Tablouri si caricaturi

Cand ii privesti fata lui Calin Popescu-Tariceanu sau cand il auzi vorbind, iti dai seama ca liberalismul politic in Romania e atat de intamplator ca prezenta si totusi atat de angoasant in lipsa.

Inainte de alegerile din 2004, pe Calin Popescu-Tariceanu nu-l bantuiau multe. Invatase sa fie capitalist, in maniera locala si se zbatea intr-un spatiu de idei ce denunta cripto-comunistii si ginta de stanga care pusese stapanire pe Romania. Inginer si ca vocatie, invatase ca gandurile marete le mimeaza altii si ca lui in revine ceva oricum suficient in plan secund. Fara a-si pune intrebari savante despre doctrine si ideologii, despre un partid aliat care, la nevoie, ar adopta si platforma-program a UDMR, Tariceanu traia linistit cu impresia ca a fi impotriva stangii inseamna a fi automat liberal. Probabil era in situatia multor lideri ai PNL, numai ca pe el, structural, nu puteau sa-l atinga astfel de ganduri.

Ajungand premier, eroul nostru a continuat sa traiasca simplu si punctual, in spiritul bramburelii instalate pe plaiurile in care oameni de “dreapta” impart din convingere bani electorali si catre stanga. Asadar, fiind aproape imposibil sa fii liberal in cadrul Aliantei, Tariceanu si ai lui au trait cu scuza neputintei, preocupati doar sa nu lase cartile de istorie ale partidului deschise atunci cand mai votau vreo reesalonare sau vreo pomana sociala. “It’s in the water, Base, it’s between you and me”.

Prost moment scoaterea/ iesirea de la guvernare a PD, asadar. Prost moment pentru premierul care nu mai avea in fata mutra terna a lui Blaga sau cea plictisit-iritata a lui Berceanu. Acum, pentru vesnic tanarul motociclist, perspectiva devenea apasatoare: tablourile lui Ion Bratianu sau ale lui Ionel Bratianu aratau hotarare si cutezanta, nu sindromul studentului vesnic ghinionist la examene. Noroc cu portretele lui Ionescu - Quintus, Stolojan sau Stoica; atmosfera devenea mai “umana” si “respirabila”, vocile ortodoxismului se mai domoleau.

Gradual, Tariceanu a inceput sa simta mostenirea si sa-i primeasca “povetele”, precum directele receptionate de boxeri in meciurile grele. Chiar daca raspunsurile “guvernului liberal” erau pe masura, printr-o marire de pensii sau o taxa de prima inmatriculare, premierul se enerva tot mai tare: nu intelegea ce are lumea cu el, nu intelegea de ce n-ar fi liberal.

El, baiat de treaba si prietenos, nu putea pricepe tot felul de idei si concepte “aruncate piaristic” pe site-ul partidului al carui presedinte era. Pentru el, un guvern liberal conducea automat in mod liberal. Numai ca, fie ca raspunsul era din presa, fie mai firav si pe la colturi din propriul partid, atitudinea generala era alta, scandalizandu-l.

Neremarcand lipsa unei politici liberale in actiunile guvernului sau, dar cu ideea fixa a mentinerii la guvernare, Tariceanu se incrunta tot mai des, uimit de fiecare data. Ciudat, din nou. Nu mai intelegea nimic.

Dand jos de curand si portretele din Aviatorilor ale lui Stolojan si Stoica, premierul si-a taiat singur craca de sub picioare, ramanand gol “fata in fata cu reactiunea”. Poate de-aceea in ultimele lui este asa de iritat si pus pe harta. O hiena, ca le evenimentul Ford de la Craiova.

Sau, mobilizator pentru liberali, e altfel: Tariceanu are vocatia tragicului. Sufera, fara sa stie sau sa-i pese, ca altora sa le fie bine. E existentialist, e francez. Ca doar importa masini Citroen in Romania.

Failure Sector 5.0 (varianta Mircea beta Geoana)

[Aceasta explicatie e doar un efort al propriei minti de a construi povesti credibile. In fapt, adevarul situatiei e aici.]

Am incercat, candva sa scriu un algoritm destul de simplu. M-am chinuit ce m-am chinuit si am ajuns la o complicata formula de calculare a unei sume, de care eram foarte mandru. A doua zi am aflat ca lucrurile era inimaginabil mai simple; desi, gratie tainelor matematice, sistemul meu mergea, abordasem lucrurile fundamental gresit.

In politica “e cam la fel, numai ca putin altfel”: rezultatele bune sunt intotdeauna ale unei strategii simple, care nu incearca sa fie plina de zorzoane, ci doar eficiente. Cam asa, in doua vorbe, se poate explica coplesitoarea eroare pe care PSD-ul lui Mircea Geoana e gata sa o faca la Bucuresti.

