Solidari de frică. Corupția și PSD-ul

La Realitatea TV în această seară, Ponta și Antonescu în prima lor emisiune împreună după anunțul de la Iași. Comentează tema zilei: arestarea președintelui social-democrat al Consiliului Județean Argeș. Nu e timp pentru declinarea programatică a platformei comune a opoziției, însă o asemenea desfășurare e chiar o izbăvire pentru liderii opoziției.

Aparent, pericolul comun al atacului băsescian prin intermediul justiției funcționează drept catalizator al alianței opoziței. Ponta și Antonescu vorbesc aceeași limbă. Mai mult, Ponta punctează prin duritatea și simplitatea limbajului, menită să demonizeze adversarul. E coerent. Face cam același lucru pe care îl practica Traian Băsescu prin 2004: atunci, PSD nu avea niciodată dreptate.

Evenimentul regretabil și pur emoțional cu Constantin Nicolescu e greu de evaluat din prisma efectului electoral. Situația este foarte volatilă, iar ipotezele de moment se pot invalida foarte ușor. Să așteptăm, deci, sedimentarea?

Nu știu cât de util e acest lucru pentru PSD. S-ar putea ca social-democrații să câștige bătălia Nicolescu, dar să piardă războiul pe termen lung. Marea greșeală ar fi să accepte bătălia pe terenul lui Băsescu, în framingul stabilit de președinte. Corupția rămâne călcâiul lui Ahile al social-democraților, așa cum s-a văzut din declarațiile liderilor din Kiseleff de astă-seară.

Corupția este „unfinished business” pentru PSD. Este tema care a pricinuit PSD pierderi electorale majore începând cu 2004, tocmai din cauza atitudinii ambigue, a pașilor făcuți pe jumătate sau a gesturilor exclusiv de imagine.

Este ceva profund viciat în PSD și, foarte probabil, și în alte partide. Din cauza mediatizării, în PSD este însă foarte vizibil. Președintele PSD nu trebuie să fie obligatoriu locomotivă electorală; greșeala neperformanței individuale se mai poate scuza. Președintele PSD trebuie însă să ofere protecție membrilor de partid, în special celor de la vârf. Partidul e o agenție de protecție, iar liderul său are datoria asigurării intangibilității; aici delictul inacțiunii se poate pedepsi chiar cu excomunicarea. În calea justiției se construiesc tunele, bariere, se aruncă cu Molotov-uri. Pesediștii au plăcerea de a se sfâșia între ei. Îi apropie oarecum perspectiva alegerilor, dar mai ales confruntarea cu justiția. În acest context, întrebarea fundamentală e următoarea: cum poate liderul PSD să vorbească coerent și credibil despre temă, când apele în care navighează sunt atât de tulburi? Când se întâmplă ca Președintele să fie chiar un justițiar prin profesie, inadecvarea este și mai mare.

Studiu de caz, așadar. Victor Ponta respinge lamentările la televizor, părând a da undă verde justiției și strategiei „fiecare se descurcă singur”. Așa e și normal, în „România corectă”. E impulsul uman, poate nu social-democrat. Imediat, Năstase solicită, dramatic și nefiresc pentru persoana lui (pare a se bate pentru Nicolescu mai mult decât pentru el în 2004), acțiune în stradă pentru a nu fi „partid de mămăligă”. Mobilizări și reacții „a la Solomon” se aud din popor. Vicepreședinții Nichita și Niță vorbesc și ei, încolonați în spatele martirului. Compromisul apare sub chipul ședințelor pesediste la DNA, Băsescu și Morar sunt de vină și au sângele Președintelui de CJ pe mâini (parcă am mai auzit pe la niște evenimente din istoria noastră electorală recentă asemenea vorbe, nu?).

Începând cu 2004, PSD se face că luptă cu coruția și corupția se face că moare doar pentru a reapărea mai puternică. Epurarea din Delegația Permanentă din 2004 nu însemna nimic în raport cu proporția fenomenului corupției de stat (să reflectăm puțin la stenograme, zic), înlăturarea lui Năstase a fost zero fără aprobarea percheziției și niet-ul la votul din Parlament din 2008 (atitudine ambiguă și vinovată a conducerii partidului), reacția fermă față de Voicu pălește în fața noii încolonări. Sunt pași incompleți, greșiți sau falși prin care PSD rămâne cu o rană deschisă.

