joi, 31 ianuarie 2013

O mână întinsă dinspre Bruxelles? Scurt, despre MCV



Comunicațional, raportul MCV a fost întotdeauna foarte rapid asumat partizan și neutralizat ca subiect. E adevărat, a existat excepția referendumului, într-un moment politic cu totul excepțional.

Nu pot să nu observ că raportul publicat ieri este, din punct de vedere al imaginii, un ajutor nesperat pentru USL. După ce a fost în vară, mulți se așteptau să vedem din nou sânge pe pereți. Unii se întrebau cu ce artificiu mai vine Guvernul pentru a schimba agenda.

Nu a fost deloc așa.

Pare că, prin raportul MCV, Comisia Europeană și-a tăiat singură craca de sub picioare. Uitați-vă puțin la imaginea reflectată a momentului în editoriale și în presa considerată favorabilă opoziției! Elementul central al dezbaterii a devenit referirea la campaniile duse de mass-media împotriva unor instituții ale statului. S-a discutat cu pasiune despre relația libertate de exprimare vs. dreptul la propria imagine/obligația de a spune adevărul. Mai puțin au fost criticate Guvernul și Parlamentul pentru nerealizările evidente în materie de punere în aplicare a Codurilor sau a încuviințărilor de arestări, ca să dau două exemple. Modul cum Turcescu se războia seara-trecută cu Gâdea și Badea ori editorialul lui CTP arată un framing al evenimentului mediatic favorabil puterii. De la un cadraj tematic, cel așteptat într-o astfel de situație, vedem o deplasare către un cadraj episodic, prin invididualizarea modului de a face televiziune al Antena 3. Un asemenea cadraj, cum ne spun specialiștii, implică o atribuire individuală a responsabilității. Ați auzit de multe ori azi numele de Gâdea, Badea, Ciutacu, SRS sau Chirieac, nu?

Acum putem intra pe un teritoriu al speculației. Credeți că la Comisie nu s-a evaluat potențialul mediatic al remarcelor despre presă? Credeți că nu și-au dat seama că ele o să definească agenda și că o să lase în plan secund îngrijorările legitime ale Bruxelles-ului?

Poate că da, poate că nu.

Dar dacă totul a fost un inteligent exercițiu de PR, cu un mesaj simplu: o mână întinsă nervos, dar întinsă dinspre Bruxelles către Guvernul de la București? Nu putem decât să speculăm

Credit poză aici

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Alegeri interne la băiatu’!




Vorbesc despre ceva timp pe acest blog despre alegerile interne ca sursă de credibilizare și creștere organică a partidelor politice. Două exemple aici și aici.

Nu pot deci să nu remarc efervescența temei în spațiul public românesc în aceste zile. Tăriceanu vrea alegeri primare pentru desemnarea candidatului PNL la Președinție. PDL ar vrea alegeri primare și pentru a-și alege președintele, și pentru a desemna purtătorul de drapel în cursa pentru Cotroceni.

Până una-alta, PSD le-a luat-o deja înainte. Potrivit Statutului din 2010, primul mare gest de schimbare al echipei Ponta – Dragnea, atât candidatul PSD la președinție, cât și președintele partidului vor fi aleși prin votul tuturor membrilor de partid.

Art. 132 lit. c) și d) din Statutul PSD:


Art. 135 pct. 2) din Statutul PSD:


Înaintea de a merge mai departe: PSD va avea Congres în 20 aprilie. A auzit cineva că Președintele PSD va fi atunci ales prin votul tuturor membrilor? Este vreo derogare? Eu înțeleg articolul 242 pct. 2) de mai jos, dar, cu toate acestea, în aprilie 2013 ar trebuie să avem sărbătoarea democrației de partid în PSD, cu un Președinte ales de toți social-democrații cu acte. Ar fi o palmă dată cu mare artă de către PSD celorlaltor partide de prim-plan.


Ceea ce observ atât în PDL, cât și în PNL este folosirea alegerilor interne exclusiv ca artificiu de imagine de către unii politicieni. Cum e foarte puțin probabil să se întâmple, haideți să luăm democrația în brațe!

Tăriceanu, care nu are forța de a-l concura pe Antonescu la Congresul din februarie, încearcă să se mențină în atenție și să capteze puțină bunăvoință. „Nu lăsa niciun moment important să treacă fără a marca o ieșire publică care să fie ținută minte!” Este tipul de sfat pe care fostul prim-ministru l-a primit de la consultanții politici și pe care îl aplică consecvent. Dizidența fără riscuri este jocul lui Tăriceanu (aduceți-vă aminte de poziționarea din campania pentru parlamentare când același politician critica lipsa elementelor liberale din programul USL). Putem spune că Tăriceanu a marcat prezența publică la Congresul PNL. Este timpul să se gândească la următoarele artificii de imagine și să spere că PSD-ul îl va scăpa din brațe pe scări pe Antonescu.

