanu vrea alegeri primare pentru desemnarea candidatului PNL la Președinție. PDL ar vrea alegeri primare și pentru a-și alege președintele, și pentru a desemna purtătorul de drapel în cursa pentru Cotroceni.

Până una-alta, PSD le-a luat-o deja înainte. Potrivit Statutului din 2010, primul mare gest de schimbare al echipei Ponta – Dragnea, atât candidatul PSD la președinție, cât și președintele partidului vor fi aleși prin votul tuturor membrilor de partid.

Art. 132 lit. c) și d) din Statutul PSD:

Art. 135 pct. 2) din Statutul PSD:

Înaintea de a merge mai departe: PSD va avea Congres în 20 aprilie. A auzit cineva că Președintele PSD va fi atunci ales prin votul tuturor membrilor? Este vreo derogare? Eu înțeleg articolul 242 pct. 2) de mai jos, dar, cu toate acestea, în aprilie 2013 ar trebuie să avem sărbătoarea democrației de partid în PSD, cu un Președinte ales de toți social-democrații cu acte. Ar fi o palmă dată cu mare artă de către PSD celorlaltor partide de prim-plan.

Ceea ce observ atât în PDL, cât și în PNL este folosirea alegerilor interne exclusiv ca artificiu de imagine de către unii politicieni. Cum e foarte puțin probabil să se întâmple, haideți să luăm democrația în brațe!

Tăriceanu, care nu are forța de a-l concura pe Antonescu la Congresul din februarie, încearcă să se mențină în atenție și să capteze puțină bunăvoință. „Nu lăsa niciun moment important să treacă fără a marca o ieșire publică care să fie ținută minte!” Este tipul de sfat pe care fostul prim-ministru l-a primit de la consultanții politici și pe care îl aplică consecvent. Dizidența fără riscuri este jocul lui Tăriceanu (aduceți-vă aminte de poziționarea din campania pentru parlamentare când același politician critica lipsa elementelor liberale din programul USL). Putem spune că Tăriceanu a marcat prezența publică la Congresul PNL. Este timpul să se gândească la următoarele artificii de imagine și să spere că PSD-ul îl va scăpa din brațe pe scări pe Antonescu.

Cred că singurul motiv pentru care Antonescu nu ridică mănușa ține nu de PNL, ci de PSD. Dacă face alegeri interne în PNL și îl umilește pe Tăriceanu (un cuvânt cu care fostul premier ar trebui să se obișnuiască, văzând replicile pe care le-a primit de la unii pe care „i-a făcut oameni”), Antonescu s-ar putea trezi cu un exercițiu similar în PSD, conform articolului de Statut mai sus menționat. Iar în PSD pot apărea tot timpul surprize.

Cât despre PDL, acolo totul e, vorba lui Vanghelie, brownian. Avem de-a face cu o organizare în grupuri de câte o persoană, care lansează obuze și grenade pe Facebook și bloguri. Alegerile primare par un subiect care, îmbrățișat tot de mai mulți, va ajunge sufocat prin îmbrățișarea. Trebuie reținut aici că, dacă nu ai capacitatea de a gestiona transparent și fără probleme un astfel de scrutin, deficitul de imagine este enorm. Vedeți ce a pățit UMP-ul francez acum câteva luni cu alegerile pentru noul lor președinte! Ambii lideri s-au ales cu pierderi majore în încrederea publică. Definitoriu, alegerile interne în PDL par un subiect fără viitor, în lipsa unor minți limpezi care să arate niște mize publice ale dezbaterii actuale din partid.

De la alegeri interne ca strategie personală de supraviețuire în opinia publică până la alegeri interne ca refren într-un dialog al surzilor, acesta este stadiul la zi al dezbaterii subiectului în România.

Credit poză aici

Ministerul de Externe – un cimitir politic?

Înainte, Ministerul de Externe era o trambulină politică. Gândiți-vă la Năstase, Geoană sau Meleșcanu! Toți au ajuns să candideze, e adevărat fără succes, la președinția țării. Primul a fost și prim-ministru, primii doi au ajuns în finala prezidențială și au pierdut-o la limită, iar ultimul a rămas în prim-planul liberal până anul trecut când a mers către SIE. Chiar MRU a avut o evoluție după ministeriatul la Externe: a ajuns la director SIE, apoi premier al României.

În ultimii ani situația s-a schimbat. Gândiți-vă la Cioroianu, la Baconschi, la Marga.

Cioroianu a tot ținut-o în gafe la Externe. A demisionat pentru cazul Crulic și a ieșit formal din politică prin 2009, când PNL i-a refuzat candidatura la europarlamentare. A ajuns mai apoi moderator la Realitatea TV.

Îmi aduc aminte, mai apoi, de sondajele de prin ianuarie-februarie 2010 care testau prezidențiabili. Prezidențiabilul PDL, luat în calcul de mai toate institutele, era Teodor Baconshi, devenit Ministru de Externe după controversa votului de la Paris. Teologul s-a prăbușit rapid, răpus de mahalaua ineptă. Și-a pierdut funcția la Externe, și-a pierdut funcția în PDL, aura Fundației Creștin-Democrate (ca vehicul civico-prezidențial) a pierit și ea, iar în decembrie a mai bifat un eșec – candidatura pentru Parlament.

Marga nu doar că a ratat ministeriatul la Externe, dar și-a îngropat imaginea publică. A dat de câteva ori cu oiștea-n gard și continuă exercițiul la ICR. Nu știu dacă a fost insuficiența în comunicare provenită din aroganță, inadecvarea la poziție sau, pur și simplu, dezumflarea unui mit construit prin prezența la Antena 3. Cert e rezultatul deloc măgulitor pentru fostul rector al UBB.

Încet-încet îi vine rândul și lui Corlățean. E luat puternic la refec de presă. E și greu altfel, când ieși sâmbătă cu primul-ministru în conferință de presă anunțând un mort și 4 salvați în Algeria, pentru ca a doua zi să anunți încă un deces și să pui Secretarul General al MAE să dea vina pe algerieni. Nu știu ce i-a lipsit în această poveste lui Corlățean, dar poate este, vorba Leliei Munteanu, vorba de anvergură. Sunt curios care va fi evoluția lui Corlățean și dacă va rămâne patru ani în fruntea MAE.

Acum stau și mă întreb cum a putut deveni Ministerul de Externe, în câțiva ani, din propulsor politic în cimitir politic. O fi vorba doar de calitatea miniștrilor, de simțul lor politic? Sau e vorba de dispariția glam-ului acestei instituții după îndeplinirea obiectivelor externe majore, după aderarea la UE în 2007?

Sau este o chestiune de mediatizare? În lipsa atâtor televiziuni de știri și a Internetului, dacă, din poziția de Ministru de Externe, aveai o comunicare controlată decentă, atunci nici informațiile media nu-ți creau probleme. În comparație cu alți membri ai Guvernului, erai deci în avantaj. Acum, ritmul comunicării publice pare a nu mai ritma cu vechea eră a discursului diplomatic controlat și a cazarmamentului informațional. E goană după știri, e goană după informații. Se discută peste tot, pe site-uri, pe bloguri, în rețele sociale, la multele televiziuni de știri. Timpul lung al politicii externe și al comunicării a murit.

Că e bine sau rău e mai puțin important. Noi suntem precum doctorii – constatăm ora decesului politic la MAE și numărul de pacienți pierduți.

Credit poză aici