Să nu subestimăm tema corupției într-o perioadă de criză, mai ales când în cercetările sociologice, într-o guvernare a furtului portocaliu, același etern Năstase e imaginea hidrei. Într-o societate în care statul și economia sunt prea mici pentru că se fură sau se ascunde, anticorupția ar trebui să fie tema principală a stângii. Ambiguitățile și erorile trecutului provoacă exact situația contrară. PSD vorbește rușinat și stânjenit de anticorupție. Schimbarea de imagine ar însemna măsuri radicale, persistență și consistență. Frica produce însă solidaritate în PSD, iar liderii, anume aleși slabi, par condamnați la balet și adaptare.

Nicolescu poate fi începutul. Lui i se pot ușor adăuga un Dragnea, Nichita sau Oprișan. Gurilele rele vorbesc că virulența lui Năstase e efect a ceea ce i se pregătește în 2011: vot în Parlament la pachet cu Ridzi pentru ce nu s-a aprobat în 2008, plus condamnare în dosarul „Trofeul Calității”.

Poate omorî mediatic cruciada anticorupție nașterea și botezul noii alianțe? Cu numele de mai sus scuturate de DNA, e foarte probabil. Un copil și așa cu probleme, lăsat fără îngrijire, are o soartă tristă.

Iată, deci, de ce e total neproductivă cantonarea discursului PSD în teme de corupție. Revenirea la discursul cifrelor și tragediilor din economie e mai mult decât recomandată. Cum face însă PSD să-și impună agenda, în contextul avantajului la mutare al lui Băsescu. Iată întrebarea nu de 1000 puncte, ci de 4 ani de guvernare mult visați.

O privire către frontul opoziției. Alianța Doi-și-Un-Sfert?

Toate negocierile pentru alianțe mai mari sau mai mici în opoziție stau sub semnul blănii ursului din pădure. Finalitatea în fața mijloacelor, mijloacele politice în fața mijloacelor programatice. E scuzabil, în măsura în care vorbim de realpolitik și de strategie politică.

PNL a cedat poziții importante conservatorilor pentru a prelua inițiativa strategică în opoziție și pentru a da caracter de urgență situației politice. Liberalii ar fi avantajați de rupere ritmului și de bulversarea ciclurilor politice (prezidențiale înainte sau cuplate cu parlamentarele), iar Crin pare că nu mai are răbdare sau simte că nu mai poate până în 2014. Cum șansele sunt mici, planul B funcționează deja: alterarea negocierii cu PSD în interes propriu.

Agitându-se și provocând sentimentul urgenței, liberalii speră să obțină de la PSD ceea ce au pierdut cu PC-ul. Șantajează PSD cu posibilitatea etichetei de gropari ai opoziției unite și cer paritate în candidaturi comune la locale și parlamentare în 2012. E normal să încerce, pentru că e foarte puțin probabil să obțină o asemenea proporție în urma testului localelor: organizarea îi va trăda de fiecare dată. De aceea, PNL pare a nu mai prefera un scenariu ADA: ne batem separat la locale, vedem ce obținem în primul tur și stabilim proporția pentru candidaturile de la parlamentare. Cu foarte mici șanse de a se mișca ceva semnificativ în frontul guvernării până în 2012, liberalii caută să bulverseze acum PSD, folosindu-se de agitatorii profesioniști ai A3 care sunt imitați și de cei ai RTV, pentru a-și îmbogăți zestrea de candidaturi. Dacă nu iese 50-50, și 60-40 e bine, să fie primit.

Într-un asemenea tablou al dramelor declamate de Crin și reluate în mass-media cucerite pe bază de protocol (Ciutacu se lăuda aseară la Firea, înfierând adversarii alianței PNL-PC, că el, Badea și Gâdea l-au scăpat pe Orban de pușcărie în 2007 – curată declarație de independență a jurnaliștilor de mogul), e greu de înțeles de ce PSD acceptă premisele liberale. Comunicațional așa pare până acum, cu Ponta și ai lui de fiecare dată reactivi. Agenda 2019 a fost un pas tactic interesant, dar cred că temperarea împărțirii de funcții și discutarea programului comun înaintea elementelor de bucătărie politică ar avantaja mai mult PSD. Dacă se lasă totul în seama baronilor social-democrați, care să joace cartea opoziției dure pentru maximizarea rezultatelor împărțirii, s-ar putea să nu fie foarte eficient. Presiunea mediatică sporește.