Cred că singurul motiv pentru care Antonescu nu ridică mănușa ține nu de PNL, ci de PSD. Dacă face alegeri interne în PNL și îl umilește pe Tăriceanu (un cuvânt cu care fostul premier ar trebui să se obișnuiască, văzând replicile pe care le-a primit de la unii pe care „i-a făcut oameni”), Antonescu s-ar putea trezi cu un exercițiu similar în PSD, conform articolului de Statut mai sus menționat. Iar în PSD pot apărea tot timpul surprize.

Cât despre PDL, acolo totul e, vorba lui Vanghelie, brownian. Avem de-a face cu o organizare în grupuri de câte o persoană, care lansează obuze și grenade pe Facebook și bloguri. Alegerile primare par un subiect care, îmbrățișat tot de mai mulți, va ajunge sufocat prin îmbrățișarea. Trebuie reținut aici că, dacă nu ai capacitatea de a gestiona transparent și fără probleme un astfel de scrutin, deficitul de imagine este enorm. Vedeți ce a pățit UMP-ul francez acum câteva luni cu alegerile pentru noul lor președinte! Ambii lideri s-au ales cu pierderi majore în încrederea publică. Definitoriu, alegerile interne în PDL par un subiect fără viitor, în lipsa unor minți limpezi care să arate niște mize publice ale dezbaterii actuale din partid.

De la alegeri interne ca strategie personală de supraviețuire în opinia publică până la alegeri interne ca refren într-un dialog al surzilor, acesta este stadiul la zi al dezbaterii subiectului în România.

Credit poză aici

luni, 21 ianuarie 2013

Ministerul de Externe – un cimitir politic?



Înainte, Ministerul de Externe era o trambulină politică. Gândiți-vă la Năstase, Geoană sau Meleșcanu! Toți au ajuns să candideze, e adevărat fără succes, la președinția țării. Primul a fost și prim-ministru, primii doi au ajuns în finala prezidențială și au pierdut-o la limită, iar ultimul a rămas în prim-planul liberal până anul trecut când a mers către SIE. Chiar MRU a avut o evoluție după ministeriatul la Externe: a ajuns la director SIE, apoi premier al României.

În ultimii ani situația s-a schimbat. Gândiți-vă la Cioroianu, la Baconschi, la Marga.

Cioroianu a tot ținut-o în gafe la Externe. A demisionat pentru cazul Crulic și a ieșit formal din politică prin 2009, când PNL i-a refuzat candidatura la europarlamentare. A ajuns mai apoi moderator la Realitatea TV.

Îmi aduc aminte, mai apoi, de sondajele de prin ianuarie-februarie 2010 care testau prezidențiabili. Prezidențiabilul PDL, luat în calcul de mai toate institutele, era Teodor Baconshi, devenit Ministru de Externe după controversa votului de la Paris. Teologul s-a prăbușit rapid, răpus de mahalaua ineptă. Și-a pierdut funcția la Externe, și-a pierdut funcția în PDL, aura Fundației Creștin-Democrate (ca vehicul civico-prezidențial) a pierit și ea, iar în decembrie a mai bifat un eșec – candidatura pentru Parlament.

Marga nu doar că a ratat ministeriatul la Externe, dar și-a îngropat imaginea publică. A dat de câteva ori cu oiștea-n gard și continuă exercițiul la ICR. Nu știu dacă a fost insuficiența în comunicare provenită din aroganță, inadecvarea la poziție sau, pur și simplu, dezumflarea unui mit construit prin prezența la Antena 3. Cert e rezultatul deloc măgulitor pentru fostul rector al UBB.

Încet-încet îi vine rândul și lui Corlățean. E luat puternic la refec de presă. E și greu altfel, când ieși sâmbătă cu primul-ministru în conferință de presă anunțând un mort și 4 salvați în Algeria, pentru ca a doua zi să anunți încă un deces și să pui Secretarul General al MAE să dea vina pe algerieni. Nu știu ce i-a lipsit în această poveste lui Corlățean, dar poate este, vorba Leliei Munteanu, vorba de anvergură. Sunt curios care va fi evoluția lui Corlățean și dacă va rămâne patru ani în fruntea MAE.

Acum stau și mă întreb cum a putut deveni Ministerul de Externe, în câțiva ani, din propulsor politic în cimitir politic. O fi vorba doar de calitatea miniștrilor, de simțul lor politic? Sau e vorba de dispariția glam-ului acestei instituții după îndeplinirea obiectivelor externe majore, după aderarea la UE în 2007?

Sau este o chestiune de mediatizare? În lipsa atâtor televiziuni de știri și a Internetului, dacă, din poziția de Ministru de Externe, aveai o comunicare controlată decentă, atunci nici informațiile media nu-ți creau probleme. În comparație cu alți membri ai Guvernului, erai deci în avantaj. Acum, ritmul comunicării publice pare a nu mai ritma cu vechea eră a discursului diplomatic controlat și a cazarmamentului informațional. E goană după știri, e goană după informații. Se discută peste tot, pe site-uri, pe bloguri, în rețele sociale, la multele televiziuni de știri. Timpul lung al politicii externe și al comunicării a murit.