In Bucuresti, la alegeri, primul pas e sa fii sincer cu tine si cu cei carora te adresezi. Bulversantele strategii imaginate de Geoana&Co. sunt pasi laterali cu pantofi de bal in mocirla. Cand nu vrei cu adevarat de la generalele din Bucuresti decat o infrangere onorabila in turul doi si cand sondajele preliminare sunt simplu instrument sociologic orientativ pentru analisti plicticosi, fandarile si genuflexiunile pot crea impresia impotentei.

Vanghelie si Oprescu ar fi ca Isarescu si Stolojan: si-ar manca unul altuia de sub unghii si ar face nostalgicii de stanga sa se intrebe prin 2009 ce provenienta ar fi avut bordurile social-democrate.

Pana atunci, pentru tine, PSD-ule, sinceritatea e ca pula din Botswana: se devalorizeaza cu 1000% pe luna. Sondajele au marja de eroare de 30% iar tu nu stii ce vrei, daca vrei.

Magii si spirale

Ca e vorba de ziaristi-tonomat sau de practicanti MISA, caile politicii sunt influentate decisiv si in mod impredictibil din exterior. Intotdeauna intr-un mod deranjant si nefolositor. Oamenii politici desi isi pun toata “increderea, puterea de munca....asa sa imi ajute Dumnezeu!” in slujba binelui public, tot nu reusesc sa invinga demonul “rau” al civililor si energiile fecunde ale spiritului uman nepervertit (chiar pus in valoare) de biologic. Greselile cu adevarat mari, de strategie si de pozitionare, nu sunt niciodata ale lor.

Diferenta intre Nastase si Basescu e ca unul da din casa controlat iar celalalt uita deseori de sine, trezindu-se vorbind ca babele in timpul liturghiei. Amandoi insa au o problema cu asumarea responsabilitatii: fie ca e vorba de falsa modestie sau, pur si simplu, de negarea oricarei vine, responsabilitatea e disipata pentru vesnicii gemeni ai adversitatii intr-un sistem de tip rezultat final. Cand alegeau intre doi “fosti” comunisti, cum sesiza Basescu smechereste in 2004, romanii nu alegeau in fapt nimic. Alegeau scuze, nu promisiuni, spovedanii, nu proiecte. In fapt, isi cautau propriile scuze.

In 2009, vor fi in stare romanii sa iasa din spirala capului plecat in jos si a zambetului pervers aruncat peste umar? Va exista capacitatea de a distinge intre modele si nu intre persoane?

Banuiesc ca nu, magia e inca puternica. Sa eliminam functia “tare” de Presedinte ar putea fi atunci al treilea proiect major al Romaniei dupa NATO si UE.

Democratia care este si n-are nicio valoare

Vanghelie e abil, a invatat PR. La cat de « experte » sunt gafele gazelei Elena Basescu, “care este” a devenit licenta poetica. Fructificata, aceasta sigla electorala i-ar aduce primarului de la 5 chiar mai mult capital electoral decat trandafirii social-democrati vestejiti de apa salcie a Dambovitei. In ritm de manea tanguita, blues de Ferentari, seful gorilelor ce descindeau la alegerile de la PSD Bucuresti se transforma.

Oprescu spune ca s-a schimbat. Atatia ani trecuti pe langa el par ca i-au adus mai mult bun-simt pe langa frapanta sinceritate. Dar contextul din PSD nu da doi bani pe aceasta schimbare: soarta personajului e inca o data aceiasi. Pierde pentru ca politica e joc de echipa, unde capitanii controleaza vestiarul si nu stau pe banca de rezerve.

Miza interna a primariei generale pentru PSD orbeste precum concentrarea privirii intr-un singur punct. Cum, inafara de Ion Iliescu, social-democratii n-au niciun lider care sa fi castigat barbateste, “uninominal” – ca e la moda, intalnirea cu electoratul, sansa ca cineva ar putea orbecai pana la fotoliul de mai-mare peste Bucuresti produce fiori in Kiseleff si Baneasa, ingrijorare in Parlament si falsuri profesionale in presa.

Vanghelie nu se bate pentru nominalizare, se bat altii pentru el. A inteles asta, se resemneaza cu preluarea rolului de “invins de serviciu” si e elegant in declaratii fata de Sorin Oprescu. In PSD se bruiaza pana si gandul ca actualul senator social-democrat ar putea fi candidatul no. 1 al partidului; cunoscandu-se profilul tipic al aleatorului bucurestean, se merge la sigur, profesionist. “Ai dracului, de 18 ani isi bat joc de noi si acum ar vrea sa ne ia in brate. Hai sictir! Vanghelie, n-ai inceput inca sa lipesti afisele?!”

Democratia e panaceu in viziunea social-democratilor: ea ascunde spaime, gafe, indecizii, rafuieli personale si linsari electorale. Cum ar putea exista altceva decat democratie pentru cripto-comunistii soft sau pentru catelandrii socialisti de pripas?!