Ne așteaptă deci două săptămâni interesante, cu reuniuni de partid și o inflație de știri pe surse. Ceea ce mă interesează cel mai tare e mesajul Antenelor, cât de util va fi el prestației PNL-ului, care a inițiat și accelerat dansul ritualic al împerecherii și împărțirii cu partidele opoziției parlamentare.

Vom avea oare Alianța Doi Și-un Sfert, formată din două partide și un sfert de mișcare politică (cum îți trebuie 5% să te numești partid – trecerea pragului parlamentar - și cum PC e pe la 1 virgulă în susținere publică, raționamentul e valid)?

La alianța lăudată...

Ceea ce se întâmplă în aceste zile în opoziție e o bătălie pentru inițiativa strategică, un joc al pașilor mici spre un visat program de guvernământ (nu de guvernare) care refuză să se nască din punct de vedere rațional și ideatic. Se construiește însă o axă a conflictului politic care trezește speranțe lui Băsescu pentru alte mișcări decisive în interes propriu.

PNL caută să-și expună potențialul de nucleu al alternativei, revalorizând o temă reziduală a ultimei campanii prezidențiale: unitatea (opusă stilului perpetuu conflictual al Președintelui). Preia un deșeu politic, dar și managementul aparițiilor și poziționării unui trust de presă. Are deci un vehicul, îi mai rămâne să mai producă un mesaj. Voltele retorice ale lui Crin Antonescu sau isteriile Danei Grecu nu cred că ajută prea mult pentru cei cu o brumă de carte și de judecată, așa cum ne este portretizat feeric electoratul dreptei.

PSD scapă de un moment formal și pe fond inutil în luarea deciziilor: consultarea PC. Își aduce însă aminte de momentul localelor din 2004, când Intact lovea serios și cu serioase consecințe electorale în baronii PSD, cot la cot cu ADA. Trebuie pusă în practică o altă îmbrățișare care să sufoce, mai ales că ACD se îmbărbăteaza și își face curaj în clamarea egalității. Mișcarea de birocrație politică are rezultat zero în Parlament, însă agită mințile poporului pesedist. Labil după flăcări violet, ratări la mustață ale guvernării și îmbătrănirea activiștilor ajunși militanți, celor din PSD le apare roșu în fața ochilor: cum îi părăsește PC, așa se poate întâmpla și cu liberalii la momentul negocierii viitoarei guvernări. Pentru că nimeni nu mai cred în „prin noi înșine” al lui Ponta, conducerea PSD, spre liniștea ei și a partidului, trebuie să se arunce ca la rugby asupra unui compus politic instabil axiologic și coerent doar în duhoarea pragmatismului.

PSD și PNL-PC sunt precum doi tineri care se cunosc de prea puțin și se apreciază pe măsură, cărora părinții (aici analiști politici și mass-media) le spun să se căsătorească, pentru că așa ar putea rezultat un copil politic genial și salvator. Consimt deci public, deși fiecare vrea să stea deasupra și să-l sufoce pe celălalt cu afecțiune până cedează și se predă. Aparent paradoxal, opoziția negociază mai mult public în media decât în supraevaluatele ei întâlniri: Antonescu propune comasări și se prinde cu Voiculescu în horă, Ponta propune pe blog texte de alianțe nediscutate. Dacă nu vor decât să își găsească fiecare în parte scuze pentru că nu le-a ieșit cununia, atunci e de înțeles ce fac. Dacă își doresc cu adevărat să iasă ceva, atunci zău că nu înțeleg de ce nu stau 5 ore într-o cameră să discute toate detaliile, dând, pentru că tot le place atenția presei, din când în când semnale cu fum despre starea alianței, ca la alegerea papilor. Altfel, cu prea multe întâlniri și termene-limite, o să se plictisească lumea de opoziția unită, o să urmeze miștocăreala și întrebarea legitimă legată de apariția opoziției eficiente.