Că e bine sau rău e mai puțin important. Noi suntem precum doctorii – constatăm ora decesului politic la MAE și numărul de pacienți pierduți.

Credit poză aici

sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Planul B al prezidențiabilului Antonescu - ipoteze, întrebări și răspunsuri



Să presupunem că Antonescu nu va fi în 2014 candidatul USL, ci doar al PNL. Să presupunem că PSD ar susține propriul său candidat.

În ce situație s-ar găsi Crin Antonescu atunci?

Cu indulgență, ar avea în jurul a 25% din votul popular. Probabil ar intra în turul al doilea împotriva candidatului PSD.

De unde ar putea veni restul voturilor necesare pentru a câștiga într-un eventual tur al doilea?

Se știe, electoratul PSD este foarte fidel. Electoratul PP-DD este unul mult mai dispus să fie atras de un mesaj asistențial, un mesaj pe care un candidat PSD îl va susține cu plăcere.

Deci unde își va căuta Crin voturile?

Răspuns simplu – la UDMR și la dreapta lui Traian Băsescu (a se vedea distincția între electoratul lui Băsescu și electoratul ARD de la ultimele alegeri parlamentare).

În ce relație este Antonescu cu aceste segmente electorale?

Antonescu este cel care a lăsat în decembrie UDMR în opoziție. Antonescu este cel care l-a suspendat pe Băsescu în vară și i-a luat locul pentru 40+ zile. Crin a fost în ultimii ani cel care l-a atacat cel mai mult pe președinte.

Nu arată prea bine lucrurile pentru Antonescu dacă se rupe căruța USL, nu? Atitudinea lui agresivă și profund partizană nu l-a făcut prea plăcut în ochii unor electorate fără de care s-ar putea să spună „pa” visului său.

Dar ce am văzut noi aseară la Realitatea TV, unde Crin s-a întreținut cu Rareș Bogdan, Andreea Crețulescu și Cozmin Gușă? Am văzut un Antonescu recunoscând și explicând de ce a fost atât de partizan în ultimii ani (unii ar spune isteric și furibund în atacuri). Un Antonescu care i-a lăudat calitățile lui Băsescu. Un Antonescu care a spus că Băsescu a fost alegerea corectă în 2004. Un Antonescu admirator al președintelui în vremea cederistă. Găsiți aici detalii.

A înnebunit Crin brusc? Cum ar zice unii mai de pe la țară: a băut apă după Ponta?

Explicația nu cred că e atât de greu de găsit. Crin încearcă, pe de-o parte, să-și intre în rolul de prezidențiabil. De-aceea și face Congres, ca să se mai ungă o dată candidat cu platformă USL și să rezolve toate lucrurile murdare din familia liberală (nimicirea lui Chiliman va fi precum zidirea Anei lui Manole la temelia proiectului său prezidențial).

Pe de altă parte, Crin curtează electoratul lui Traian Băsescu. Un electorat care s-ar putea găsi în 2014 în situația de a alege răul cel mai mic și de a nu avea candidat în turul al doilea. Cu MRU pe post de Al Bundy (Bundy și-a trăit cel mai important moment din viață în liceu; lui MRU pare să i se fi întâmplat același lucru cât a fost premier), cu PDL în debandadă și fără speranța de a scoate un prezidențiabil mai de doamne-ajută (varianta de import Cristian Diaconescu e o glumă nesărată), o asemenea șansă e mare. E nevoie de ceva efort pentru ca electoratul lui Băsescu să fie adus în situația de a-l privi pe Crin drept comestibil electoral. Trebuie început devreme.

Dacă nu-și rezolvă problema cu electoratul lui Băsescu, Antonescu pare condamnat să aibă o singură variantă în 2014 – candidatura din partea USL. Altfel e mâncat.

Crin încearcă acum să joace strategic și să aibă mai multe variante pentru când va veni vreme. Cineva s-a uitat probabil în sondaje și i-a zis să se mai liniștească și să facă niște ochi dulci înspre zestrea Cotrocenilor. Să vedem cât e în stare să mențină pe linia de plutire acest plan B către prima funcție în stat.

Credit poză aici

marți, 15 ianuarie 2013

Tumbele lui Nicolăescu și reforma din sănătate



Pe bună dreptate este agitație în ultimele zile în legătură cu recenta propunere a ministrului Nicolăescu.

Nu e departe Nicolăescu de ce a făcut Grapini. Ministrul Sănătății a aruncat așa, rapid, o grenadă, opinia publică a început să comenteze, să se indigneze, iar ministrul, alături de secretarul de stat Arafat, au dat niște explicații.