Pulifrici in direct

Gasesc ca mass-media e spatiul prin excelenta al afirmarii personalitatii. Prin caricaturizare, totusi, chiar daca de multe ori asumata. Caricaturizarea e rezultatul unui intreg proces de impacare cu sine, atat de pronuntat realizat incat ceilalti nu-si vor mai batea niciodata capul sa se gandeasca altfel la tine. Caricatura e un mort viu, un cadavru tinut in geam pentru ca formatorii de opinie sa-si poata primi pensia. Sunt, totusi, indispensabili ; problema e cand caricaturile devin credibile.

Cum oamenii alearga toata viata pentru a se defini, cum spunea cineva – intre a fi si a avea, caricaturizarea e efectul pervers al acestei activitati. La modul absolut, pregnanta unui rol sau a unei functii, inscrise in codul genetic intelectual precum suta de euro pe fruntea unui manelist, conduce catre autonomizare, initiind ruptura de spatiul si timpul prezent. Misterul oricarui viitor dispare, ramanand aceleasi comportamente si aceleasi vorbe in orice situatii, oricat de diferite ar parea ele. Si pentru ca stabilitatea e o valoare bine apreciata de comunitatea umana, caricaturile isi ocupa un loc bine precizat pe scena publica. Contestate sau nu individual, ele persista la nivel de clasa, ca ajutor al mass-mediei in demersul interpretativ-comercial pe care si-l asuma. Puncte de reper solide in structurarea unor opinii, caricaturile ajung sa fie conditiile initiale ale oricarei dezbateri, impunand un murdar joc in aducerea altor personaje, mai umane, pe scena.

Favorizata de catre media, caricaturizarea surprinde o dimensiune importanta a comunicarii publice. Personajele politice, adoptand clasicul USP, isi submineaza capacitatile de inovare, incapabile sa ia in calcul (sau sa mai puna in practica) elementul de surprinzator de care trebuie sa dispuna un brand. Definire auto-referentiala, acest tip propriu de raportare la public e esential preluata in caricaturizare : neadecvat realizata, e conduce catre vreun « arogant » sau catre un « sarac, dar cinstit». Chiar daca nu poate fi situata la un nivel ridicat de eficienta, acest tip de demers e totusi unul constructiv, reusind sa « impuna » cel putin directia de constructie a mesajului pe care formatorii de opinie il vor transmite mai departe. In fond, caricaturizarea merge de multe ori mana in mana cu esentiallizarea ; nu exista spatiu public fara mitologizare, fara transpunerea intr-un spatiu simbolic a unor complicate probleme de relatii publice. Fiecare personaj, intr-o masura mai mare sau mai mica, devine o caricatura ; important e totusi cum aceasta simplificare il face sa fie receptat de public : activ sau pasiv, fara interes si fara asteptari.

Ca o alta etapa catre caricaturizarea absoluta, exista etichetele. Ele definesc un tip de comportament si discurs public care, explicitand « sfera conceptului », traduc un numar de actiuni proprii acelei etichete, percepute cu un grad inalt de predictibilitate, desi de multe ori negativ, de catre public. Apar astfel « Prostanaci », « Zei » si « Blonde de la Cotroceni ».

Evoluand catre punctul culminant, caricaturizarea isi gaseste deplina implinire in personaje pentru care functioneaza un raport invers celui anterior. Procesul pleaca de la o actiune ce e, pe baza unui trecut « de lupta », asociata unui personaj si, ori de cate ori este nevoie, mass-media abuzeaza de o imagine in realizarea unei dezbateri, introducand in discutii fata neimportant asociata unei idei. Astfel, in functie de tema, aceeasi idee primeste o fata, un proces depersonalizant si absurd. E un spectacol pe care pulifricii nostri politici il pune in scena, in direct, cu atatea maiestrie!

Orbiti de propriile probleme, de propriile inconveniente ale starii de a fi oameni, receptorii-cetateni orbesc, apreciind doar discursuri consecvente si seci, automatic rostite. Caricaturi balzaciene capata credibilitate si show-ul scoate la iveala note tragice. Pana la urma, chiar daca timpul va fi risipit, vinovatii nu vor exista : nu poti sa dai vina pe niste caricaturi ! De ce ? Pentru ca ele nu au sustinerea unui intreg : una e sa privesti lumea dintr-o singura perspectiva si alta e sa asociezi lumii o singura actiune.

Bag motiunea, semneaz-o si tu, ca sa nu treaca...Pregatiti repede carutele pentru anticipate, pentru campanie. Oricum nu ne suim in ele ca avem mertane! Dar sa fie gata, ca doar trebuie sa ne preocupe ! – Cine ar putea juca cel mai bine acest rol, daca nu pulifricii nostri politici!