Dintr-o altă perspectivă, oricât s-ar strădui PSD și PNL să poleiască uniunea lor, tot alianță anti-Băsescu iese. Băsescu e pe toate buzele și în toate încruntările de priviri. Dacă se întâmplă opoziția unită, îl vom avea din nou pe Băsescu reactivat luptându-se cu moguli și comuniști. Nu pot înțelege continua raportare la Băsescu decât ca simptom al neputinței. Când Președintele vrea să fie paratrăznet pentru orice e mai rău în guvernare pentru a da șansa renașterii PDL-ului sau a unei variante cosmetizate a sa, atacurile PSD și PNL nu fac decât să-i valideze strategia. E atâta incompetență și furăciune în plan central și local guvernamental care merită devoalată și combătută, că e păcat să o lași doar la interpretarea urechistă a jurnaliștilor (care de obicei dau una bună urmată de vreo două total răsuflate și necredibile). Pentru aceasta însă îți trebuie comunicare integrată, agitație în teritoriu, nu doar message-box-uri prudente pentru comunicatori al căror unic avantaj e uneori că se află prin București și pot veni la A3 și RTV.

Întoarcerea de fiecare dată la argumentul Băsescu e simptomul lipsei discursului alternativ și a diferențierii. Președintele și Guvernul propun un discurs din ce în ce mai radical de dreapta, spun povestea ineficienței statului și propun soluția unui stat mai mic. Nu e un discurs pur politic, pentru că identificarea problemelor depășește nivelul partidelor și se oprește acolo unde fiecare percepe problema (pe stradă, în administrație, în justiție). Pe de altă parte, discursul PSD, povestea despre stat și societate, este pur reactivă, nearticulată și politică: Băsescu și ai lui sunt de vină și vrem un stat mai mare. Teza „schimonosirea statului și a populație prin tranziție, capitalism și pauperizare” se poate dovedi sustenabilă comunicațional, dacă are cine să o comunice, constant și cu argumente. Dacă se ratează momente prielnice (OUG 50, urmează Codul Muncii), atunci e greu să convingi de ce nu e bun un stat mic (despre schimbarea teritoriul dezbaterii și impunerea propriilor premise nici nu mai vorbesc). Despre PNL chiar nu am ce să spun, pentru că nu identific un discurs de o minimă coerență. Concluzionând, cucerirea teritoriului discursiv de către Băsescu și PDL avantajează tocmai structurarea îm manieră proprie, credibilă și interesată a clivajului politic fundamental stânga-dreapta, așa cum s-a văzut și în interviul de la TVR.

Cu strategiile de rezervă ale opoziției puse înaintea intențiilor publice, cu jumătăți de pas care permit doar adversarului să te definească și să se diferențieze, mi-e teamă că iar își face Băsescu mendrele și în 2012. Atunci justificările nu le vor folosi la nimic celor din opoziție și unitatea lor va deveni pentru unii cea interesată a puterii.

2011: Primiți cu ghiocul politic?

La sfârșit de an e timp recunoscut de bilanț și analize. Prea multe analize, în fapt doar justificări despre previziunile ce urmează a fi emise.

Nu știu dacă e mai ușor să faci previziuni politice decât previziuni economice. Cert e că ești mai repede scuzat dacă le greșești într-ale politicii. Așa că încerc și eu, cu simțul politic pe care îl am sau nu îl am, să mă uit puțin la ce ar putea fi 2011.

Întrebări de mâna întâi:

• Mai rezistă Boc premier?

• Se schimbă majoritatea parlamentară?

• Cine ajunge șef la PDL?

• Cine se instalează stăpân la UDMR?

• Se schimbă ceva în PSD?

• Cât de unită va fi opoziția și cu ce rezultat?

• Încotro se duce PC?

• E vreo șansă de suspendare a Președintelui?

• Mai apare vreun partid?

• Unde-o să fie partidele în sondaje la final de 2011?


Încercări de previziuni:

• Boc rămâne șef la PDL. Sunt sceptic că mai rezistă premier, dar să nu uităm că este supraviețuitorul politic al ultimilor 2 ani. Deci, e loc de „stabilitate”. Unde găsește oare Băsescu unul atât de docil precum Boc? Cum ar putea să-l pună prim-ministru pe Tănăsescu (așa cum aruncă iar fitilul Dan Tăpălagă) care în an electoral 2004 și-a pus tot poporul pesedist în cap refuzând să dea drumul la robinetul cu măriri și premieri?