Prea puțin. De ce acești domni nu sunt în stare să pregătească o măsură, să o anunțe în toate consecințele ei, să o explice într-o dezbatere publică, nu pe holurile Parlamentului sau ale unui platou de televiziune? De ce toate aceste mici bombițe de presă în locul unei comunicări publice serioase? Nici măcar credibilitatea lui Arafat nu poate suplini un exercițiu prost pregătit de comunicare. Încă unul.

Dar marea problemă stă cu totul în altă parte. Într-o lipsă de curaj care e vecină cu iresponsabilitatea. Ministerul Sănătății, prin decidenții săi politici, se încăpățânează să rezolve problemele unui sistem precum tractoriștii – „cu sârmă”.

A trecut un an de când s-a renunțat la acea lege a sănătății socotită proastă. Foarte bine, dacă așa a decis Piața. Îmi aduc aminte apoi de ministrul Cepoi care tot anunța date la care noua lege va fi lansată în dezbatere publică. Sarcina i-a rămas lui Arafat. Nicolăescu acum nu mai zice nimic, dar săptămâna trecută a respins ideea co-plății, un principiu fundamental pentru ce se gândise până atunci. Cred că gestul d-lui Nicolaescu a aruncat în aerul și proiectul în pregătire. Dar să trecem mai departe.

În privința sănătății, este normal ca oamenii să se revolte. Toată lumea știe că sistemul nu funcționează, iar ministerul vine cu unguente, nu cu soluții de sistem. Știu că tratamentul va fi dureros și nu au curajul să se expună public. Unde este deci propunerea de reformă a sănătății? Nimeni nu poate sta liniștit când i se spune că trebuie mai mulți bani la sănătate pentru rezultate care nu i se prezintă și care se anunță la fel de proaste. Cu atât mai puțin segmentele dinamice din societate.

Dezbaterea acestor zile este dezbaterea despre contractul social. Statul e un furnizor prost de servicii de sănătate și vrea să bage și mai mulți bani. Nu explică bine de ce și care ar fi rezultatele. Cei care se află între sistemul public și cel privat de sănătate, cei pe care statul îi ținea în parte liniștiți prin posibilitatea decontărilor, acum se revoltă pe bună-dreptate. Li se arată un sac fără fund în care vor ajunge banii lor, alături de un viitor în care vor cheltui și mai mult pentru propriile servicii de sănătate.

Astfel de discuții vor dura până când Ministerul și Guvernul nu-și vor asuma, la nivel de politică publică și de comunicare, o reformă completă și o poveste coerentă despre noul sistem de sănătate. O poveste în care să se spună de unde vin resursele, cum sunt cheltuite, cine plătește mai mult, cine mai puțin, unde este parte de competiție din sistem.

Nu este simplu să vii cu o soluție în sănătate. Este poate cel mai găunos sistem de servicii publice din România. Nici încercările de până acum nu dau mai mult curaj. Eu am rămas descumpănit citind acel Functional Review despre sistemul nostru de sănătate făcut de Bănca Mondială în 2011 (citiți-l, dacă îl găsiți). Alegerile de făcut sunt cu mult mai dificile decât decontările despre care se vorbește azi – doar fața vizibilă a iceberg-ului.

Apropo de discuția performanță vs. asistență:

• Decontările erau evaluate undeva la 10% din bugetul spitalelor. De ele beneficia ceea ce putem numi clasă de mijloc în România.

• Dar, potrivit Băncii Mondiale, jumătate dintre cei mai săraci 20% dintre români nu apelează la servicii medicale, deși ar avea mare nevoie de ele. 42% dintre bolnavii cronici atinși de sărăcie declară că nu apelează la serviciile medicale. De ce? Pentru că nu își permită să „ungă” sau să vină cu medicamentele în pungă la spital.

Avem o alegere de făcut cu privire la caracterul sistemul de sănătate. Cât e independența pacientului în a-și duce banii unde vrea? Până unde merge asistența socială în sănătate? E cu adevărat dificil de stabilit, pentru că aici nu discutăm despre viitor (ca în educație), ci despre viața unor oameni.

Toată lumea arată drept cauză principală a eșecului lipsa resurselor. Așa este. O spune și Banca Mondială - România alocă pentru sănătate mai puțin de 4% din PIB. Spre comparație, media alocărilor pentru țările europene este de 6,5%, iar, pentru țările UE, de 8,7% din PIB. E greu să fii perfomant în aceste condiții, nu-i așa?

Da, dar buba este și mai mare - doar 40% din totalul populației contribuie la sistemul de asigurări de sănătate, în timp ce întreaga populație beneficiază de acest sistem (aprox. 8.7 mil de contribuabili și aprox. 20 mil de asigurați); în plus, rata de colectare a contribuțiilor la bugetul de stat este redusă, fapt care agravează și mai mult problemele de finanțare ale sistemului (tot Banca Mondială o spune).