• PSD va avea un Congres de alegeri în 2011. Fie pentru a-l da jos pe Ponta, fie pentru a-i întări acestuia autoritatea în partid prin schimbarea liniei de vicepreședinți. În esență, un prilej de răcorire înainte de alegerile din 2012.

• PC se va rupe de PSD nu atât ca rezultat al vreunei drame politice, ci ca strategie acceptată tacit în opoziție. Cu schimbările de regulamente în Parlament și cu deciziile Curții Constituționale legate de grupul independenților, un nou grup parlamentar al PC ar fi o stavilă în renegocierea algoritmului parlamentar. Aceasta ar fi partea plină a paharului. Despre fricțiuni, transfer de televiziuni și alte orătanii chiar că nu merită să vorbim.

• Dacă va apărea vreun nou partid, el nu va fi vreo Albă-ca-Zăpada, ci o nouă cioară vopsită (de unde lideri?). Risc să spun că dacă se va întâmpla vreo nouă construcție, ea nu va avea atât legătură cu PDL, cât cu partidele opoziției.

• Peste un an văd o comprimare a distanței între primele 3 partide (PSD, PNL, PC), o prefață a marelui echiibru pe care îl intuiesc pentru localele din 2012: 3 partide în 7-10 puncte procentuale.

• De opoziția unită nu se va alege nimic. Se vor întâlni, vor discuta discuții fără nume, sume și prenume, va fi iar isterie la televizor cu moțiunile, iar UDMR-ul va rămâne stană de piatră la rugămințile fierbinți mediatice venite dinspre liderii PSD și PNL. De-o așa telenovelă doar Băsescu ne va scăpa din când în când, mai ales că de el nu va reuși să scape nimeni.

Eu atât m-am priceput. Poate sunt alții mai vizionari...

La rece, despre situația din PSD

M-aș fi bucurat foarte tare dacă aș fi văzut o analiză rațională despre ce se întâmplă în aceste zile în PSD. Cum însă jurnaliștii se lasă intoxicați, din prostie sau comoditate, cu tot felul de scenarii de dezvoltare a situației, nimeni nu încearcă să vină cu o poveste credibilă. Nu mai avem analiști, avem doar pamfletari netalentați, atribute în loc de raționamente.

Am să încerc să propun eu o perspectivă. Incompletă desigur.

Ce se întâmplă azi în PSD e mai mult decât o dispută între Ponta și Geoană. Este indicatorul crizei periodice de sistem. S-a mai întâmplat în același eterogen partid și în 2005, după un Congres cu un rezultat la fel de surprinzător. După o dezvoltare de mai lungă durată, s-a ajuns la Congresul din decembrie 2006, care a dus la o reașezare și la un nou echilibru. Atunci Președintele PSD a fost reconfirmat, iar învinsul său a fost trecut pe linie moartă, a părăsit până la urmă partidul și a câștigat primăria Capitalei.

În noua paradigmă de evoluție, post-2005, PSD nu e cuprins de crize interne decât atunci când e vremea alegerilor. Geoană a preluat partidul într-un moment dificil, care s-a acutizat în urma echilibrului stabilit în urma Congresului din aprilie 2005. A încercat reechilibrarea în 2006, scăpând de foști susținători și apropiindu-și foști dușmani. A mai câștigat timp, preferând acomodarea în locul unei reforme (o falsă temă preluată de la dreapta, imposibilă de îndeplinit în PSD). A început să aibă serioase probleme în 2007, când situația după suspendare a dus partidul la 18% în august. Președintele PSD de atunci a reușit să se mențină în funcție prin două lucruri pe care le-a acceptat: susținerea liberalilor la guvernare în schimbul răsturnării căruței cu fonduri către teritoriul baronizat și acceptarea aducerii la prezidiu a lui Năstase – partidul unit. S-a intrat deci în alegerile din 2008 cu plinul făcut și sistemul a continuat prin acceptarea guvernării cu PDL. Când Geoană n-a mai avut ce să ofere, a dispărut.