Da, e foarte dificil să reformezi sistemul de sănătate. Nu, nu au o sarcină ușoară Nicolăescu și Arafat. Dar ei au ales să fie acolo.

E timpul ca Nicolăescu să nu mai facă tumbe comunicaționale, pe post de bursuc liberal. Poate începe cu o prezentare precum cea a lui Ponta de la buget, în care să explice de ce e atât de greu de luat o decizie. Poate veni apoi să explice care sunt sunt soluțiile pentru sistemul de sănătate, ce costuri și beneficii presupun fiecare. Și apoi, după ce există un minim acord asupra principiilor, poate lansa public o nouă lege a sănătății.

Deci, domnule Ministru, vrem viziune, nu tumbe!

Credit poză aici

vineri, 11 ianuarie 2013

Tema rupturii și bugetul cetățeanului român



Momentul de comunicare de ieri al premierului a fost, la o primă vedere, o reușită. În logica dezbaterii bugetului din România, este o premieră un astfel de eveniment. Evenimentul s-a bucurat de suficientă expunere mediatică, bineînțeles până când să apară vestea divorțului anului.

Pentru cei care atacă logica preponderent comunicațională a intervenției, power-point-ul aparent simplist, aș spune că mi-aș fi dorit să văd măcar un astfel de exercițiu la Emil Boc, cel care, după cum știm, nu explica bugetele, ci le mitralia verbal. E puțin ipocrit să acuzi lipsa de comunicare a guvernului Boc drept una din cauzele declinului PDL și apoi să critici un demers firesc de comunicare din partea actualului Guvern.

N-aș cădea în capcana de a comenta „starea națiunii” a lui Ponta în termeni de atribuții constituționale premier – președinte. La un prim nivel, simbolic, Ponta și-a asumat aseară guvernarea deplină a României.

Nu am avut parte de prezentarea unei viziuni despre viitor. Tema centrală a fost cea a rupturii, una abil construită, fără a identifica persoane și partide. Ponta se rupe de un trecut pe care l-a populat chiar el timp de șase luni cu primul său Guvern. Dar asta contează mai puțin – să ne aducem aminte că Sarkozy, ministrul de interne a lui Chirac, a avut în campania prezidențială din 2007 exact aceeași poziționare.

Ponta a încercat să definească un punct zero al guvernării în vederea unei gestiuni ulterioare mai facile a responsabilității. Ideea cu care cred că ați plecat după conferința de presă este câte datorii avem de plătit, câte dobânzi, câte restituiri de taxe auto sau de imobile (pe seară, Ponta a atacat același segment cu și mai multă duritate). Am ieșit din logica „câși bani merg unde”, asta și pentru că, inteligent comunicațional, bugetele pentru domenii au fost exprimate în cifre brute, fără raportare la PIB (altfel, educația și cercetarea au doar 3,14% din PIB). De altfel, totul a fost o prezentare umanizată a bugetului, raportată la cetățean – așa cum s-a dorit, deci reușit din prisma acestui obiectiv strategic.

A fost deci ruptură de trecut, nu viziune pentru ceea ce urmează. Și aici ar fi marele minus al prezentării de aseară. În slide-ul trei al prezentării sale, Ponta a opus două „modele” de dezvoltare – cel de până acum, eșuat, al austerității și cel pe care el vrea să-l contureze: al disciplinei, dezvoltării și echității. Acest nou model nu a fost declinat pentru anul 2013. Am avut cifre de bugete, am avut câteva măsuri de imagine, de captare a bunăvoinței (reducerea numărului de consilieri, reorganizarea în ministere ș.a.), dar nu am avut prezentarea unor măsuri tare care să permită o ruptură și apariția unui nou model. În schimb, după slide-ul 14, cel cu datoriile istorice, avem aruncate la grămadă obiective și măsuri pentru perioada 2013 – 2016.

Comunicațional, Ponta încearcă să acompanieze o temă a grelei moșteniri abil introdusă, dar centrală pentru poziționarea sa (contrar a ce zicea ieri CTP) cu multe măsuri mici, de imagine. E un moment foarte greu, facem și noi ce putem, avem bună-credință. Nu există o articulare a acestor măsuri.

Ponta își lasă în urmă programul de guvernare asumat înaintea campaniei electorale. Sunt acolo 135 măsuri pe care USL și le propune. Ar fi putut premierul spune aseară câte dintre aceste măsuri vor fi, complet sau incomplet, îndeplinite prin bugetul pentru 2013? Ar fi putut, dar nu a făcut-o. Tind să cred că nici nu l-ar fi avantajat. Acest lucru este aviz și pentru cei care, înainte de alegeri, iau niște bani de la finanțatori ca să arate ce s-a promis și ce nu s-a făcut la guvernare – un astfel de mecanism de monitorizare este necesar să fie tot timpul în funcțiune, ca în SUA sau Franța.

Lipsesc măsurile-far pentru crearea de locuri de muncă. Ponta nu este în stare sau nu poate să evalueze impactul bugetului său asupra celei mai mari probleme a României – numărul prea mic de salariați. Există doar pe ultima pagină a prezentării, ultimul rând, o cifră - „175 euro este beneficiul per cetățean al măsurilor noi introduse prin proiectul de buget”. Care e geneza acestei cifre, nimeni n-a întrebat. În plus, care ar fi „măsurile” cu impact, că Guvernul ne-a prezentat alocări. Dă 7,5 miliarde de euro la investiții (din care 2,5 miliarde din fonduri europene), dar care e lista de proiecte unde vor merge banii în 2013 – măcar pentru marile proiecte ale d-lui Șova.

Ca să concluzionez: un exercițiu foarte util și chiar reușit de comunicare, o asignare de responsabilități și o ancoră pentru măsurile grele pe care le va lua Guvernul, un mare eșec în termeni de a da concretețe unui model de dezvoltare diferit de ce am avut. Continuăm în linia guvernului Boc, dar există, poate ca la început, mult mai multă grijă pentru comunicare.

Credit poză aici

joi, 10 ianuarie 2013

Un început pentru o comunicare publică serioasă?



Anunțul lui Victor Ponta de a susține o conferință de presă despre „starea națiunii” este o bună idee de comunicare. După nenumăratele bâlbe de la începutul anului (forfetarul și timbrul de mediu încă plutesc în aer, reducerile prin ministere par a nu prea fi de fapt reduceri), dar și având în vedere vizibilitatea totuși redusă a momentului învestiturii (cu câteva zile înainte de Crăicun), premierul fixează un exercițiu de comunicare publică prin intermediul căruia are posibilitatea de a veni cu primele linii ale poveștii lui 2013. Marcând, bineînțeles, și un bilanț despre ce a moștenit (de la Guvernul Ponta I? de la Guvernul MRU, Boc? – aici e mai problematic).

Nu strică deci, în comunicarea noastră publică, să mai aruncăm un ochi la ce fac alții bine. Chiar în aceste zile, înaintea ceremoniei de învestire a lui Obama pentru cel de-al doilea mandat, guvernatorii americani dau seamă, prin discursuri publice, despre ce au făcut în ultimul an. Nu este „state of the union”, ci „state of the state”. Întreb aici și sunt curios de răspunsuri: oare câți dintre aleșii noștri locali, dintre „baronii” noștri fac periodic și serios același lucru? Visez, nu?

Un discurs despre „starea națiunii” ținut de primul-ministru este o ocazie pentru a scoate puțin în evidență ceea ce lipsește atât de mult în România – o comunicare publică serioasă. La noi, comunicarea publică este, dacă nu omorâtă, atunci ruda săracă a comunicării politice. Și zău dacă merită să fie așa.

Avem nevoie de ritualizarea unor astfel de momente de dare de seamă. Bine pregătite, ele pot aduce atât beneficii de imagine titularului funcției, cât și o minimă evoluție spre pacificare în relația guvernant – guvernat.

Momentul de astăzi nu are cum să nu mă trimită la penibilul sfârșitului de an în comunicarea publică – un timp al bilanțului și al trasării contururilor, al aruncării ancorelor de comunicare pentru viitor, dar mai ales de valorizare a poziției simbolice și de putere în stat. Atunci, Președintele a preferat să transmită un mesaj scris, premierul a dat și el unul câteva ore mai târziu, ca să fie. M-am uitat cu câta atenție și interes au așteptat și au urmărit francezii mesajul de la TV al lui Hollande de sfârșit de an. Au fost acolo mesajele tradiționale, dar și repere pentru politicile anului 2013 (accentul pe locuri de muncă, ambiția cu impozitul de 75% ș.a.). În fine, un moment prezidențial. Știu că la noi sunt încă amintirile zicerilor lui nea Nicu și ale aparițiilor lui nea Nelu cu 5 minute înainte de miezul nopții. Dar acum mijloacele sunt altele, mediile de comunicare și oportunitățile permit mult mai multă creativitate.

Pentru ca o comunicare publică, în interes public să prindă puteri, e nevoie de semnale și de seriozitate de la cel mai înalt nivel (poate și un purtător de cuvât decent la Palatul Victoria, ca să fiu rău). Vedem, poate, în 2013 făcut bine ce a ieșit prost în 2012.

Credit poză aici

miercuri, 9 ianuarie 2013

Cum să comunici dezastruos – cazul noului impozit forfetar



Primul care a deschis gura a fost prim-ministrul Ponta. Într-o enumerare de posibile măsuri pentru 2013, a apărut și ideea forfetarului. Doar ideea, niciun detaliu semnificativ.