Situația de azi din PSD seamănă ca două picături de apă cu cea din 2005-2006. Ponta a fost ales neașteptat, guvernează cu vicepreședinții fostului președinte care sunt experți în balet politic, beneficiază de supervizarea lui Iliescu și Năstase, fiind obligat să trăiască cu Dragnea și baronii. N-a modificat nimic substanțial în partid, caută să se acomodeze și să se legitimeze, venind însă cu un discurs intransigent care sperie baronii obișnuiți cu băltirea. Greșelile inerente apar, consecvența nu e nici ea bifată, iar orgoliul tineresc nu poate lipsi. Mai mult, planurile lui Ponta de sacrificii ritualice cu Geoană și fidelii săi de prin județe caută să compenseze dificila sarcină a conviețuirii cu Iliescu, Năstase și Dragnea. PSD este un partid profund conservator, marcat de un simț al vinovăției și al pupatului unde s-a scuipat ieșit din comun, cu reacții foarte emoționale și dornic „să fie toți acolo, să se înțeleagă”, atunci când e vorba de liderii săi.

PDL este România lui Băsescu, PNL este România lui Antonescu. E simplu. În PSD sunt nenumărate Românii, care generează poziționări și alianțe ad-hoc între segmente aparent ireconciliabile: România lui Iliescu, a lui Năstase, a lui Geoană și a gărzii post-2005, a baronilor, a tinerilor, a lui Ponta și a unșilor săi.

Din februaria până acum PSD a arătat că nu poate fi „Alternativa”. A ratat moțiune după moțiune. La Congresul din octombrie s-a promis ciolan și guvernare care nu au mai venit. De la perspectiva lui „guvernăm singuri”, azi Iliescu însuși vorbește de condamnarea la alianță cu liberalii. Liberalii, cei mai siguri de prezența în viitoarea guvernare, fac nazuri. Baronii pesediști înghit în sec când se dau HG-uri cu bani și se face bugetul, ajungând să fie luați peste picior chiar de aleșii liberali, cărora cauta să li se cumpere bunăvoința pentru 2012 (sunt atâtea surprize și o sa mai fie în legea bugetului pe 2011!). Sondajele peste 35% nu țin de foame și nici de speranță, mai ales că în 2004 cu 37% s-a stat fără comentarii în opoziție.

Așadar, atmosfera în partid este inflamată. Greșelile de strategie ale liderilor (în primul rând relația cu liberalii; exemple, majoritățile județene de la Dâmbovița și Botoșani), inabilitatea unui anumit grad de democrație și de asigurare a protecției politice plus, cel mai important, lipsa fondurilor și perspectiva neagră a opoziției post-2012 trezesc în mintea multora gânduri de clarificare. În plus, toți văd câți bani strânge PDL, cum câștigă pe bandă alegeri parțiale și cum șansele sale cresc substanțial pentru un rezultat normal spre bun la locale. Ponta nu prea are cu ce să închidă gura colegilor săi și sacrificiile ritualice n-ar produce decât martiri sau alianțe „anti” ad-hoc și foarte puternice.

Temele de scandal din aceste zile sunt periferice în raport cu miza dezbaterii. Important e că s-a creat premisa irespirabilului și a nevoii de clarificare. Așa cum se aude și pare tot mai firesc, concluzia va fi tot cea din 2006: Congres în februarie-martie după încă o moțiune de cenzură ratată în care se va defila și se vor număra parlamentari ca la Cape Canaveral - ultimul tren înaintea intrării în linie dreaptă pentru locale.

Tehnicile folosite în aceste zile sunt mai mult sau mai puțin inspirate. Ele însă determină ciulirea urechilor în PSD și în presă. Unii așteaptă sânge, alții trâmbița de luptă. În rest, se lucrează cu tot arsenalul de manipulări și intoxicări, cu plecări din partid, cu conspirații în care e implicat Băsescu, cu ideea ruperii partidului.

Cum va ieși, e greu de spus. În PSD vocația trădării e genetică. Totuși, va câștiga cel care va arăta că poate conduce partidul prin pustie către Canaanul fondurilor publice. Nu contează cât de urât sau tranșant este acel lider, atât timp cât el va fi precum covorul de la intrarea în Palatul Victoria. În acest context, culmea ironiei, să fii pesedist prieten cu Băsescu sau Antonescu e chiar de dorit.

E foarte ciudat cum, fără a raționa, jurnaliști și analiști descriu parțiale sau false scenarii ce pot avea loc doar după ce etapele de mai sus se vor fi întâmplat.

P.S. Importanța războiului din PSD e atât de mare pentru politica noastră, dovadă că nici Băsescu, nici Antonescu, nici PDL nu se pot abține să nu-și ia niște semințe în față și să facă analize interesate.