Pentru cei mulți cu amintirea încă proaspătă a impozitului minim al lui Pogea, semnalul de alarmă a sunat. Unul din primele „cadouri” ale guvernării pentru IMM-uri.

Solicitat să vină cu mai multe amănunte, premierul a spus că măsura i-a fost propusă de ministrul delegat pentru IMM-uri, Maria Grapini, altfel membră PC. Ca să nu pară că are lecția chiar total nepregătită, Ponta a reluat discursul din 2009 al lui Boc despre firme care sunt pe pierdere și nu plătesc impozite, care sunt împrumutate de patroni, despre evaziunea fiscală, cu deosebire cea din turism. Premierul a vorbit și despre un proces de consultare, în care să se decidă dacă și în ce formă vom avea acest nou impozit.

Încet-încet, subiectul ia amploare. Aseară, ministrul Grapini era pierdută toala la TV, la B1, pentru că nu era în stare să dea niciun detaliu despre măsură (marea ei idee, dacă e să ne luăm după Victor Ponta). Vorbea tot despre consultări și pasa responsabilitatea la Ponta, care a anunțat măsura fără a fi bine studiată înainte. Ministra se răstea la jurnaliști, se arăta revoltată de întrebările acestora, dar nu era capabilă să spună trei cifre care ar justifica o astfel de politică publică.

Cred că suntem în fața primului dezastru comunicațional al noului Guvern. Evit să mă refer la dezastrul elaborării și planificării politicilor publice în România, cu toate că el este adevărata sursă a problemelor.

Guvernul Ponta II încalcă o regulă elementară – ca să comunici, trebuie să ai ce să comunici. Guvernul defilează cu o idee (nu cu o politică publică, deci) fără a avea niciun fel de pași făcuți în direcția acesteia (sau cel puțin asta e impresia publică):

• Nu are studii și analize care să arate necesitatea măsurii.

• Nu are o propunere pe care să o lanseze în dezbatere publică: cui s-ar aplica, care ar fi detaliile sale, cum s-ar aplica.

• Nu există nici măcar coerență în comunicare, cu Ponta și Grapini aruncându-și pisica de la unul la altul.

Proporția dezastrului e cu atât mai mare cu cât e vorba despre introducerea unei noi taxe. Una foarte similară cu cea introdusă de un Guvern altfel printre cele mai detestate din istoria recentă. Una împotriva căreia Ponta și USL au tunat când erau în opoziție, vorbind despre „suta de mii de IMM-uri închise”.

Nu înțeleg ce proces de consultare publică ar putea exista când Guvernul nu este în stare să articuleze un proiect. Consultarea publică presupune dialog în jurul unei idei, nu o clacă bună de difuzat în buletinele televiziunilor de știri prietene.

Acest stil de comunicare nu are cum să aducă eficiență, ci doar nervi și frică pentru cei care se simt vizați (turism și servicii, în primul rând). Senin, Guvernul începe să-și consume capitalul de încredere, cu exerciții infantile de elaborare și comunicare de politici publice. E, la început de ianuarie, un start ratat.

Este poate acesta stilul Guvernului de a anunța veștile proaste. Ceva similar s-a întâmplat și cu noua taxă auto – s-a anunțat un timbru de mediu (pentru care nu avem detalii) și s-a revenit la taxa care se suspendase în 2012. Nici cu bugetul nu s-a început mai bine, apropo de brambureala transparență vs. secretizare. Oricare ar fi strategia de a anunța vești proaste, nu cred că jumătățile de adevăr care să pună sute de mii de oameni pe jar pot fi eficiente. Fără comunicare bine argumentată, fără comunicare sinceră, fără planificarea comunicării și fără evitarea de a deschide gura atunci când nu ai nimic de spus, Guvernul Ponta riscă să o ia pe același drum pe care a sfârști Boc.

Conspiraționiștii de serviciu îmi vor spune că Ponta vrea să-i rupă „puțin” gâtul lui Grapini. E o miză prea mică, tot Guvernul lui are de pierdut. Sau mă înșel eu?

Învață ceva Guvernul din acest start comunicațional dezastruos și se apucă să comunice informat și complet? Înțelege Guvernul că nu poți să arunci cu vorbe în stânga și în dreapta când e vorba de taxe și când sute de mii de oameni, cel puțin, sunt în cauză?

Voi ce credeți?

Credit poză aici

marți, 8 ianuarie 2013

Cine a omorât anticorupția?



Îmi povestea un prieten un caz-școală despre cum tratează politicienii corupția.

La Slatina, până anul trecut singura oază portocalie într-un județ roșu de multe zeci de ani (totul s-a rezolvat cu trecerea primarului la PSD înainte de locale), actualul viceprimar a fost condamnat pe 7 decembrie, definitiv, la patru ani cu suspendare pentru fapte de corupție. Pedeapsa era pentru ce a făcut viceprimarul când era administrator public al municipiului Slatina. În același dosar, viceprimarul Slatinei de la acea vreme a primit tot patru ani, dar cu executare.

Întrebarea firească este ce i s-a întâmplat viceprimarului PSD dovedit corupt. Excludere? Revocare din funcție? Deloc. Viceprimarul a fost „recompensat” provizoriu și i se pregătește o avansare. După ce fostul primar s-a făcut senator (de dragul imunității, spun gurile rele), înainte de Crăciun viceprimarul condamnat, Prina pe numele său, a preluat atribuțiile de primar. Mai mult, la alegerile parțiale care vor avea loc pe 3 februarie, Prina e dar aproape sigur drept candidat USL.

Este doar unul din multele cazuri ale ultimilor ani de corupție în rândul politicienilor. Atât doar că nu a fost mediatizat la nivel central. Concluzia e că nici corupția dovedită nu-i mai mișcă pe politicieni. „Nesimțirea” lor în legătură cu tema e, în mod cert, legată de „nesimțirea” electoratului, care votează dalmațieni și corupți pe bandă.

Ne aducem cu toții aminte de 2004 și de anii care au urmat. Anticorupția era totuși una din temele care mișca electorat (care era acest electorat, să ne spună sociologii). Nu degeaba a fost una din emblemele alianței DA.

Mă întreb firesc, văzând tot mai multe astfel de cazuri (primari și parlamentari arestați sau condamnați luați în brațe de electorat, voturi în Parlament în care nu încuviințează arestări ș.a.), ce a omorât tema anticorupției în România.

Unii îmi vor spune că ea a fost tot timpul marginală și semnificativă doar în contextul unor alegeri foarte strânse. Dezechilibrarea spațiului politic a redus importanța temei.

Sau e eșecul anticorupției ca subiect cu impact public una din consecințele eșecului mandatului lui Băsescu? Este anticorupția atât de direct legată de persoana Președintelui?

Știu că Vasile Dâncu a vorbit prin campania electorală despre aceeași moarte a anti-corupției. Dar există (public) cifre și analize mai aprofundate (corelări de bazine electorale cu teme de interes, cercetări calitative legate de corupție)?

Credit poză

luni, 7 ianuarie 2013

Prezidențiabilul dreptei – ce fel de exercițiu?



A spus-o Cristian Preda săptămâna trecută – dreapta are nevoie urgent să-și stabilească prezidențiabilul.

Astăzi o spune și MRU, oarecum direct interesant de subiect și singurul din peisajul dreptei care e vehiculat public pentru o astfel de sarcină. Cum rezervele sale de prezidențiabil par a se goli mai rapid decât cele ale lui Baconschi, nu e de mirare de ce ar vrea fostul prim-ministru o decizie rapidă. Paleologu deja îl ironizează pe facebook.

Prezidențiabilul dreptei ar putea fi, într-adevăr, primul subiect care să scoată PDL din munții în care s-a retras după 9 decembrie. E un subiect cu miză, de mare interes public și care poate reprezenta cu mult mai mult în transformarea imaginii publice decât un Congres obosit la Parlament sau la Sala Palatului.

În lipsa pârghiilor din Parlament pentru modificarea Constituției, pentru regionalizarea sau pentru legea electorală, acesta poate fi subiectul anului 2013 pentru PDL&Co.

E fundamental însă cum va fi abordat. Deja îmi imaginez cum se strâng cei patru viteji din ARD – o mențiune specială pentru Pavelescu, doar merită – și decid ei deja prezidențiabilul și programul său politic salvator. Ar fi încă un eșec total, cu valoare simbolică mai mare chiar decât parlamentarele din 2012.

Dacă vor un exercițiu reușit, politic și de imagine, atunci această dreaptă trebuie să aibă curajul de a se expune. De a-și dezbate public limitele și programul. De a deschide ușa cetățenilor, nu de a urma stilul de Cozmâncă al lui Blaga, cel al analizelor între mese festive prin organizații.

Alegerea unui prezidențiabil ar trebui să fie un proces bine chibzuit și planificat, care să ocupe comunicațional anul 2013 al dreptei. De ce nu alegerilor interne? DE ce nu urmarea modelului socialiștilor francezi, care va fi preluat și de UMP în vederea prezidențialelor din 2017? Am putea avea o primăvară de lansare a programelor, o vară de deplasări interne, o perioadă oficială de campanie și un vot la care să aibă acces toți simpatizanți dreptei din România (gândiți-vă la baza de date care poate fi apoi gestionată).

Ce ar putea face dreapta din România când pare atât de firavă, de lipsită de soluții și credibilitate, de sugrumată de rizibilul prestațiilor publice ale reprezentanților săi? Se poate întoarce la popor, cum îi plăcea cândva lui Băsescu.

Sau poate nu. Friptura, chiar dacă tinde să ajungă sub 10%, e suficientă cât timp nu sunt prea mulți la masă.

Credit poză aici

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...